.jpg)
Dragii mei compatrioţi,
Vă scriu dintr-o situaţie mai pu ţin obişnuită. Nu, nu vă scriu din la găr. Nu, nu din vreun azil politic pe care l-aş fi cerut în alte părţi. Nu vă scriu nici măcar din pogonul meu de libertate personală, ocrotit şi pregătit pentru a-l semnaliza în teritoriul liber de ură, de prejudecăţi, de ranchiună. Vă scriu, pur şi simplu, din serviciul de reanimare al Secţiei de Chirurgie Cardio-Vasculară a Spitalului de Urgenţă - Floreasca, din Bucureşti. Ani şi ani am evitat să calc treptele unui spital. Carmen, Ana-Maria, Andrei, prof. dr Ionescu-Târgovişte, dr Mihai Viorel, dr Cristian Sera fin cea nu au tot insistat să mă in ter nez pentru a rezolva în fond du re rile care m-au tot încercat. A venit însă într-o seară, într-o strictă complicitate cu Ana-Maria, prof. dr Mircea Beuran şi m-a convins, cu argumente se ri oa se şi imbatabile, că, dacă vreau să trăiesc în continuare, trebuie să mă las pe mâna medicinei perfo r man te a momentului. M-am limpe zit şi am decis că aşa voi face. A doua zi, la 13:30, conform fă gă du inţe lor, a venit Ambulanţa, cu medici si guri pe ei înşişi, cu brancardieri ho tă râţi, şi m-a luat. Jumătatea de oră trăită în Am bu lanţă m-a costat, din punct de ve dere nervos, jumătate de viaţă. Nu-n că peam pe targă. Îmi erau ameninţaţi ge nunchii de pragurile pe lângă care aveam să trecem, am fost internat în cea mai mare grabă la secţia condusă de marele medic Mircea Beuran. Cău tă rile n-au încetat însă. Mi s-au făcut pri mele 15-20 de investigaţii. Între timp, a avut loc un dialog între cei doi profesori, care-şi împart ace laşi spital de urgenţă, dr Beuran şi dr Bră diş teanu. Ei au ajuns la concluzia că pro ble ma mea principală e inima. Au de cis să mă mute în zona dotată electro nic pentru cele mai profunde de te r mi nări ale existenţei inimii în piep tul meu şi concluzia a fost că, de la etajul 1, trebuie să urc, neapărat, la 6.
Din reanimarea urgentă a inimii, parcă din centrul ei magnetic, mă descriu şi îi descriu pe toţi cei din jurul meu, sub această perspectivă, a bătăliei pentru salvarea inimii. N-am crezut niciodată, în mod serios, că mă ameninţă moartea. Dar văd, în prea multe ziare şi la prea multe televiziuni, aşezarea numelui meu între viaţă şi moarte. Şi nu pot să nu mă emoţionez. Chiar aşa?! Da, chiar aşa. Şi eu sunt unul dintre muritorii care nu-şi înţeleg condiţia, câtă vreme se mai răsfaţă cu aerul existenţei în care pluteşte, fără merite şi fără permis. Aflu din cuvinte risipite prin dialogurile despre mine că situaţia mea e gravă, că inima, că rinichii şi că ficatul... Nu era o simplă hachiţă a mea cantonarea în casă şi refuzul de a participa la petrecerile lumii. Sunt suferind. Agresiunile din timpul vieţii n-au plecat din trupul de care s-au atins, ci continuă să-l chinuiască şi să-l subjuge. Am propriile mele dureri personale şi mă doare durerea cea mare a nefericitei mele ţări. Ziarul Adevărul a făcut gestul nobil de a aminti că tăierea pensiilor m-a afectat cumplit. Am decis că nu iau pensia tăiată. O restitui, aşa cum îmi vine, statului, iar eu îmi desăvârşesc drumurile prin iadul realităţii, ca să nu-mi moară copiii de foame. Mun cesc de la 18 ani, dacă nu mai de mult. Bă ieţii de bani gata ai anilor noştri şi-au băgat cuţitele în cuantumul pensiei mele totale şi mi-au dărâmat ultimul echilibru. Cum aş face să nu resimt dureros această ofensă? Indivizi putred de bogaţi iau măsura de-a ne ciopârţi nouă pensiile. Inima mea le resimte toate astea şi le dedică nefericiţilor care ne conduc şi ne ghilotinează drepturile. Datoriile mele faţă de casa în care trăiesc şi de familia mea sunt mult mai mari decât aş obţine, în mod natural, pe toate muncile mele. Probabil voi muri mai devreme şi organizaţiile de şacali vor putea profita, în deplină libertate, de banii care rămân după Adrian Păunescu.
O problemă au devenit medicamentele, atât pentru numărul lor în în mulţire, cât şi pentru preţurile lor in fernale. Eu suferinţele acestui or-ga nism al meu nu le-am făcut ascunzându-mă după soba bunicilor, acasă, ci în bătăliile de zi cu zi pe care le-am dat în ţară. Bolile le-am făcut atunci, me dicamentele trebuie să le cumpăr acum. Dar nu mai puterea bănească de a le obţine, la preţuri acceptabile la starea mea financiară de astăzi. Monitoarele Secţiei de Reanimare de la cardiologia de urgenţă condusă de prof. dr Şerban Brădişteanu mă în gână din când în când, văzându-şi de lectura stranie a organismelor care li se dau de citit. E mare lucru totuşi să mai existe oameni care te înţeleg şi te apără. Este nota cea mai înaltă a vie ţii ca nişte mari specialişti în să nă tate să se aplece asupra ta, să te anali zeze şi să-ţi spună ce ai de făcut. Ori cât aş fi de trist, oricât aş fi de dispe rat, oricât m-aş simţi de captiv în ma şi năriile electronice care-mi urmăresc tensiunea, respiraţia, funcţiile orga nis mului, glicemia, pH-ul şi, în ge nere, toate funcţiile vitale, am dobândit convingerea că pot avea încredere în toate acestea, pentru că la pupitrele de comandă stau mari profesionişti, dedicaţi vieţii.
Mâncarea e fadă în spital. Te le foa nele mobile mai degrabă nu merg, pentru că li se dă o undă să ră că cioa să şi poate asta n-ar trebui să se petreacă în acest fel. A venit azi la mine o femeie operată de dr Şerban Bră dişteanu. Punea toată puterea ei de convingere în fiecare cuvânt. Avea ne voie să restituie o parte din re cu noş tinţă celui ce-o salvase. În secţia un de sunt eu nu se poate intra. Ceea ce se întâmplă aici e prea grav ca să la se loc circului sau băşcăliei. Noi vor bim dintre viaţă şi moarte. Şi n-avem totdeauna argumente să credem în viaţă şi să refuzăm orice com pli citate cu moartea. Personal, n-am cre zut că, de pe o stradă pe alta, dintr-o curte în alta, se poate ajunge la un duplex atât de încărcat de sem ni ficaţii contrare: viaţa şi moartea. Şi, mai ales, nu mi-am închipuit că toa tă această absurditate se va referi la mine. Parcă nu eram eu la nu mă ră toare. Dar mi-a intrat fiscul morţii în casă şi trebuie să-i plătesc tot ce i se cuvine.
Dacă voi reuşi - cu ajutorul ma ri lor medici care mă înconjoară - să salvez această pâlpâitoare viaţă a mea, va trebui să rearanjez pri o ri tă ţi le. Suferinţa retrogradează orgoliile. Pro babil că-n noi rămân, la acest examen, numai structura omenească nes chimbată, ideea pură, sentimen tele curate, disponibilitatea către omenie.
De-aici, dintr-un pat de spital din Secţia de Reanimare a inimii, de la Spitalul de Urgenţă, mi se lim pe zeş te privirea către crâncenele noastre bătălii de fiecare zi, către fronturile noastre fără învingători, către uitarea de sine, care domină cu trufie lumea dată, o face imposibil de cuplat cu alte lumi, ne fugăreşte de dimineaţa până seara pe noi toţi, să nu cumva să ne găsim unii cu alţii şi să conlucrăm la salvarea omului. Din centrul inimii mele aduc salutul meu tuturor acestor electronici ascul tă toa re, menite să ne avertizeze şi să ne ajute. Şi sper să nu fie nevoie şi de o operaţie pe inimă. Oricum, cărţile mele devin - prin suferinţa mea - tot mai valoroase şi mai căutate. Editorii au suficiente motive extraestetice să po tenţeze textele. Iar eu sunt liniştit că mi-am văzut poporul sărind de partea mea şi iubindu-mă mai mult ca niciodată.
Sursa:
Jurnalul National
TE SALUT GENERATIE IN BLUGI !
Vezi mai multe video din film
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu