.jpg)
Gandeste-te la toate lucrurile frumoase de langa tine si fi fericita, sa ai o zi superba, zambeste orice ar fi, viata are farmecul ei,La multi ani,cu drag,Corina!!!
Gust de “Cireşe amare” şi parfum de roşu şi de singurătate într-un dialog cu poeta Lelia Mossora
Există printre noi, semeni ce au fost parcă predestinaţi să îmbrăţişeze în viaţă, o anumită profesie. Este şi cazul poetei Lelia Mossora, care afirmă despre sine că s-a născut pentru a fi dascăl. Pentru că ştia de la tatăl ei că oricărui om trebuie să-i descoperi mai întâi, coarda sensibilă, dacă vrei să îl modelezi şi să ai o comunicare perfectă cu el, ea a aplicat acest principiu încă din primul moment când s-a urcat la catedră.
Lelia Mossora s-a născut pe 26 iunie 1951 la Hîrlău, în judeţul Iaşi. Devine cadru didactic imediat după absolvirea Facultăţii de Litere, la Universitatea “Al. Ioan Cuza” din Iaşi şi predă limba şi literatura română în diferite şcoli din judeţ, inclusiv la o casă de copii. Nimic nu se compară pentru ea, cu recunoştinţa foştilor discipoli, care îi mulţumesc şi azi doamnei profesoare pentru că i-a învăţat NU doar limbă română, ci şi o conduită de viaţă ireproşabilă. Nu demult, Lelia Mossora a avut bucuria să descopere că unii din micuţii pe care îi formează în prezent, sunt chiar copiii foştilor ei şcolari, ajunşi la rândul lor, părinţi. De altfel, anii lucraţi în învăţământ au ajutat-o pe Lelia Mossora să îşi menţină intactă tinereţea morală şi într-o oarecare măsură, şi pe cea fizică. De aceea, poeta are şi acum acelaşi suflet înfometat de frumos, ca în copilărie, în care dăinuie cele mai de preţ momente trăite de-a lungul timpului. Vacanţele patriarhale, petrecute la ţară, în casa bunicilor, într-un sat de lângă Cotnari, dar şi icoana părinţilor, amândoi plecaţi de ani buni, din lumea noastră, sunt tot atâtea amintiri de neuitat pentru poetă. De la cea care a adus-o pe lume, o moldoveancă foarte frumoasă şi harnică, Lelia Mossora a moştenit perseverenţa, hotărârea şi rapiditatea de a trece la fapte. În schimb, de la tatăl ei, marinar de cursă lungă şi ardelean din Săliştea Sibiului, aceasta a dobândit dorul şi dragostea de necunoscut, de mare, dar şi de cuvinte alese şi îmbinate cu măiestrie. Lelia Mossora locuieşte şi munceşte în prezent, la Iaşi. Are două fete, în vârstă de 26 şi 24 de ani şi este deja, bunică.
- “Alergãm…/ Alergãm…/ Sã ne descoperim pe noi/ în noi înşine…” (“Alergătorul de cursă lungă”). Când şi cum şi-a început în mod serios, Lelia Mossora alergarea în lumea poeziei? Ce a urmat?
- Alergarea ( inconştientă poate ) a început încă de când eram mică şi mă plimbam cu tatăl meu care îmi povestea ( cum numai el ştia ) ce văzuse prin lumea largă. Îmi amintesc că îl ascultam uimită cât de frumos reuşea o îmbinare ciudată a cuvintelor, fără să ştiu că într-o zi voi putea face la fel şi eu. Mai târziu, prin clasă a X-a, am început să scriu timid, dar destul de frumos, în revista licelui unde eram elevă. De acolo, am ajuns la un interviu la revista „Cronica” de pe atunci , apoi la „Iaşul literar” - actualmente „Convorbiri literare”, unde am şi debutat în 1968, sub îndrumarea atentă a maestrului Horia Zilieru, mult timp mentorul meu artistic. Au mai urmat alte publicaţii în revistele timpului din ţară...şi apoi,..........linişte totală. N-am mai scris mult timp, decât rar. Am adunat totul scris la o maşină veche pe care mi-am dorit-o enorm, dar care a devenit inutilă când am putut să-mi cumpăr un PC. Oricum maşina aceea mai există, ca amintire a orelor de veghe târzie. Redescoperirea mea de către mine însămi s-a produs abia în 2003-2004, când am început să scriu foarte mult , inspiraţia curgând în valuri.
Apoi, iar o pauză, între 2005 - 2008. Din toamna lui 2008, am început să scriu din nou. Se pare că este esenţa poeziei mele. Mi-au apărut în foarte scurt timp, poezii în două antologii trilingve, în vara şi toamna lui 2008: „Doamnele poeziei” - Editura Anamarol - Bucureşti, „Şansele poeziei” - Editura Anamarol - Bucureşti si in antologia de versuri “Toamna” - Editura AS’S - Iaşi.
- Câte poezii ai compus până acum?
- Cine mai ţine minte ? Foarte multe. Unele nu sunt încă în calculator. Doar în manuscris.
- Ai o poezie preferată?
- Nu cred. Dacă scriu ceva , înseamnă că îmi place, dar... să dau totuşi câteva titluri : „Fluture de noapte”, ciclul de poezii „De ce ?”, ”Toamnele de altă dată”, ”Timp”, „Dacă”, „Cireşe amare”, „Zodia fecioarei”, „Dor”, „Vrăjitorul cuvintelor”...
- Ce fel de poezie scrii?
- Poezie cu tentă retorică , existenţială, de dragoste născută din suferinţă. Îmi pare rău, dar când sunt fericită, nu pot să scriu. De unde şi pauza de aproape patru ani, din ultimul timp.
- Cum se reflectă propria ta experienţă de viaţă în ceea ce scrii?
- Tot ce scriu e simţit, trăit, pipăit, gustat, respirat. Nimic nu e scris doar ca să fie... scris. Poate de accea şi cititorii, femei şi bărbaţi deopotrivă, se regăsesc în versurile mele. Cei care mă apreciază nu sunt critici literari, dar mie îmi este suficient să mi se spună : ” mă regăsesc în tot ce scrii aici”. Nu pot să-mi doresc mai mult. Înseamnă că poezia mea a ajuns unde mi-am dorit.
- Cine sunt "Doamnele poeziei" alături de care ai apărut?
- Cristina Andrei, Anne Marie Bejliu, Loredana Cristea, Evelyne Maria Croitoru, Elena Glodean, Mariana Eftimie Kabout, Rodica Elena Lupu, editorul volumului, Georgeta Oana Muscă, Dona Tudor.
- Care din stihurile Leliei Mossora au sporit "Şansele poeziei" ?
- Cred că ” Vrăjitorul cuvintelor”, poezie ale cărei versuri mă caracterizează. Sunt convinsă, şi ...convingerea, pe lângă că exista deja, mi-a fost întărită de către cititori.
- “Eu sunt vrăjitorul cuvintelor,/ cel care framânta silabele cu sângele lui” afirmi în poemul “Vrăjitorul cuvintelor”. Te rugăm să ne vorbeşti despre alchimia versurilor tale.
- Alchimie ? Sigur că da. O combinaţie destul de ciudată a cuvintelor, aşa încât să obţin finalitatea căutată: cititorul să înţeleagă, să se regăsească în ce scriu, să devină mai sensibil şi... mai bun.
- De ce pentru Lelia Mossora fericirea rămâne “un veşnic semn de întrebare.../ fără răspuns... (“Trec zilele”)? Nu crezi în fericire?
- Nu prea. Zău, NU! Câţi poeţi fericiţi ai văzut sau ai descoperit tu ? Nefericirea, neînţelegerea multor lcruri care altora le par normale, pun multe întrebări unui suflet bântuit de muze.
- “Vine «mâine».../ De s-ar întoarce/ca un câine/ la uşa care e închisă/ cerând din nou/ un colţ de...pâine.../ De-ar fi un MÂINE.../ chiar de-i câine ...(“Cerul meu”). Aceste versuri mă trimit cu gândul la poemul lui Tudor Arghezi “O zi” – “Ziua de ieri s-a ţinut după mine, crezând,/ Ca un câine flămând,/ Că e legată cu ceva, cu vre o curea,/ Cu vreo frânghie de viaţa mea.” Care este după părerea ta, diferenţa dintre ieri al lui Tudor Arghezi şi mâine al Leliei Mossora?
- Întrebare de baraj ! Niciodată nu m-am gândit să semăn cu cineva sau să reiau ceva ce l-a preocupat pe un alt scriitor. Este pură întâmplare. Până la urmă, şi poezia este o combinaţie de N luate câte N (deşi n-am fost prea bună la mate), la fel şi muzica. Se pot regăsi pe glob doi autori , compozitori care... la un moment dat , au simţit la fel. Dar... recitind azi, poezia mă gândesc că sunt mai mult decât oricând de acord cu versurile argheziene : ” Cine şi-a pierdut o zi cât o viaţă / S-o caute repede. Se înnoptează.Se lasă ceaţa”. Se face târziu şi vreau să recuperez timpul pierdut în zadar.
- Tudor Arghezi, “Arheologie” – “Tăcerea vocile şi le-a pierdut,/ Care-o făceau pe vremuri să răsune”. Dacă ziua de ieri a lui Arghezi la Lelia Mossora devine mâine, tăcerea mută a acestuia se transformă la tine într-o acalmie cu rezonanţă - “Universul s-a închis în jurul tău/ într-un cerc concentric/ în care tăcerea devine sonoră...” (“Tăcere sonoră”). Cum este să auzi vocile tăcerii?
- Mai bine nu afli cum este. Dureros de trist şi de neînţeles pentru mulţi. Poate doar cei ce au « auzit » sau « au simţit » tăcerea să înţeleagă.
- Într-unul dintre poemele tale, “Fluture de noapte”, afirmi că eşti “femeia/ care aduce întrebări eterne în suflete ». Îţi cerem prea mult dacă te rugăm să le dezvălui cititorilor noştri măcar câteva din aceste întrebări eterne ce te preocupă?
- Nu! Ar fi :” De ce te ard toţi pomii / Pe lângă care treci ? “, “De ce răstorni pe-apus / Tot cerul gol şi rece ? “, “De ce avem nevoie de cuvinte / când exista gândurile ? « , « De ce avem nevoie de lumină / când ochii noştri / luminează în noapte ? », « De ce avem nevoie / de şoapte de iubire / când / ştim şi fără cuvinte / cât de înalt este cerul sufletului nostru ? », «De ce / nu poţi avea mereu / tot ? « , « De ce trebuie să doară / fiecare clipă / care a trecut /fără noi ? « …
- « Tu eşti zorii/ şi amurgul meu!/ Tu eşti tot/ ce-aş vrea să fiu,/ ce gândesc,/ ce spun,/ ce simt,/ ce cred… » (« Trandafir nins – puritatea »). Dacă nu ai fi poetă, ce altceva ai vrea să fii, să gândeşti, să spui, să simţi, să crezi ?
- Medic veterinar. Aceasta a fost prima mea dorinţă din copilărie, dar… n-a fost să fie. Patrupedele au ceva ce n-au oamenii : privirea care te face să simţi că vrei să fii mereu lângă ele, o durere ascunsă că nu pot vorbi, dorinţa să faci mereu bine , să fii aproape de cel care suferă şi să dai mai mult decât poţi da. Aş vrea să cred că oamenii pot şi, asemenea câinilor, că nu te vor dezamăgi niciodată, că nu te vor părăsi. « Orice în lumea asta poate fi cumpărat cu bani, în afară de mişcarea cozii unui câine » (« Doamna si vagabondul »).
- “Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!”, afirmă Nichita Stănescu, în timp ce Lelia Mossora se întreabă “Sunt.../ Eşti..../ Oare mai suntem ?” (“Sunt... Eşti”). De ce o asemenea nesiguranţă?
ELIA MOSSORA, POETA DEMNELOR IUBIRI
Aromele acestui veac
Maria-Diana Popescu
http://www.valcea-turism.ro/j15/index.php
Nu măruntă mi-a fost încîntarea cînd au sosit pe adresa mea, de la profesoara Lelia MOSSORA, trei cărţi impecabile, în format electronic: „PRIDVOR DE DRAGOSTE”, ALERGĂTORUL DE CURSĂ LUNGĂ” şi „VRĂJITORUL CUVINTELOR”. M-am oprit asupra ultimei, cu promisiunea (re)întoarcerii, pe rînd, la primele două. Poetă a timpului prezent, ştim noi?, poate a timpului de va veni, Lelia Mosora îşi alătură glasul corului poetic ce se cîntă pe toate vocile lumii. În timp ce azi, scriitori, o mie, fac eforturi pentru înnobilarea licenţiozităţii, Lelia Mossora scrie cu transparenţa apei de munte, limpede, dar nu grăbită, valuri uşoare răzbat din vers să îmbrăţişeze amoros aromele acestui veac, prin înmulţirea sugestiilor romantice, prin presărarea cu detalii evocatoare: „Ne prelingem încet prin/ vorbe de noapte/ tremură timpul de dor/ În fiece gest începe un/ gând./ Ne temem de-amurg, ne/ temem de zori./ Se-amestecă-n trupuri/ aromele când/ amurgul în noi descântă fiori…/ mâinile noastre mereu sunt doar una şi/ ochii…pecete şi / gura…chemări./ Parfum de abis şi trup de/ femeie…/ sunt basmul născut din/ pelin... / şi şoaptă-s ascunsă în/ gânduri de fee/ şi-s sete şi-s durere şi-s... / chin.”
Tonul lirismului, unul direct, se instaurează în ecuaţia emoţional-senzuală („Mai ninge-mă cu gura./ Când/ umărul se pleacă/ găseşte-mă-n seminţe/ şi fii porunca mea!/ Mai lasă înc-odată ca sufletul/ să-ţi treacă iubirii vechi hotarul!/ Mai ninge-mă c-o stea!”), în construcţii retorice de un realism edulcorat, în proiecţiunea simbolică a amănuntului, în observaţie şi discernămînt. Alteori se reduce la descifrarea căutării de sine, a configuraţiei sale sufleteşti.
Poezia Leliei este una a nostalgiei, a duioşiei, a dragostei neîmplinite, iar unei sensibilităţi atît de mari îi corespund mijloace artistice şi materiale verbale identice: „Eu sunt vrăjitorul cuvintelor,/ cel care frământă silabele cu sângele lui./ Eu sunt vrăjitorul luminii,/ cel care închide întunericul/ în sâmburi de cireşe amare,/ cel care adună ploile/ în matca râurilor,/ cel care seacă izvoarele lacrimilor/ cu sărutări de soare./ Eu sunt vrăjitorul/ care face cuvintele să cânte/ sub frunţi înnegurate.../ Te aştept pe tine,/ menestrel de sub vechiul turn,…/ Sunt aici ducând cu mine/ răni de dor,/ ţinând în mâna fluturii albaştri ai nopţii/ în care ne atingem/ doar sufletele.” Iată un poem respirînd siguranţa, rafinamentul unei bucăţi de virtuozitate, de ars poetica, Lelia Mossora nu poate să trăiască fără vraja cuvintelor.
Alte poeme se revarsă cu fîşîitul vremii trecute, cu moleşeală îndrăgostită, versul suflă uşor în jarul unor amintiri sau în luminiţa unor nostalgii („Culege-mă cu gura şi să lăsăm/ visării/ culorile de toamnă, cununile de jar.../ În catedrala noastră intrat-am/ neştiuţi/ şi-n candela uitării ne ardem/ începutul... / Şi ochii ni-s vitralii...şi/ degetele...nunţi/ ce despletesc în carne întreg/ necunoscutul.”), făcînd loc spontaneităţii lirice şi uneori misterului ca puncte de plecare ale unei solidarităţi cu sensibilitatea cititorului. Astfel de poeme cadrează cu realităţile noastre sufleteşti, sensibilitatea poetei pătrunsă de un sentiment elegiac („Cocorii te duc în alt an/ şi vântul doineşte a jale./ Te caut prin vise în van./ Mirarea se-aşterne în ochi,/ genunchii strivesc iar căldura/ şi-n palme feresc de deochi/ întoarsă-ţi în mine făptura.”), sporindu-ne emotivitatea prin instrumentul versului atît de pur, dar firesc meşteşugit. Puritatea este împinsă pînă la perfecţie cu netăgăduit echilibru, tratată după legile inteligenţei. Tema dragostei, a vieţii şi a morţii sînt metodic, armonios şi cu măsură dezvoltate. Pentru cititorul de ocazie, dar şi pentru cel cu vocaţia lecturii poetice, poemele din „Vrăjitorul cuvintelor” au o modernitate accesibilă la primul strat al percepţiei, pentru că nu pretind cercetarea unor arhitecturi complicate: codul poetic, transparenţa stilistică, limbajul lor se dovedesc a avea armonie: „Şi-mi e să mai ning.../ Mi-e albastru de-abis/ …Îmi este ninsoare şi-mi este descânt./ …Îmi este plecare şi-mi este/ şi vânt…/ Şi alb...şi nesomn,/ şi mi-e lună./ Mi-este departe de tine/ şi frig./ Mi-e amurg şi pustiu./ Mi-e curcubeu şi-mi e/ să mai ning./ Mi-e, unde eşti,/ să mai ştiu./ Sete îmi este şi iar îmi e dor,/ mi-e rană de cântec în gând./ Îmi este şi spaimă.../ îmi este şi... nor”. Dialogul cu „Vrăjitorul cuvintelor” poate însemna consens cu viziunea unei poete extrem de sensibile, despre lumea îngrădită de mecanisme şi obstinaţii. Măsura poetei pe care i-o propun poemele este hipersensibilitatea pătrunsă de tonicitatea şi de frumuseţea gesturilor de dragoste. Lelia Mossora, poetă a iubirii, adeptă a sensibleriei şi a formulei „coeur sensible e la bienséance”, are cultură literară, capacitate artistică şi convingerea misiunii de poet.
Maria-Diana Popescu
Cred ca mă reprezintă poezia:
Vrăjitorul cuvintelor
Eu sunt vrăjitorul cuvintelor,
cel care framânta silabele cu sângele lui.
Eu sunt vrăjitorul luminii,
cel care închide întunericul
în sâmburi de cireşe amare,
cel care adună ploile
în matca râurilor,
cel care seaca izvoarele lacrimilor
cu sărutări de soare.
Eu sunt vrăjitorul
care face cuvintele sa cânte
sub frunţi înnegurate...
Te aştept pe tine ,
un menestrel de sub vechiul turn,
o umbră care se furişeaza pe lănga ziduri
căutând un om...
Sunt aici ducând cu mine
răni de dor,
ţinănd în mână
fluturii albaştri ai nopţii
în care ne atingem
doar sufletele.
Unde mă cauţi ?
Sunt aici umblând cu tălpile goale
pe liniştea de mânăstire... aşternută între noi.
Sunt aici să înţeleg
de ce se ivesc zorii atât de târziu.
Sunt aici să te învăţ adevăruri
ascunse în seminţe de mac.
Le magicien des mots
Je suis le magicien des mots,
celui qui pétrit les syllabes avec son sang.
Je suis le magicien de la lumière,
celui qui ferme l’obscurité
dans des noyaux de cerises amères,
celui qui rassemble les pluies
dans l’eau des rivières,
celui qui sèche la source des larmes
avec des baisers ensoleillés.
Je suis le magicien
qui fait chanter les mots
sous des fronts assombris…
Je t’attends comme un ménestrel sous la vieille tour,
Toi, une ombre que se glisse le long des murs
en cherchant un homme…
Je suis là,
porteur de blessures d'amour,
en tenant dans ma main
les bleus papillons de la nuit
où nous touchons nos cœurs -
et nos cœurs seulement.
Où est-ce que tu me cherches ?
Je suis là en marchant nu-pieds
sur ce silence de monastère…tendu entre nous.
Je suis là pour comprendre
pourquoi l'aube arrive si tard.
Je suis à pour t’enseigner les vérités
cachées dans les semences du coquelicot.
- De ce ? Pare că dintr-o experienţă nefastă de viaţă, dintr-un timp nu prea îndepărtat.
- « Mă mai întreb de ce se trec/ culorile de toamnă azi/ că doar parfumuri mai petrec/ când te ridici şi când iar cazi...” (“Călător”) . Ce culori şi ce parfumuri are toamna în poezia cu acelaşi titlu?
- Culori de must negustat, de frunze răvăşite de paşi vinovaţi, de amurguri petrecute fără sens, parfum de roşu şi de singurătate.
- În “ Fluture de noapte”, spui : « Sunt un fluture de noapte/ care îşi arde mereu aripile de cântec… » Care a fost cea mai mare provocare de până acum, ca autor de cântec?
- A fost şi...n-a fost. Mi s-au cerut versuri de către unii compozitori, dar.., se pare că poezia mea e foarte dificil să fie pusă pe note. Are... propria ei muzică şi versuri destul de lungi.
- Cum arată prezentul Leliei Mossora, la ce lucrezi?
- Eu nu ”lucrez”. Nu-mi propun nimic în acest sens. Dacă e să fie..., va fi un nou volum, care se va chema : ” Cireşe amare”. Când va fi complet, îl veţi cunoaşte. El conţine deja câteva poezii. Şi... ceva ce n-am spus şi pentru care mulţi dintre cititorii - critici literari mă vor blama desigur, e că eu nu corectez nimic, niciodată, din ceea ce scriu. Scriu pur şi simplu, ce simt într-un anumit moment al vieţii. Nimic “lucrat” să sune mai bine . Poate greşesc, poate.... nu. Rămâne de văzut ce va spune posteritatea, pe care sper să n-o supăr intrând în vreun manual de liceu, în aşa fel încât elevii să fie obligaţi să simtă altceva decât am vrut să exprim eu. (Glumesc desigur).
- Dar viitorul cum arată, ce planuri ai?
- Să scriu şi iar să scriu, să fac oamenii să simtă ce redau în versuri , să râdă sau să plângă de fericire, măcar câteva clipe. Este suficient. Mă hrănesc cu bucuria lor.
- Ce hobby-uri ai?
- Deşi ar părea ciudat, pe primul loc stă muzica de bună calitate şi... apoi poezia, pictura ( am şi pictat cândva ).
- Cum îţi petreci timpul liber?
- Scriind, visând că într-o zi va fi mai bine, că îmi voi răspunde la multele întrebări, ascultând muzică..., sperând că oamenii vor deveni mai... oameni.
- Aş vrea să încheiem acest interviu tot cu versurile tale. “Îţi dau mâna,/ liniştea/ şi puritatea sufletului meu…” (“Visul”). Ce ai dori să le transmiţi cititorilor, împreună cu liniştea şi puritatea sufletului tău?
- Fiţi mai buni, cu fiecare secundă! Nu irosiţi viaţa pe ceea ce nu merită! Preţuiţi clipa! Ea nu se va întoarce nicicând. Învăţaţi să visaţi! Visul poate deveni realitate.
LELIA MOSSORA - DOR
LELIA MOSSORA - CU TIMPUL
LELIA MOSSORA - GÂND
Poezii de Lelia Mossora
ALERGATORUL DE CURSA LUNGA
Alergam…
Alergam…
Sa ne descoperim pe noi
In noi insine…
Sa descoperim
Ce se ascunde
Dincolo de
Eu si Tu.
Alergam si nu vedem
Decat rareori
Rasaritul sau apusul soarelui.
Alergam
Si nu simtim parfumul asezat pe flori
Intre sarutarile diminetii.
Alergam si nu deosebim
Ochii celui de langa noi
De seninul cerului.
Amestecam mangaierile
Cu adierile vantului,
Soaptele de iubire
Cu murmurul valurilor
Presarate pe tarm
In dantele albe de spuma.
Alergatori de cursa lunga -
Incercam
Sa vedem capatul drumului
Printre lut si stele,
Printre pietre si zborul pasarilor,
Printre trunchiurile mestecenilor – lumanari in noapte
Si Calea Lactee obositor de alba,
Printre lacrimi si zambete ,
Pierderi si…regasiri,
Deziluzii si concretul atat de rar atins …
Printre cautari si NEsperanta.
Si mereu suntem pustiiti
Ca un desert fara oaza,
Ca o vara fara ploi,
Ca o casa fara icoana la care ne inchinam in copilarie,
Pustiiti de tot parfumul atingerilor cersite mereu,
Pustiiti ca
Un drum fara capat
Si…
Toate astea…
Pentru ca
Am crezut ca concretul se poate pastra
Fara sa avem grija
De aripa unei pasari calatoare
Ostenite
De prea multul zbor
Deasupra lumii…
COPIE ETERNA
Spre tine vin
purtand soarele pe umarul drept.
A ramas acolo
de ieri,
de cand tu ai aparut
odata cu mirajul trezirii mele
dintr-un somn
crezut definitiv.
Spre tine vin
ca spre a doua mea nastere.
Zambetul tau
mi s-a intiparit pe fata.
Ochii tai s-au adapostit
sub fruntea mea.
Gura ta a devenit
jumatatea absenta pana acum
a rodiei mele insetate.
Palmele tale au uitat sa mai plece
de pe fruntea mea.
Unde ma cauti ?
Sunt aici ducand cu mine
rani de dor,
tinand in mana
fluturii albastri ai noptii
in care ne atingem
doar sufletele.
Unde ma cauti ?
Sunt aici
umbland cu talpile goale
pe linistea de manastire... asternuta
intre noi.
Sunt aici cernandu-mi privirea
pe fruntea ta obosita
de asteptare.
Sunt aici sa inteleg
de ce se ivesc zorii atat de tarziu.
Sunt aici
sa te invat adevaruri
ascunse in seminte de mac.
Nu ma mai cauta !
Am devenit copia eterna
a fiintei tale.
DOR
Clipele
curg
greu…
Picura
in suflet
tacerea,
durerea,
timpul petrecut
singur.
Ploi de toamna
sterg
urmele pasilor
tai …
Frunzele iti acopera
sufletul.
Aleile pustii
inca
mai asteapta
umbrele noastre
tinandu-se de mana,
cutremurandu-se
de prea multa
frumusete
din noi,
cei
care
am redescoperit
intrebarile
de la 17 ani.
Raspunsul lor
suntem
NOI,
EU
si
TU.
GEM FRUNZE
Gem frunzele toamnei
despletite pe alei…
Sangele doare trecand
dincolo de mine
in trupul tau
atat de aproape incat umbra lui
ma spala
de pacatul
de a te fi cunoscut.
Gandurile mele
te mangaie
in somn,
in somnul acela care nu mai vine,
care doar pleaca
mereu
si mereu…
asemeni
vantului
care imi umbla
prin amintirile
atat de goale
si de fara de sens.
O usa se tranteste!
E usa de la camera
sufletului tau ! E goala !
Atat de goala
incat
aud doar ecoul
NECUVINTELOR tale
spuse mult prea tarziu…
Intind mana
sa te ating
si nu te mai gasesc…
Esti atat de departe
ca lutul se mira
ca te-a nascut
strain de mine
si steaua ta cazatoare
a uitat
pentru ce te-ai rugat
cand s-a stins acolo, pe cerul
drumurilor tale
pustiite de dor
si speranta…
Buzele mele te cauta –
parfum bolnav de mine –
in fiecare floare
pe care ai asezat-o cu vorbele tale
la fereastra
iubirii mele adolescentine
sosita atat de tarziu…
asemeni NECUVINTELOR tale.
INTOARCE-MA !
Alerg de atata timp
Dupa sufletul tau
Sa pot patrunde in toate
Ungherele lui
Si sa le gasesc
Pline
De numele meu,
De privirea mea,
De urma buzelor mele,
De sangele meu trecut
Prin venele tale
Devenite atat de transparente pentru mine.
Alerg de atata amar de clipe
Dupa umbra ta
Pe care nu mai credeam
Sa o mai pot saruta.
Imbraca-ma in caldura trupului tau
Si intoarce-ma din drumul
Pe care merg singura
Doar eu si gandurile mele
Care ma dor atat
Incat unghiile mi se infig
In carne fara voia mea.
Am devenit demult
Un mort viu
Care nu-si mai aminteste nimic
Din prezent
Ci doar aleile de castani
Ridicand castele in cinstea pasilor nostri
Atat de adevarati
Si care vin de undeva
Din trecut
Si dintotdeauna...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu