.jpg)
Dragoste
Miroasă iarba pătulită a sinziană ş-a sulcină,
Miroasă dulce, cum miroasă un aşternut păstrat de zestre;
Şi-n mine, cînd e întunerec şi cînd se face iar lumină,
Ca-ntr-o odaie-n care-apune ori bate soarele-n ferestre.
În depărtări s-afundă zarea cu năluciri de munţi în cladă,
Şi vîntu-i bălsămat şi dînsul ca o năframă cînd o scuturi;
Purcede-un cînt din creangă-n creangă ş-un susur blînd din mladă-n mladă,
Pe unde trece el pe gînduri urmat de-alaiul lui de fluturi.
Tu dormi sub paza unei feregi, ferega, mişcat-alene,
Pe somnul tău ş-alintă-n aer gingaşa ei apărătoare.
La vîrsta ta tihnit e somnul, şi ochii-adorm curînd sub gene
Cînd are cine să le-nchidă pleoapele c-o sărutare.
Tu dormi, şi eu visez pe gînduri, că trec şi zilele de vară
Şi că la anul, poate, fruntea ce-acum aşa de blînd ţi-o razimi
De braţul meu, n-o s-o mai razimi, şi gîndul ăsta mă omoară,
Că drag mi-i sînul tău cel dulce şi alb ca miezul unei azimi…
Cu iarba ne-a crescut amorul, şi cade-acum cu ea sub coasă !
Ah ! gînd mîhnit, ce vrei tu? Spune — Nu vezi c-afară e lumină
Şi că-şi deschide draga ochii ca două flori de somnoroasă,
Ş-aruncă-n mine cu mănunchiuri de sinziană şi sulcină?
Dimitrie Anghel (n. 16 iulie 1872 la Corneşti, Iaşi — d. 13 noiembrie 1914, Iaşi) a fost un poet, prozator, reprezentant al simbolismului român. A urmat şcoala primară şi liceul la Iaşi, între 1879 şi 1890, când a părăsit studiile pentru a se dedica scrisului. A călătorit în Italia, Franţa, Elveţia şi Spania, revenind în ţară în 1902. A fost funcţionar în Dobrogea (1906 - 1907), referent la Casa Şcoalelor şi inspector al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice ( din 1911) .
D. Anghel a debutat cu poezii în revista Contemporanul (1890), colaborând apoi, cu poezie şi publicistică, la „Adevărul”, „Adevărul literar şi artistic”, „Lumea nouă”, „Literatură şi artă română”, „Pagini literare”, „Viaţa românească” etc. A făcut parte din redacţia şi din comitetul de direcţie al revistei „Sămănătorul” (1906 - 1908). A editat revista „Cumpăna”, împreună cu Mihail Sadoveanu, Ştefan Octavian Iosif şi Ilarie Chendi (1909 - 1910).
A debutat editorial cu Traduceri din Paul Verlaine în 1903. În 1905 a publicat volumul de versuri În grădină, urmat, în 1909, de Fantazii. Între timp au apărut operele scrise de D. Anghel în colaborare cu Ştefan O. Iosif: Legenda funigeilor (poem dramatic, 1907), Cometa (comedie, 1908, 1912), Caleidoscopul lui A. Mirea (1908), Carmen saeculare (poem istoric, 1909), iar în 1910, Cireşul lui Lucullus (proză). A mai scris şi alte volume de proză, între care amintim doar câteva: Povestea celor necăjiţi (1911), Fantome (1911), Oglinda fermecată (1912), Triumful vieţii(1912), Steluţa.
Opera literară
Dimitrie Anghel este unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai simbolismului în literatura română. El cultivă mediul naturii artificiale, umanizate, al grădinilor şi procedeul sinesteziilor. Este un contemplativ, un visător, care aduce în poezie tema călătoriilor, a evaziunii, motivul boemei şi imagini ale peisajului marin. Simbolismul se îmbină în poezia lui cu notele romantice.
Proza sa vădeşte înzestrare picturală, eleganţă a stilului şi vervă polemică.
Aprecieri critice
G. Călinescu
„Fantezismul poetului este în bună parte o închinare către feerie, moştenită de la Eminescu, comună epocii şi întărită prin anume urmări ale romantismului şi parnasianismului din Occident. Puţină, impopulară, proza lui D. Anghel este excepţională şi revoluţionară. Fără ea nu s-ar înţelege proza de mai târziu a lui T. Arghezi care perfecţionează şi sistematizează maniera angheliană.“
Ş. Cioculescu
„Din înregistrator pasiv al unor stări de conştiinţă predominate de afect, se transformă într-un fantezist lucid şi intelectualizat. Dintre toţi memorialiştii noştri, nici unul n-a stăpânit ca Anghel potenţialul emotiv de natură muzicală şi talentul de a comunica emoţia, prin evocarea umbrelor omeneşti şi a alucrurilor care le-au făcut în viaţă ambianţa naturală.“
Dureri ascunse
Sunt flori care-şi înclină boiul şi mor topite de visare,
Mai sunt şi ochi ce plâng în noapte şi-adorm când soarele răsare,
Mâhnite-s florile acele, dar jalea lor cine-o mai ştie?
Cine-a-nţeles cît plâns ascunde sub ochi o dungă viorie?
Cît praf de flori nu cerne vântul de-a lungul zilelor de vară,
Şi totuşi veselă-i grădina. Pe-un ram, sfioşi, visau asară
Doi trandafiri ca doi prieteni, şi azi vîrtejul de petale
Acelui ofilit, în roate, dă celui de pe ram, ocoale…
Ca ei, ţii minte, stam alături…Dar tu nu poţi să mai ţii minte:
Ochii închişi nu mai visează şi foile ce mai-nainte
Erau o floare roşie-acuma-s doar un prilej de amintiri,
Iar viaţa re-nnoită-ncepe din purpura de trandafiri.
Aşa mor florile-n neştire, aşa-şi sting ochii buni lumina
Şi-n preajma vieţii care râde, cine-ar gândi, privind grădina,
Că sub surâsul ei s-ascunde o ne-ntreruptă agonie!
Cine-a-nţeles cît plâns ascunde sub ochi o dungă viorie?…
Triunghiul fatal: St. O. Iosif – Natalia Negru – Dimitrie Anghel
O poveste mondena ale carei personaje principale sunt din lumea literara? De ce nu? Liviu Rebreanu a intentionat chiar sa scrie un roman bazat pe povestea de dragoste si moarte dintre Stefan Octavian Iosif – Natalia – Negru si Dimitrie Anghel.
Romanul urma sa se numeasca “Sarpele” si 12 din cele 13 capitole erau, de fapt, povestea dramei traversate de cele trei personaje numite mai sus. Ultimul capitol urma sa fie pura fictiune in care “femeia fatala” urma sa cada intr-o capcana prin care sa fie razbunate suferintele celor doi barbati care murisera din cauza ei. Rebreanu nu a terminat romanul.
Natalia Negru si St. O. Iosif
Povestea care l-a inspirat este simpla si tragica. Stefan Octavian Iosif era, in 1903, un poet consacrat. Avea deja trei volume de poezii publicate cand o intalneste pe Natalia Negru la Biblioteca Fundatiei Carol I, unde el era custode. Un an mai tarziu aveau sa se casatoreasca.
Natalia avea sa-si dea seama ca St. O. Iosif nu era ceea ce-si dore: era prea boem, prea visator pentru casnicia pe care o gandise ea si pentru planurile ei de viitor. Ea ar fi dorit un sot mai asezat si mai pragmatic.
“Steo [STEfan Octavian] a dezamăgit iluziile mele de la început. Întîrzia mereu seara, uneori pînă dimineaţa. Vestimentar era foarte neglijent. Cîştiga modest, mult sub nevoile noastre cele mai reduse. Eu trebuia să procur cîte un ban, de multe ori cerînd tatii, ceea ce îmi era teribil de jenant…” – avea sa marturiseasca Natalia peste ani.
Casatoria celor doi se destrama. Stefan Octavian Iosif va muri in spital doi ani mai tarziu, in 1913.
Casatoria cu Dimitrie Anghel
“Pândisem un moment si marturisisem lui Iosif ca nu-l mai pot iubi din pricina firii lui de boem dezordonat, care lasa de dorit începând de la conduita lui fata de mine pâna la aceea fata de el însusi; se neglija complet de sanatate, ca higiena, ca tot. El era bolnav, saracul, dar eu nu stiam… Eu îl iubeam ca o sora. Pare-se ca nici el n-ar fi voit mai mult. N-a simtit durerea marturisirii mele…” – avea sa scrie Natalia Negru in Helianta, o carte despre relatia ei cu cei doi poeti.
Dimitrie Anghel se cunoscuse cu St. O Iosif la Paris in 1901, la studii. Cei doi vor colabora o buna bucata de vreme, scriind sub acelasi pseudonim.
Incet-incet, el se insinueaza in viata Nataliei cu care se va casatori in acelasi an in care ea divorteaza de Iosif.
Casatoria cu Anghel avea sa se transforme intr-un cosmar. Natalia va marturisi: “Mai multe zile m-a tinut încuiata în casa, singura, ca într-un turn, sfâsietor despartita de fetita mea, în imposibilitatea de a-mi relua libertatea, cu ferestrele mascate, cu lumina aprinsa. Simteam pasii lui Anghel, caci venea din când în când acasa si asculta sa stie ce fac, auzeam usa încuindu-se dupa el, pasii pierzându-i-se în curte… Eram condamnata la moarte de el, pe care începusem sa-l ador”.
Nici Anghel nu se lasa mai prejos. Avea sa-i marturiseasca lui Eugen Lovinescu: “Din primele zile a început prin a ma persecuta la prieteni, de care tinea sa ma izoleze, în simple cunostinti, în literatura mea facuta înainte, din care m-a obligat sa scot parul blond si ochii albastri, sub cuvânt ca as fi avut un mare amor pentru o dama blonda”
Scenele de gelozie dintre cei doi erau frecvente. Intr-o zi, lui Anghel ii cade o cheie din buzunar. Natalia ii face o scena acuzandu-l ca e cheia de la o camera de hotel in care el se intalneste cu o alta femeie. Anghel incearca sa o convinga ca e cheia de la un birou de la Casa Scoalelor, unde primise un post de referent insa nu reuseste decat dupa ce merg impreuna si-i demonstreaza acest lucru.
Doua gloante de revolver
Drama isi urmeaza cursul. Intr-o zi, la Tecuci, la parintii Nataliei, cei doi se cearta din nou. Anghel – povesteste Natalia – i-ar fi spus de niste relatii extraconjugale cu scopul de a o face sa sufere.
Ea ii raspunde ca, daca va continua sa povesteasca, ea pleaca imediat. La care Dumitru Anghel reactioneaza: Daca faci un pas, te impusc!”
“Am crezut ca glumeste si am continuat sa merg spre usa. El a scos revolverul… si a tras. Eu am cazut. Impresionabil cum era, a crezut ca m-a omorât, de aceea glontele urmator si l-a tras în piept…” – va povesti Natalia.
Se pare ca Dimitrie Anghel a incercat doar s-o sperie pe sotia sa si a tras spre fereastra. Glontele loveste un rama unui pat de fier si ricoseaza in fesa sotiei sale.
In ceea ce-l priveste pe Anghel, acesta nu moare pe loc. Dupa doua saptamani de stat in spital moare din cauza septicemiei, la 13 noiembrie 1914.
Fiica Nataliei si a lui St. O Iosif, Corina, va muri lovita de o schija in urma bombardamentului executat de un zeppelin german asupra Bucurestiului, la 13 septembrie 1916.
Natalia moare la 2 septembrie 1962, la Tecuci.
(Sursa)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu