CORINA-ROTH

 DE SÂNTĂMĂRIE MARE

Protecție, miracole și iubire celor care poartă numele Maicii Domnului! LA MULȚI ANI!

Legendele populare spun că Maica Domnului s-a născut după ce mama ei, Ana, a mirosit o floare sau a sărutat o frunză de păr. La rândul său, îl va zămisli miraculos pe Pruncul Iisus, după ce sărută o icoană, iar nașterea are loc în grajdul lui Moș Crăciun.

Invocată în momentele de cumpănă, în imaginarul popular, Maica Precestă este „o stea care se află lângă lună” (T. Pamfile), un fel de zeiță-mumă a Pământului, precum Geea: „pământul este al Maicii Domnului, pentru că ea ne hrănește” (E. Niculiță-Voronca).

Etnologul Ion Ghinoiu susține că preluarea modelului străvechi, potrivit căruia divinitatea ajunsă la vârsta senectuții moare (15 august), pentru a renaște câteva săptămâni mai târziu (8 septembrie), indică păstrarea amintirii morții și renașterii Zeiței-Mumă la trecerea pragului dintre vară și toamnă.

Cele două Sântămării încadrează Anul Nou Bisericesc, celebrat la 1 septembrie, când tradiția creștină așază începutul Creației. În acest context, vechiul mit al creației paterne a Lumii poate deschide și o perspectivă asupra unor reprezentări ale creației materne.

ÎNTRE SÂNTĂMĂRII

Intervalul care se deschide după Adormirea Maicii Domnului, Sântămăria Mare, se încheie astăzi, de Nașterea Maicii Domnului, Sântămăria Mică, se numește „Între Sântămării” și este de mare însemnătate pentru calendarele populare: agrar, pastoral, apicol și pomicol-viticol.

Este perioada în care se angajează pândarii în podgorii, pentru ca viile să nu fie prădate, se leagă magic vița-de-vie spre a nu fi atacată de păsări și începe culesul strugurilor. Mai întâi ceremonial, apoi pentru mustul care, prin fermentare, devine vin — licoarea care, în vechime, era folosită și în bețiile rituale închinate zeului trac Dionysos.

Tot „Între Sântămării” se pregătesc stupii pentru iernat. Debutul iernii apicole, situat undeva la mijlocul lunii septembrie, aduce o perioadă de aproximativ șase luni în care albinele se hrănesc cu mierea adunată în timpul verii. Este perioada sterilă a stupului, până la 17 martie, când începe vara apicolă.

Calendarul agricol marchează acum începutul semănăturilor de toamnă, iar cel pastoral, coborârea turmelor de la munte.

DIN CALENDARUL PASTORAL

„La Sântămărie Mare cobor oile la vale,

la Sântămărie Mică nu mai rămâne nimică.

Rămân stâni fără stăpâni,

strunguţă fără oiţă

și turme fără băciţă.

Cine stân-a mătura?

Vânturile de-or sufla,

pasărea cu aripa…”

Între Sântămării era intervalul în care se făceau pregătirile pentru iernat, astfel încât Nașterea Maicii Domnului să fie sărbătorită de ciobani în vatra satului.

În calendarul pastoral, începutul lunii septembrie înseamnă părăsirea sălașelor de la munte și coborârea turmelor la vale. La stână se stinge focul ritual, se lasă în urmă viața sihastră a înălțimilor, austeritatea unui trai deloc ușor, poveștile aflate întotdeauna la granița dintre mit și realitate.

Transhumanţa a făcut ca civilizaţia pastorală să fie privită, în general, drept civilizaţie nomadă. La români este însă vorba despre o deplasare ciclică şi circulară. Atât reperele temporale (coborâtul şi urcatul oilor la munte) cât şi cele spaţiale (satul şi stâna) sunt statornice.

Păstoritul transhumant de la noi a pus în mişcare imense turme de oi pe distanţe de sute de kilometri, a rânduit drumuri ale oilor şi ale sării şi ne-a dat sutele de variante ale Mioriţei.

Ciobănia, în mod tradițional, era considerată o profesie exclusiv masculină: austeră, cu norme stricte, perioade de adevărată sihăstrie, elemente culturale proprii, ritualuri specifice de inițiere şi fortificare.

Stânele care îngăduiau vizita femeilor impuneau reguli bine definite, interzicând de cele mai multe ori contactul acestora cu turma, din cauza credinței că erau impure și puteau avea influențe nefaste asupra oilor şi păzitorilor lor. Au existat totuşi, dintotdeauna, şi cazuri de ciobănit familial, cu precădere în Mărginimea Sibiului şi Ţara Făgărașului.

În schimb, pe latura sudică a munților, ciobanii nu aveau voie să se întâlnească cu femei până de Sântilie, când tinerii păcurari coborau în sat ca să-și bage drăguțele în „Hora Sântiliei”.

Ciobanii spun că ţin sărbătorile pentru că şi ele îi ţin pe ei.

Iar atunci când nu ajung să coboare la vreo biserică ori mănăstire, îşi fac rugăciunile la brad. Între cioban şi brad există o conexiune specială. În anumite contexte ceremoniale, bradul îl poate înlocui şi adăposti simbolic, îi poate deveni frate, soţie, templu.

În Maramureș și Mărginimea Sibiului este frecvent întâlnit „bradul de spovadă”. Însemnat cu o cruce, bradul devine altarul la care se roagă ciobanul atunci când nu poate coborî în sat.

Un loc cu valenţe magico-religioase este și „biserica de brazi”, spațiu în care păstorii bătrâni oficiau logodnele ciobanilor atunci când părinții fetelor nu erau de acord cu nunta. De la babu Dumitru, un cioban bătrân și înțelept din Gura Râului, am aflat că există „brad bărbat” și „brad femeie”.

O vreme am știut să îi deosebesc.

Mâine trecem granițele și vedem ce povești, credințe și obiceiuri s-au păstrat în Macedonia, Bulgaria, Serbia și Albania. Și s-ar putea să găsim acolo mai multe asemănări decât ne-am aștepta… Pentru că nu suntem singuri în această reprezentare. Dincolo de Carpați și de Dunăre, aceeași sărbătoare păstrează ecouri ale unui vechi univers simbolic al nașterii, fertilității, roadelor și trecerii dintre anotimpuri.

Sursa

Iulia  Gomean  autor