Legenda brumei (în proza&versuri)
Legenda vălului de argint
Se spune că demult, Toamna cobora peste lume ca o femeie blândă, cu plete de grâu copt și mantie din frunze ruginii. Împărțea oamenilor struguri dulci și mere rumene, dar în suflet purta o tainică durere: știa că frumusețea ei este trecătoare și că, în urma pașilor ei, grădinile rămân pustii, iar păsările pleacă.
Într-o noapte rece de octombrie, privind livezile golite, Toamna a zărit o bătrână care aduna cu grijă ultimele mere căzute în iarbă, spunând că fiecare dar al pământului merită prețuit, căci poate îndulci iarna unui copil.
Înduioșată de blândețea vorbelor ei și copleșită de dorul lucrurilor care se sting prea repede, Toamna a început să plângă. Lacrimile ei tăcute au căzut peste frunzele uscate și peste acoperișuri, iar suflarea rece a nopții le-a preschimbat în mii de cristale strălucitoare.
De atunci, în diminețile târzii de toamnă, pământul poartă o haină albă, de argint. Nu este doar semnul că se apropie iarna, ci o ultimă îmbrățișare a Toamnei, care își așază peste lume lacrimile înghețate, păstrând pentru o clipă frumusețea verii înainte de marea odihnă.
Frumusețea vieții este trecătoare, dar recunoștința și grija cu care prețuim fiecare dar, oricât de mic, pot transforma chiar și cea mai rece despărțire într-o amintire luminoasă.
`*`*`*🍁`*`*`*
Lacrimi de argint
Cornelia Ecaterina Mesaru
Cobora din dealuri Toamna, cu plete de grâu bogat,
Cu o mantie de frunze și cu sufletu-n oftat.
Aducea în coșuri rodul verii care a trecut,
Dar plângea în taină clipa tot ce-i drag a dispărut.
*
Într-o noapte de octombrie, printre pomi cu ramul gol,
A văzut o măiculiță strângând mere de pe sol.
„De ce nu te-așezi, măicuță, obosită sub un tei?”
„Orice dar, oricât de mic e, o bucurie e sa o iei!”
*
Vorba caldă a bătrânei i-a atins inima blândă,
Și-a plâns Toamna pentru lume gata-i să se-ascundă.
Lacrimile ei tăcute au căzut peste livezi ,grădini,
Iar înghețul nopții reci le-a schimbat în flori de crini.
*
De atunci, în diminețile cu suflare-s de-argintiu,
Peste iarba adormită cade-un văl lung străveziu.
Nu e frigul care vine să aducă doar pustiu,
Sunt si lacrimile Toamnei, ce-și ia bun-rămas târziu.



.jpg)





















Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu