.jpg)
Am spus-o și eu, de multe ori, cu vocea aceea de om învins care se preface smerit: „Nu mai pot face nimic, decât să mă rog”. Decât. Cuvântul ăsta e o calomnie. Rugăciunea nu e rezerva din portbagaj. E motorul. Nu e „singurul lucru care-mi mai rămâne”. E singurul lucru care contează când toate celelalte se strâmbă și își arată dinții.
Mă complic. Mă sufoc în propriile calcule, îmi ronțăi grijile până la rădăcină, le răsucesc, le înnod, le las să mă strângă de gât. Îmi frâng mâinile. Măsor camera în lung și-n lat, până-mi cedează genunchii și-mi iese sufletul printre șireturi. Vânez soluția-pe-loc, leacul-instant, răspunsul-acum. Hei, cineva? Oricine? Fug încolo și încoace, cu limba scoasă după răspunsuri care nu există încă. Viața are obiceiul ăsta spurcat: te pune la coadă și-ți ia bonul de ordine, oricât ai urla că-ți arde casa. Așteaptă, îți spune. Și te lasă să fierbi în propria sare. Și atunci îmi aduc aminte. Mai e un loc. Un loc pe lângă care trec zilnic, în goana mea de la „de aici” la „până acolo”. Îl rup din drum fără să-l văd, un ascunziș sfânt, strecurat între claxoane, notificări și sirenele poliției de frontieră, în mijlocul zgomotului pe care-l numim viață.
Mă prăbușesc în genunchi. Mă las în jos cu totul, fără apărare, în fața unui Dumnezeu pe care-l găsesc mereu acolo, în picioare, cu brațele deschise. Îmi vărs în urechea Lui, care n-a obosit niciodată, toate lacrimile, toate dorințele, toate lipsurile, toate spaimele. Mă aștept la mânie. Mă aștept la sprânceana încruntată: „Iar tu? Iar te zbați?” Și El... nimic din toate astea. Doar o întrebare, scurtă și dreaptă: „Ce te-a ținut atât?” Mă ține în brațe cât am nevoie. Îmi domolește inima, care bătea ca un pumn de cămătar în ușă de datornic. La picioarele lui Iisus găsesc ce căuta sufletul meu de când s-a născut, și mai găsesc ceva: puterea să termin drumul pe care sunt. Un pas, apoi altul, apoi altul.
Uneori, tot ce ne trebuie, mai mult decât soluția, mai mult decât răspunsul, mai mult decât minunea pe care o cerem cu pumnii strânși, ne așteaptă într-un colț de lume și are mărimea unui genunchi pe podea. Un dulap cu haine, între cămăși aruncate la nimereală și un palton care miroase a iarnă trecută: ușa trasă, întunericul de lână și, dintr-odată, cămăruța ta de război. O mașină oprită pe acostament, cu motorul mort și parbrizul spălat de ploaie, spovedanie pe patru roți, unde plângi cu fruntea pe volan și-ți lași pleoapele să coboare odată cu soarele. O potecă de pădure, cu frunze lipicioase sub tălpi și copaci de strajă, mărturisitori înalți și mocnit-tăcuți. O masă de bucătărie, cu ceașca rece, cu fața de masă tocită, cu frigiderul zumzăind în spate ca un cor de insomniaci: altar fără tămâie, fără policandru, dar cu tot cerul descins prin spărtura din inima ta.
Acolo. Oriunde. Lasă lumea pe prag, cu toate facturile ei, cu toate telefoanele, cu toate morțile mici pe care le târâie după ea. Încuie-o afară. Și prăbușește-te înăuntru, dar nu în tine, încăpere prea strâmtă pentru durerea asta, ci în Cel care nu pleacă, nu obosește, nu se retrage, nu închide ușa, în Cel care ți-a ținut locul liber încă dinainte să caz
Sursa
Internet
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu