CORINA-ROTH

 TELEFONUL – PRIETENUL CARE NE DISTRUGE FAMILIA...

Am ajuns să știm ce face un străin pe Facebook, dar să nu mai știm ce este în sufletul omului care doarme lângă noi. Știm cine a plecat în vacanță, cine și-a cumpărat mașină, cine s-a căsătorit, cine a divorțat, cine ce a mâncat și unde și-a petrecut weekendul. Dar nu mai știm când a plâns ultima dată soția noastră. Nu mai știm ce îl apasă pe soțul nostru. Nu mai știm de ce copilul nostru este trist. Suntem la curent cu viețile tuturor, mai puțin cu viața propriei familii.

Și poate că aceasta este una dintre cele mai dureroase realități ale vremurilor noastre: avem internet peste tot, dar legătura dintre suflete este tot mai slabă.

Telefonul a intrat în casele noastre ca un ajutor și, încetul cu încetul, a ajuns să ne conducă viața. Dimineața, înainte să ne salutăm soțul sau soția, verificăm notificările. Înainte să spunem o rugăciune, deschidem Facebookul. La masă, în loc să vorbim, derulăm. Seara, în loc să ne îmbrățișăm, stăm fiecare cu telefonul în mână. Și așa trec zilele, lunile, anii. Fără să ne dăm seama, oamenii pe care îi iubim cel mai mult ajung să primească doar timpul care ne mai rămâne după ce terminăm cu telefonul.

Priviți în jur! Câte familii mai stau la masă și vorbesc cu adevărat? Câți soți își mai povestesc ziua fără să se uite din cinci în cinci minute la ecran? Câți părinți își mai ascultă copiii fără să le spună: „Stai puțin, că am ceva de terminat!”? Și acel „stai puțin” se repetă astăzi, mâine, poimâine, până când copilul nu mai vine să ne povestească nimic. Nu pentru că nu mai are ce spune, ci pentru că a învățat că nu avem timp să-l ascultăm.

Știți ce este cel mai trist? Că într-o zi copilul nu ne va mai deranja. Nu ne va mai trage de mână să ne arate un desen. Nu ne va mai chema să ne jucăm. Nu ne va mai întreba de o sută de ori același lucru. Va crește. Își va găsi lumea lui, preocupările lui, oamenii lui. Iar noi vom avea, în sfârșit, liniștea pe care am cerut-o atât de des. Numai că atunci vom da orice să mai auzim o singură dată: „Tati, vii să te joci cu mine?” sau „Mami, stai puțin lângă mine!”.

Și în căsnicie se întâmplă același lucru. Doi oameni care cândva nu puteau sta o zi fără să vorbească au ajuns să petreacă seri întregi unul lângă altul, fără să-și spună aproape nimic. El derulează filmulețe. Ea urmărește postări. El râde la ceva de pe internet. Ea răspunde la mesaje. Se culcă târziu, obosiți, cu spatele unul la celălalt. Nu s-au certat. Nu și-au spus cuvinte grele. Dar nici nu s-au mai iubit prin gesturi, prin atenție, prin prezență. Și poate că uneori o căsnicie nu începe să moară atunci când apar certurile, ci atunci când dispare dorința de a mai vorbi.

Am ajuns să oferim inimioare unor necunoscuți, dar să uităm să-i spunem soției că o iubim. Să admirăm fotografiile altor familii, dar să nu mai vedem frumusețea propriei familii. Să comentăm problemele altora, dar să nu mai avem răbdare să le ascultăm pe ale celor de acasă. Suntem generoși cu atenția pentru străini și zgârciți cu atenția pentru cei care ne iubesc.

Și mai este ceva care ar trebui să ne pună serios pe gânduri. Telefonul ne-a învățat să fim spectatori la viața altora și absenți din propria viață. Mergem în vacanță și ne preocupă fotografiile. Suntem la masă și ne preocupă mesajele. Mergem la biserică și uneori ne preocupă mai mult ce filmăm decât ce simțim. Ajungem să trăim momente frumoase doar pe jumătate, pentru că cealaltă jumătate o petrecem privind într-un ecran.

Nu telefonul este vinovat pentru toate problemele noastre. Noi suntem cei care i-am dat un loc pe care nu trebuia să-l aibă niciodată. L-am așezat între soț și soție, între părinți și copii, între prieteni, uneori chiar între noi și Dumnezeu.

Și ce ironie! Ne cumpărăm telefoane tot mai performante, dar comunicăm tot mai puțin. Avem camere care surprind fiecare detaliu, dar nu mai observăm lacrimile celui de lângă noi. Avem mii de contacte, dar tot mai puțini oameni cu care putem vorbi din suflet. Avem sute de fotografii cu familia, dar uneori prea puține amintiri în care am fost cu adevărat prezenți.

Dragilor, într-o zi telefonul pe care îl ținem astăzi în mână va fi vechi, depășit și uitat. Dar copilăria copiilor noștri nu se mai întoarce. Tinerețea soțului sau a soției nu se mai întoarce. Părinții noștri nu vor fi lângă noi pentru totdeauna. Va veni o vreme când am da orice să mai stăm la masă cu mama, să mai auzim glasul tatălui, să ne mai ținem copilul mic în brațe sau să mai petrecem o seară liniștită cu oamenii pe care astăzi îi ignorăm.

Nu trebuie să renunțăm la tehnologie. Trebuie doar să nu-i mai dăm ceea ce aparține familiei noastre: timpul, atenția, iubirea și sufletul.

În seara aceasta, când ajungi acasă, încearcă ceva simplu. Pune telefonul deoparte. Privește-ți soțul sau soția în ochi. Întreabă-l cum se simte, nu doar ce a făcut. Îmbrățișează-ți copilul. Ascultă-l, chiar dacă povestea lui ți se pare neimportantă. Sună-ți părinții, dacă îi mai ai. Și mulțumește-I lui Dumnezeu pentru oamenii pe care încă îi poți strânge în brațe.

Pentru că într-o zi s-ar putea să avem timp să stăm ore întregi pe telefon, dar să nu mai avem pe cine suna.

Și atunci vom înțelege, poate prea târziu, că nu ne-au lipsit niciodată minutele, ci am greșit cui le-am dăruit.

Să nu ajungem să plângem după oamenii cărora astăzi nu le acordăm nici măcar câteva minute!

Telefonul poate fi înlocuit oricând. Oamenii dragi, niciodată.

Nu lăsa un ecran să-ți fure oamenii pentru care, într-o zi, ai da tot ce ai pe lume ca să-i mai poți vedea!

Cat adevar a scris Preotul  Florin Danu