CORINA-ROTH

 Vă invit să citiți acest interviu pe care regretata scriitoare ILEANA VULPESCU l-a acordat cu mai mulți ani în urmă, nu după mult timp de la pierderea celor doi oameni pe care îi iubea - soțul său ,ROMULUS VULPESCU și fiica lor IOANA...

  -Un interviu în care "vorbeste, cu cea mai apasatoare naturalete, despre copilarie, dragoste si moarte. Vorbeste despre ea. Inchide acest arc peste timp cu o concluzie descurajanta: fericirea exista doar in dictionar."

"V-ati nascut la BRATOVOESTI, in DOLJ. Cand ati plecat?

Am stat la BRATOVOESTI, in DOLJ, pana in 1939... De la 7 ani, m-am mutat la CRAIOVA, pentru ca mama mea s-a recasatorit. Tatal meu a murit cand eu aveam 2 ani. Toata scoala am facut-o la Craiova: la scoala Primara „Regina Elisabeta“ si la Liceul „Elena Cuza“.

V-a surprins faptul ca mama dumneavoastra s-a recasatorit?

N-am inteles de ce pe mama o chema Marinescu, iar pe mine ma chema Nicolaescu. Pana sa ma adopte al doilea sot al mamei, eram tare nedumerita de ce pe mama o cheama intr-un fel si pe mine altfel. E drept ca nu mi-am dorit insa ca mama sa se recasatoreasca. Ii spuneam: „Ce ne lipseste la noi acasa, de ce sa plecam noi la Craiova?“. Mutarea la Craiova a fost in acelasi an cu invadarea Poloniei de catre nemti. Da, dar eu n-am inteles altceva decat ca au venit foarte multi refugiati polonezi in Craiova. Erau foarte multi, incat aveau chiar si o universitate. Au venit peste ei si nemtii, si rusii, iar cei care au putut sa fuga au fugit. Tara care i-a primit si a facut sa treaca si tezaurul lor pe aici a fost Romania. In Craiova, noi eram vecini de casa cu ministrul de Externe al Poloniei. Locuiam pe langa Parcul Bibescu, pe strada Jitianu – pana in parc erau trei minute.

Interactionati cu refugiatii?

Ce sa-nteleg eu la 7 ani? Eram in clasa I, invatam alfabetul. Eu stiam numai ca sunt niste polonezi, nu stiam nici macar de ce-au venit. Erau putine case in Craiova in care nu erau polonezi. Stiu ca erau un conte si nevasta lui, oameni batrani, care, in fiecare zi, la ora 17.00, se duceau in parc de brat. Intr-o dimineata, el a gasit-o pe ea moarta in pat. S-a imbracat frumos, s-a asezat langa ea si a murit si el pana seara. Era o legatura indestructibila intre ei, iar el simtea ca nu mai poate sa traiasca fara perechea lui.

Intelegeati ca e razboi in Europa?

Am aflat si eu ca e razboi. In timpul razboiului, a fost o situatie foarte grea. Se dadea paine pe cartela, facuta cu malai. S-a simtit foarte greu in special la oras. Si la tara, pentru ca barbatii erau plecati, iar bietele femei arau, semanau. Le tineau locul. In felul asta a fost perceput razboiul de copii. Vedeam cata lume e mobilizata si trimisa pe front. Despre rusi auzisem ca sunt bolsevici si ca nevestele si copiii lor sunt la comun. Dar credeti ca, daca astazi intrebati un tanar care toata ziua sta cu nasul in internet, stie mai multe lucruri? Mi-aduc aminte ca Fanus Neagu mi-a zis odata: „Uite o victorie a istoriei. M-a intrebat Anita (n.r. – fiica lui): «Stalin asta cine-a fost?»“. Spre deosebire de noi, care stiam foarte bine cine si unde e Stalin. Generatiile tinere parca nu mai invata. Daca nu invata, n-au de unde sa stie. Acasa, oamenii vorbesc despre cati bani mai au, despre ce sa mai cumpere de la piata si cam atat. Asta se discuta in familie. Poate se mai injura guvernele.

Aveati o educatie monarhista?

Despre rege auzisem in familia mea numai ca era untalhar. Un mafiot si-un spertar, asta auzeam despre Carol al II-lea. Despre Mihai I nu se vorbea cine stie ce. Era un tinerel atunci. E nascut in 1922. Mie mi-era egal regele. La 13 ani, putin imi pasa mie de regimurile politice. Toata atentia celor cu judecata cadea asupra maresalului Antonescu, el conducea tara.

Sotul dumneavoastra l-a cunoscut personal pe maresal.

Da. S-au intalnit pe strada, pe Calea Victoriei. Antonescu era cu doi aghiotanti la distanta de el. S-a intalnit cu socrul meu, pe care-l stia. „Cum te cheama?“, l-a intrebat Antonescu pe barbatul meu. „Da’ pe tine cum te cheama?“, i-a raspuns. „Eu sunt generalul Antonescu.“ „A! Mi-a spus mie tata despre tine!“ Tatal lui ii fusese maresalului subaltern in Primul Razboi Mondial, cand Antonescu era maior de stat major.

Erati o eleva buna?

Da, am fost premianta.

Ati venit la facultate, in Bucuresti, in 1953. Cum era orasul atunci?

Nu era asa multa lume, nu stiu daca intr-o zi vedeai 20 de masini pe strada. Cand am venit eu in Bucuresti, „la coada calului“, acolo, la statuile din fata Universitatii, erau inca trasuri cu birjari lipoveni. Aveau taftane lungi, de plus, aveau brau bleu, iar trasurile erau foarte elegante in interior. Si, cu adevarat remarcabil, caii erau dati cu crema de ghete pe copite. Inca erau birje. Fata de ceea ce este astazi Bucurestiul, atunci era un oras patriarhal. Circulatia era foarte comoda. Noi, studentii, circulam cu tramvaiul. Pe la Universitate treceau tramvaiele 13 si 14.

In ’59, v-ati angajat la Institutul de Lingvistica.

Eram repartizata la Baia Mare, ca profesoara, pentru ca terminasem Filologia. Dar, stiind ca n-am sa ma duc, toate locurile mai bune le-am lasat pentru ceilalti colegi despre care stiam precis ca se duc. S-au oferit insa mai multe locuri la Institutul de Lingvistica, pentru ca se reincepea lucrul la un dictionar al limbii romane etimologic si istoric inceput de Sextil Puscariu, dar intrerupt in timpul razboiului. Noi l-am reluat de unde-l lasase el.

Ati fost incadrata ca lexicograf la Institut...

Pentru ca nu erau posturi corespunzatoare studiilor noastre. Ar fi trebuit sa fim cercetatori, dar ne-am angajat ca documentaristi. Ne ocupam de redactarea a doua dictionare: Dictionarul Explicativ al Limbii Romane si Dictionarul Limbii Romane, continuarea dictionarului lui Puscariu. Am lucrat la amandoua pana in 1974, cand m-am pensionat pe caz de boala.

Cum se scrie un dictionar? Ce faceati, mai precis?

Fiecarui redactor i se repartiza un numar de cuvinte. De la, pana la. Erau mii de fise pe care trebuia sa le controlam, sa fixam ce credem ca trebuie pentru fiecare cuvant si sa le confruntam cu izvoarele de unde proveneau. Ca la orice dictionar, se porneste de la un cuvant pe care trebuie sa-l definesti, caruia trebuie sa-i deosebesti sensurile si, in al doilea rand, sa ilustrezi definitia cu citate, pentru ca doar asa se poate ilustra sensul. In momentul in care te hotarasti pentru o definitie, consulti foarte multe dictionare, ca sa-ti dai seama exact cum se defineste sensul cuvantului. Consulti si dictionare de alta limba, sa vezi cum e interpretat. Defectul celor mai multe dictionare este ca nu spun tot ce s-ar putea spune la un sens.

Povestiti-ne despre intalnirea cu sotul dumneavoastra, Romulus Vulpescu.

A venit la mine si mi-a zis: „As putea sa te intreb ceva?“. M-a intrebat daca am citit Arghezi si Barbu. Pentru el, erau doua repere. Voia sa vada cu cine are de-a face: daca e una care-a citit ceva sau daca e o prostovana care habar n-are. (rade) Am corespuns exigentelor si asa s-a legat relatia noastra. Am ramas de-atunci, din 1952, pana anul trecut, la 18 septembrie 2012.

60 de ani de casnicie! Care-i secretul?

Depinde cat sunt de potriviti doi oameni in conceptii, in gusturi, cata toleranta au, conteaza foarte mult principiile, felul in care reusesti sa comunici si dupa ce marea flacara a iubirii nu mai este ce-a fost. Asa cum exista prietenii care dureaza o viata, tot asa exista si casatorii care dureaza o viata. Acum, conceptia este ca, daca a trecut marea iubire, divortam. Gasim alta. E, noi am apartinut unei alte generatii.

E inevitabil sa treaca marea iubire?

Domnule, draga, n-o sa-mi spuna nimeni ca, dupa 20 de ani, mai este ca-n prima luna cand a inceput iubirea dintre doi oameni.

In 1958 v-ati casatorit. Cum ati fost ceruta?

Fara vreo ceremonie, la parinti, cu bomboane, cu flori. Nici pomeneala! Mi-a zis: „Draga, noi cand ne insuram?“ „Hai sa hotaram o data.“ Ne-am decis la 9 aprilie 1958 – casatoria civila. La biserica, in Duminica Tomii, prima duminica de dupa Pasti. Nu a fost o nunta ca astazi. Pe vremea mea nu se faceau casatorii fastuoase. Intamplarea face ca barbatu-meu mi-a uitat buchetul acasa. Pana sa se duca socrul meu sa-l aduca, a vazut ca erau pomii infloriti si a rupt o ramura.

Ce soi de pom?

Cred ca de piersic. Era ceva rozaliu, foarte frumos, cum sunt ramurile de pom roditor.

Ati primit casa abia in ’68.

Am locuit pana atunci cu socrii mei. Era un apartament cu doua camere in care, daca te duceai la bucatarie, treceai prin camera lor, iar daca te duceai la baie, treceai prin camera noastra. In ’68, in contextul miscarilor din Cehoslovacia, au hotarat sa dea case tuturor scriitorilor care facusera cereri, dar n-aveau casa. Am primit pe Strada Liviu Rebreanu, la numarul 6. in fata lacului.

Aveati, asadar, si vecini cu renume.

Asa s-a intamplat. Noi stateam la etajul 3, iar pe aceeasi scara cu noi, la etajul 2, era Eugen Simion. Mai erau Grigore Hagiu, Constantin Toiu, Iulian Neacsu, Ioaniche Olteanu. Eram toti in acelasi bloc.

Ce-ati schimba la trecutul dumneavoastra?

Tot. Daca tot as avea de ales, as alege altceva. Oamenii, cand vor sa faca un bilant, se gandesc doar la aspectul profesional, nu la intreaga viata. Or, niciun succes profesional nu inlocuieste nefericirile din viata unei persoane. Ideea ca sunt cunoscuta nu ma face sa ma simt cu nimic deasupra altora. Consider ca iti face Dumnezeu o favoare, asa cum iti face cand esti sanatos. Dintotdeauna am vrut sa schimb tot. Dar, oricum, nu se poate.

Ati avut probleme de sanatate, motiv pentru care vi s-a recomandat sa nu faceti copii...

Numai la ochi n-am avut tuberculoza! Am avut o tuberculoza pulmonara foarte grava intre 14 si 15 ani. Este o minune ca n-am murit, fiindca la forma aceea de granulie se murea. Apoi, am facut la coloana vertebrala, la stomac, la o mana, am avut tuberculoza renala. Cand i-am spus doctorului ca vreau sa fac un copil, mi-a spus: „Draga, tu esti nebuna. Du-te la un psihiatru, sa te vada!“. Am riscat foarte mult, dar am facut un copil.

Aveti nepoti?

Nu. Fata mea a murit fara sa-mi lase nepoti.

In septembrie, dupa decesul sotului, ziarele si televiziunile spuneau ca scriitorul Romulus Vulpescu „a dus o viata la limita saraciei“.

Domnule draga, oamenii isi fac pareri, dar nu te intreaba. La limita modestiei. Nu pot sa spun ca n-am avut bani de paine, dar am avut o viata echilibrata, obisnuita. Alta doamna a spus ca fata mea a murit de cancer. N-a murit de cancer, a murit de septicemie!

Cum a fost pentru dumneavoastra toamna anului trecut?

In momentul cand iti pierzi ratiunea de a mai exista, trebuie sa-ti faci o filosofie de viata in care sa consideri ca mai ai de ce sa traiesti. Faptul ca barbatul meu a lasat o traducere a lui François Villon fara note cred ca mi-a fost de foarte mare folos. Asa ca am inceput lucrul la aceasta traducere, pe care vreau s-o vad publicata. Am simtit ca mai sunt folositoare la ceva. Altminteri, este foarte greu cand pierzi tot ce inseamna reper in viata ta.

Spuneati ca nu v-amintiti ultima oara cand ati fost fericita. Cum se poate asa?

Chiar nu-mi amintesc. Am si eu scaparile mele. Inseamna ca e demult de tot daca nu-mi aduc aminte. Cred ca fericirea e un cuvant de dictionar. Sunt momente de multumire, e o desprindere de tine, de ceilalti, dar, ca stare permanenta, asa ceva nu exista.

De ce vreti sa fiti incinerata?

Cred ca nimanui nu i se poate refuza dreptul de a face ce vrea cu corpul sau si dupa moarte. in plus, eu, spun drept, am oroare de viermi. Daca poti sa n-ai de-a face cu ei, de ce sa nu-i eviti? Cenusa vreau sa-mi fie aruncata in mare, de la Neptun, pentru ca e o localitate care mi-a fost mie draga. E atat de simplu."

Sursă: adevarul.ro

Autor: Laurentiu Ungureanu

     ODIHNĂ-N VEȘNICĂ LUMINA!🙏🕯

 CONSIDERAȚIE, RESPECT!