.jpg)
Nasterea copilului meu. Întâlnirea cu Adrian Paunescu. Prezenta pe scena Cenaclului Flacara. Valea Jiului. Întâlnirea cu Ileana si cu Romulus Vulpescu. Dragostea. Muzica. Boala. Moartea.
Lupeni, trecut, prezent, viitor Lupeni, locul nasterii si al copilariei mele, este locul cel mai frumos si mai tragic pe care lam cunoscut. Tatal meu si fratii mei au fost mineri. Am lucrat eu însami, dupa interzicerea Cenaclului, în 1985, la mina Lupeni. Minerii sunt oamenii cu cel mai frumos suflet, cu cel mai nefericit destin si cu cea mai nedreapta viata dintre toti oamenii pe care i-am întâlnit în viata. si asta n-o spun acum, am spus-o mereu. M-a durut si m-a indignat sa vad, dupa tragedia de la mina Petrila, cum ziaristi, analisti, celebri sau nu, care i-au batjocorit ani de zile pe mineri, si batjocorit e un cuvânt blând, lacrimau la televizor si jeleau soarta acestor oameni. Sigur ca asta a fost atunci, 3-4 zile dupa eveniment. Credeti ca s-a mai dus cineva sa vada ce s-a întâmplat cu ranitii, cu familiile celor care au murit? Nu. Se vor mai duce la o alta explozie. Mi-a aratat baiatul meu, care e jandarm si a fost acolo, o filmare în care, la poarta minei Petrila erau câteva sute de oameni, sotii, copii, frati, parinti ai celor din subteran si cineva a aparut cu hârtie de pe care a început sa citeasca lista celor morti. Nu exista în dictionare cuvinte care sa descrie acel tablou. Roata vietii a facut ca eu sa plec din Lupeni si baiatul meu sa aleaga sa traiasca acolo. Asa simt ca mi-au ramas în Valea Jiului si radacinile si ramurile.
Parintii au plecat devreme. Suferinta te-a încercat devreme. Ce înteles vezi în acestea toate?
În câteva luni au murit parintii mei si fratele meu, de numai 42 de ani, dupa mari si lungi suferinte, carora le-am fost martora. Aproape tot ce mi s-a întâmplat în viata a fost fie prea devreme, fie prea târziu. Parca niciodata n-am trait în acelasi timp cu viata mea. Uneori am luat-o înaintea ei, alteori am ajuns prea târziu. N-am gasit înca întelesul acestui defazaj, daca exista vreunul. Dar am învatat, cu greu, sa nu mai strig ca nu merit ce mi se întâmpla. Pentru ca în viata mea s-au întâmplat si lucruri minunate, miraculoase si atunci nu m-am întrebat daca le merit. Asa ca încerc sa le traiesc pe toate, si bune si rele, sa mi le asum, si sa merg mai departe.
Diferenta dintre vocea din anii ’80 si vocea de astazi a Tatianei nu e calitatea tehnica, e doar adâncimea venita din durere. Da, asa e. Fiecare experienta din viata mea, a celor dragi mie, a oamenilor din jur, suferinta în general, toate astea au devenit mici pietre la temelia cântecelor mele, a sensibilitatii si mai ales a credibilitatii artistice. A fost un moment în care am trecut rampa, asa cum se spune, si am ajuns în sufletele oamenilor. Greu si târziu a venit si acest moment, dar a fost, cred, unul dintre putinele drumuri pe care am mers fara sa renunt, indiferent ce a presupus asta.
Perseverenta e o calitate pe care eu o am în doze mici, dar de câteva ori în viata nu m-am lasat învinsa de nimic. Alteori, am abandonat prea devreme batalii pe care le-as fi putut câstiga. Cum îti aparea lumea acum un sfert de veac si ce corecturi a suferit ea în constiinta ta? Lumea era acum un sfert de veac mai buna. Mai la locul ei. Mai cu noima. Lumea era condusa de niste legi nescrise în care fiecare stiam ce aveam de facut, stiam ce e bine si ce nu e bine sa facem. Aceasta lume pare ca nu mai e condusa de nici o lege. Nici macar de cele scrise. si cred ca nici bunul Dumnezeu n-o mai poate tine-n frâu.
Ce stiai atunci din literatura româna? Ce ai aflat între timp?
stiam ceea ce învatasem la scoala. Unde aveam lecturi obligatorii. Mai stiam câte ceva si din cartile pe care tata le cumpara la fiecare salariu (e drept ca era 5-6 lei o carte), ceea ce o supara pe mama care trebuia sa dramuiasca un salariu la 5 oameni si numai de bani dati pe carti nu-i ardea ei. Dar el iubea cartea, si când mama âl certa ca risipeste banii, el âi raspundea: „Când ai sa stii cine a fost Sienkiewicz, atunci sa vorbesti !”. Tata m-a învatat la 4 ani „Luceafarul”, „El Zorab” si altele. Dupa ce am intrat în Cenaclul Flacara, am aflat cu adevarat ce înseamna literatura româna, dar si literatura universala. De unde sa fi auzit eu de Omar Khayaam? Sau de Serghei Esenin? Sau de „Ultima scrisoare” a lui Mihai Beniuc? Sau de „Doina” lui Eminescu? si nu numai ca am aflat toate astea, dar pe scena cenaclului am si cunoscut o mare parte din cei care faceau literatura româna: Nichita Stanescu, Ion Alexandru, Romulus Vulpescu si altii. Dar cred ca lucrul cel mai important pe care l-am câstigat atunci a fost curiozitatea de a sti mai mult, de a intra în biblioteca si de a citi. Care e rolul deceptiei în dragoste? Dar în arta? Exista arta vesela?
Suferinta în dragoste este ca Ana lui Manole în zid. O face sa existe. O face durabila. O face tragica. O transforma în inspiratie. Cred ca toate, sau majoritatea marilor opere literare sau muzicale s-au nascut din suferinta. si mai cred ca în sufletul artistilor durerea este amplificata de însasi soarta lor de oameni care trebuie sa si adune, dar sa si exprime credibil suferinta. Artistul trebuie sa emotioneze. Sa-l faca pe spectator mai bun. Sa-si puna întrebari. Am vazut de curând o comedie, pusa în scena la Teatrul National, despre soarta actorului si a teatrului. Sigur ca am râs, ca era o comedie, dar concluzia despre soarta artistului n-a fost una prea vesela.
Ce se întâmpla în România acestor ani? Catre ce mergem? Ce se întâmpla în acest an? Este dreapta lumea în care traim?
Cred ca lumea nu a fost niciodata dreapta si nici nu cred ca va fi vreodata. Vorbim despre dreptate doar atunci când nedreptatea este prea mare, prea dureroasa, prea de nesuportat. si în România ultimilor ani, nedreptatea a crescut peste toate limitele: sociale, umane, crestine. Sau pierdut valori fara de care nu cred ca o societate poate supravietui, cum ar fi solidaritatea. Astazi, în afara de mineri, nimeni nu mai e solidar cu nimeni, nici macar în suferinta. Nimanui nu-i mai pasa de nimeni. Cel mai mult ma doare ca aproape nu mai exista empatie. Nu mai exista criterii. Nu stiu catre ce mergem, dar nu cred ca drumul e bun. ~ncerc sa-mi pastrez speranta pentru ca stiu, din proprie experienta, ca întotdeauna se poate si mai rau. Am încredere în generatiile tinere, chiar daca sunt hulite si se spune ca nu sunt bune de nimic. Cred ca tinerii de azi sunt asa cum am fost si noi, fac greseli pe care si noi leam facut si la care au dreptul, par insensibili, dar nu sunt, par superficiali, dar nu sunt. Sigur ca nu toti, dar am cunoscut, personal, sau doar din public, copii extraordinari. Cert este faptul ca dezamagirile cele mai mari nu de la ei au venit. Eu am ramas acum câteva zile, în urma unei celebre de-acum Ordonante de Urgenta fara profesorul Ion Florea, de la spitalul Coltea, unul dintre oamenii cei mai dragi mie, unul dintre cei care au facut posibila supravietuirea mea, pentru ca a trebuit sa aleaga pensia. Acum 3 ani, în urma unei retrocedari, am ramas în strada. Sunt doar doua exemple, multiplicate pe sute si mii de oameni, aflati în situatii mult mai disperate ca a mea.
Este conditia umana la sfârsitul ei? Poate ea sa-si revina?
Tot ce se întâmpla seamana cu sfârsitul unei civilizatii. Este suficient sa vezi stirile, sa citesti niste ziare, sa te uiti în jurul tau, daca ai ochi sa vezi. Daca poate cineva sa evite acest sfârsit ? Nu stiu. Ar trebui cu totii sa facem ceva, dar suntem prea striviti de propriile probleme ca sa ne mai gândim si la ceva ce nu se numeste chirie, întretinere, medicamente, mâncare, scoala, taxe, impozite.
Ce ai mai compus?
Am mai scris câteva cântece. Ultimele doua, âmpreuna, pe un drum pâna la Mizil, un cântec despre viata si moartea actorilor si altul despre conditia umana. Am material pregatit pentru un album si-mi caut puteri pentru a-l înregistra. Visez la un cântec mare, care sa bata „Copaci fara padure”, dar nu stiu daca-l voi putea scrie. Pentru ca multe sunt cele necesare unui asemenea cântec. si nu stiu daca le voi mai avea vreodata pe toate.
Care e scara de valori a folkului românesc? Mi-e greu sa fac un clasament, pentru ca exista cântece pe care le iubesc în repertoriul tuturor colegilor mei. Iar pe unele as fi vrut sa le fi scris eu. Cred ca folk-ul are foarte multe nume mari. Iar în folk numele foarte mari sunt date de cântecele pe care publicul le stie si le cânta si dupa 10 si dupa 20 si dupa 30 de ani. Nu cred ca am vazut vreun folk-ist pe prima pagina a nici unui ziar. Dar piesele lor se cânta de la primul pâna la ultimul vers în toate salile. stefan Hrusca, Vasile seicaru, Victor Socaciu, Mircea Vintila, Ducu Bertzi, Nicu Alifantis, Cristian Buica, Doru Stanculescu, Maria Gheorghiu, Raul Cârstea, George Nicolescu, Magda Puskas, Florin Sasarman, Vali serban, Octavian Bud, Madalina Amon, Vali Moldovan, Emeric Imre si multi altii pe care-i rog sa ma ierte daca nu i-am amintit. Sa nu-i uitam pe Gil Ionita, Valeriu Penisoara, Vali Sterian, Emilian Onciu, Iulia Iosipescu. Îmbucurator este faptul ca, în ultima vreme, tot mai multi tineri se îndreapta spre acest gen muzical, din care nu te âmbogatesti, în care trebuie sa ai rabdare sa intri în constiinta publicului si asta se datoreaza în primul rând campaniei extraordinare facuta de Marius Tuca, prin „Jurnalul National”, campanie care a readus folk-ul la locul lui: adica în sufletele oamenilor.
Cum ai supravietuit nemiloasei boli? Cum îti vezi viitorul?
Mi-am dorit sa traiesc. si atunci am gasit si motivele pentru care sa traiesc. E adevarat ca am fost ajutata în lupta mea. De Dumnezeu, de minunatii mei medici, carora niciodata n-am sa le pot multumi îndeajuns, de prieteni, de colegii mei, de oameni pe care nu i-am cunoscut, dar am simtit ca se gândesc la mine. Printre primii oameni care m-au sunat sa ma încurajeze si sa ma ajute, la aflarea vestii despre boala mea, au fost Zoia Ceausescu si Carmen Paunescu, care nu erau nici ele în niste perioade bune. Le multumesc si lor ca m-au facut sa simt ca era obligatoriu sa merg mai departe. Pentru ca trebuia sa am grija de parintii mei, eram singurul lor sprijin. Pentru ca vreau sa cânt. Pentru baiatul meu. Pentru prietenii mei. Pentru toti oamenii care s-au rugat pentru mine. Pentru medicii mei. Pentru mine. Pentru ca viata este atât de frumoasa. Pentru ca vreau sa am un nepot.
nr 4 (376)
17 - 23 ianuarie 2009
Adrian Paunescu
http://www.flacaraluiadrianpaunescu.ro/articole.php?id=197
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu