Să ne amintim de Tatiana Stepa!

12-08-2010 04:30 — Mihaela Manu

“Toate cântecele mele sunt despre iubire”, spunea Tatiana Stepa, aflată la Vaslui, în urmă cu doi ani. Pe pământul atât de rănit, ca și noi oamenii, de orori, erori și malefic, Tatiana Stepa ne apare astăzi înaintea ochilor precum o amintire a unui paradis pe care l-am trăit și care acum ne lipsește. A trecut exact un an de când ea a plecat, discret, dureros de discret, dintre noi, așa cum a și trăit întreaga viață. Modestă, nedorindu-și să fie în față, a fost totuși mereu prima. Chiar dacă n-au curs tone de cerneală pentru ea cât a trăit, așa cum se întâmplă cu vedetele de carton de astăzi, pe care prima ploaie adevărată le va topi, și nici televiziunile și radiourile nu s-au obosit și nu se obosesc prea tare să-i difuzeze muzica tulburătoare, curată, Tatiana este regina sufletelor românilor. De dincolo de lume, ea ne privește cum ne chinuim și ne degradăm zi de zi relațiile, visele, speranțele și ne amintește că singurul antidot pentru toate rămâne acest curaj de a lupta și de a crede în ceea ce facem și, mai ales, în triumful binelui. Într-o lume din ce în ce mai insensibilă la durerea unui fir de iarbă, ca să nu spun a tot ceea ce este în suferință astăzi, vă propun o fotografie a unei clipe trăite ireal de frumos în prezența ei și a lui Andrei Păunescu.

Tatiana Stepa a fost la Vaslui ultima dată în luna mai 2008. Am stat ore bune alături de ea și, înainte de a pleca, a acceptat să intre în studioul de televiziune TV Total. Am făcut imposibilul ca acest interviu filmat să existe. Era o zi ploioasă și ireal de frumoasă, iar Tatiana avea în picioare sandalele cu care fusese în scenă. Era obosită și îndârjită precum un sfinx, dar, totodată, dornică de a face orice pentru păstrarea valorilor în care credea.
I-am rugat, atât pe ea, cât și pe Andrei Păunescu, să îmi fie nași ai unei emisiuni pe care mi-o doream foarte mult. Era un început pentru mine și am fost onorată că prima mea apariție pe sticlă să fie alături de ei. Amândoi au ales titlul emisiunii. Fără regie, fără vreun plan dinainte stabilit, fără să știu ce-am să vorbesc cu cei doi, am început un joc pe care nu-l știam și pe care l-am descoperit alături de ei. Nimeni nu e singur, au spus atunci Tatiana și Andrei, iar eu i-am crezut. Astăzi, în timp ce am redactat interviul care urmează, am descoperit mult mai mult. Cei care ne sunt dragi sunt cu noi. Fără să știu despre povestea de dragoste dintre cei doi cantautori, am vorbit în interviu despre ea. Abia după plecarea lor din Vaslui am aflat cât de mult se iubeau. La un an de la plecarea dintre noi, Tatiana Stepa este acum din nou alături de noi. Ascultați-o și aplaudați-o cu o lacrimă de frumusețe, așa cum merită!

“Nimeni nu e singur pe pământ”
M.M. - Vreau să vă spun că mi-a fost dor să vă vorbesc așa, de la suflet la suflet. Astăzi este o zi mai frumoasă ca oricare alta, pentru că afară plouă și pentru că îi am alături pe Tatian Stepa și pe Andrei Păunescu.
A.P. - Sărut mâna și bine v-am găsit!
M.M. - Bine-ai venit la noi, Tatiana!
T.S. - Bine v-am găsit!
M.M. - Vă vom spune împreună că nimeni nu e singur. Mai ales eu. Mă vedeți aici, mă simt mică și neînsemnată între Tatiana Stepa și Andrei Păunescu, care vor fi de-acum înainte alături de mine și de voi, prieteni. Nu-i așa, Andrei?
A.P. - Vom fi prin cântecul pe care îl vom cânta și prin titlul pe care îl dăm împreună emisiunii. Noi, probabil, vom fi numai în anumite zile în orașul acesta, Vaslui, și când vom fi în Vaslui, vom fi și în direct, dar altfel, vă lăsăm acest cântec pe care îl cântăm împreună, eu și Tatiana. Este un cântec pe care l-am scris cu mai mulți ani în urmă, pe versurile poetului Adrian Păunescu, și iată, se potrivește de minune cu ceea ce vrea să facă Mihaela Manu, începând din această zi.
M.M. - Dacă nimeni nu e singur, nici eu, nici voi, pentru că acum cu noi sunt Tatiana și Andrei, o să îl întreb pe Andrei cum s-a născut cântecul pe care o să ni-l cânte.
A.P. - S-a născut în 1988. Eu eram, de fapt, un adolescent atunci. Aveam 19 ani. Și pentru că
Cenaclul Flacăra era în anii de interdicție, eu îl însoțeam foarte des pe tatăl meu, poetul Adrian Păunescu, pe toate drumurile pe care le făcea. La un moment dat, i-am cântat o linie melodică, cea pe care o veți asculta, iar el a scris această poezie. Singurătatea era foarte mare și atunci. Gândiți-vă ce a însemnat pentru un artist, pentru niște artiști care fuseseră obișnuiți cu stadioanele, cu sălile de spectacol arhipline de la Cenaclul Flacăra, să nu mai aibă voie, deodată, să iasă în public. A devenit cântec, l-am cântat câțiva ani mai târziu și, la un moment norocos al existenței mele de om de scenă, Tatianei i-a plăcut și l-am cântat împreună. Așa a și rămas pe un album al meu, de acum câțiva ani. Tocmai de aceea l-am ales să dea și numele emisiunii și să fie un pachet de inimă și de emoție dinspre mine și dinspre
Tatiana, dacă ea este de acord.
M.M. - Așadar, start. Nimeni nu e singur.
T.S. și A.P. -
“Nimeni nu e singur pe pământ
Cineva în grija lui îl are.
Nici cei singuri, singuri nu mai sunt
Dacă are umbră fiecare.
Singur stai în casă și gândești
Că ești singur fără mântuire,
Dar din pragul casei părintești,
Se aude-un greierat subțire.
O scrisoare îți foșnește-n mâini,
Un poștaș la ușa ta mai bate,
Latră-n depărtare niște câini,
N-ai să mai cunoști singurătate.
Asta este boala cea mai grea,
Dar de ea instantaneu se scapă,
Când în plină sete cineva
Îți aduce un ulcior cu apă.
Umbre jos și norii sus pe cer,
Cai păscând și soarele în scapăt,
Om stingher în drum spre om stingher
Nimeni nu e singur pân’ la capăt.
Să hotărâm ca pe un lucru sfânt
Din ceruri până la atom
Să nu mai aibă voie pe pământ
Să fie singur nici un om,
Nici un om”.
“Ilogica mea serenadă”
M.M. - Tatiana, Andrei, voi sunteți împreună de foarte mult timp și totuși singuri. Ce faceți când sunteți singuri? Cum vă simțiți departe și totuși aproape?
T.S. - Nimeni nu e singur. Eu, cel puțin, cu muzica mea, nu sunt singură. Dacă nu vrei să fii singur, nu ești. Există pe lume cărți, există muzică, există prieteni, parcuri. Trebuie doar să vrei să nu fii singur. E-adevărat că, uneori, și singurătatea e o stare care face bine. Trebuie să o trăim și pe aceasta ca pe toate celelalte.
M.M. - Andrei, tu cum ai defini singurătatea?
A.P. - Mi-aș defini singurătatea drept acea stare pe care îți este imposibil să o contracarezi, când nu găsești nici un om care să te asculte, nici un om pe care să-l iubești sau nici un om care să te iubească. Norocul de-a iubi și de-a fi iubit este chiar o mare șansă. O ascultam vorbind pe Tatiana. Într-adevăr, ești singur, dacă nu găsești nici un cântec pe care să-l asculți sau nu-ți vine să pui mâna pe chitară, cum ni se întâmplă nouă. Noi avem șansa asta, să avem chitara ca medicament împotriva singurătății. Dar cred că, în cea mai mare măsură, e bună și singurătatea câteodată.
T.S. - Poetul Adrian Păunescu spunea într-o poezie: “Luați singurătatea ca pe-un drog”. E bună și singurătatea câteodată. Dar, adaug eu, nu e bine să nu se mai sfârșească.
M.M. - Ce spuneați voi? Poate iubirea să învingă singurătatea, bolile, orice?
T.S. - Dacă e iubire, învinge orice. Iubirea mută munții, mișcă sorii, dar dacă iubire nu mai e, e altă poveste.
A.P. - Iubirea distruge, la rândul ei, iubirea, pentru că, dacă se întâmplă să nu mai coincidă
iubirea a doi oameni, ea devine corozivă și distructivă. Însă, cel mai frumos este atunci când iubirea este reciprocă și când nu apar nici un fel de dureri și de efecte devastatoare. E-adevărat, iubirea poate să fie și fericită, dacă se întâmplă în același sens, dinspre doi oameni, și poate să creeze și suferință, dacă omul iubit iubește pe altcineva sau dacă tu iubești pe altcineva.
T.S. - Oricum ar fi, ar fi bine să nu lipsească iubirea. Nu cred că se poate întâmpla nimic pe lumea asta fără iubire.
M.M. - Totuși, voi ce spuneți? Cât mai avem noi din sentimentul iubirii într-o lungă relație, și cât devine obișnuință?
T.S. - Nu știu ce înseamnă o lungă relație.
M.M. Să spunem că doi oameni se cunosc din copilărie și… se iubesc. Mulți oameni ajung să se despartă, și e dureros. Mai știți? Spunea Camil Petrescu că acei care se iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt. Credeți într-o astfel de iubire?
A.P. - Nu-i chiar așa. Nu poți avea drept de viață și de moarte asupra nimănui, nici măcar asupra ta. Iar, apropo de cât durează o iubire,
uneori poți să consideri că este o eternitate, un calvar, care nu se mai sfârșește. Poți să ai o iubire de o lună, care nu se împlinește, pentru că se întâmplă între doi oameni care nu se potrivesc. Alteori, trece o viață întreagă pentru doi oameni care se cunosc din copilărie și pleacă pe lumea cealaltă și au impresia că a trecut totul într-o secundă. Deci asta depinde de modul în care își gestionează fiecare iubirea. De felul în care știu să păstreze cu inteligență o prospețime unul față de celălat, să nu existe blazarea și plictiseala, care sunt cei mai mari dușmani ai unei relații,
iubiri.
M.M.- Dați-mi un exemplu. Tu, Andrei, de exemplu, ești un romantic incurabil.
A.P. - Da, dar nu mai mare decât Tatiana.
Tatiana este o romantică și mai mare.
M.M. - Eu cu tine am stat zilele acestea mai mult și te-am observat pe viu. Cu Tatiana am stat mai puțin, doar astăzi.
T.S. - Puțin, dar bine. Mă simt foarte bine la Vaslui și, de câte ori o să fie nevoie, dacă o să pot, o să mai vin.
M.M. - Mai credeți într-o iubire fatală, veșnică, ca aceea pentru care au plecat dincolo de lume, Romeo și Julieta?
A.P. - Păi, la Romeo și Julieta a fost simplu de rezolvat cu iubirea veșnică. Au murit înainte chiar de a ajunge chiar tineri, au murit adolescenți. Ca foarte mulți din lumea asta, am ajuns și eu la Verona, în orașul celor doi iubiți fără egal. Am fost la casa Julietei, care, într-adevăr, este o casă minunată, cu multe etaje. Sunt exponate, ăsta-i pătuțul, ăsta-i balconul, astea sunt portițele, dar nimeni nu se duce la casa lui Romeo. Ei, vreau să vă spun că în casa lui Romeo locuiește cineva. La poartă este cameră de supraveghere, este semn de parcare interzisă în față. Asta este. Întotdeauna, farmecul și culoarea iubirii , sunt date de partea feminină, cea strălucitoare, cea minunată. Nu știu dacă cel care locuiește în casa lui Romeo este sau nu urmaș al familiei strămoșilor, la Julieta, în schimb se întâmplă miracolul. De aceea
s-au întâmplat toate și în balconul și sub balconul Julietei. Referitor la iubirea lor, cred că ea s-a sfârșit înainte de a începe.
T.S. - Dacă ei se căsătoreau și făceau copii, nu știu cât ar mai fi durat iubirea asta. Ar fi ajuns poate și ei la o căsnicie banală sau la divorț.
M.M. - În cântecele tale, iubirea nu este banală. Vrei să ne cânți unul dintre ele?
T.S. - Cam toate cântecele mele sunt despre iubire, nu știu pe care vi-l doriți.
M.M. - Păi, voi sunteți nașii acestei întâlniri. Alegeți.
A.P. - Cea mai cunoscută, cea mai apreciată piesă a Tatianei este “Copacii fără pădure”, dar una dintre cele mai frumoase melodii pe care ea le cântă mai rar este și “Ilogica serenadă”, dacă-i de acord să-l cânte sau să-l cântăm împreună.
T.S. - Da, să cântăm:
“Ilogica mea serenadă
Dă nume părerii de rău,
Că nu-i e menit să te vadă,
În preajma pervazului tău.
Pe-aici sunt cetăți, nu sunt case,
Miroase a muguri striviți,
Abuzul obloanelor trase
Se cere a fi pedepsit.
Nu te mai găseam
Și am scos ocheanul,
Dincolo de geam
Vuia ocheanul.
Călugării vin să se-nchine
Se-aud melodii îngerești
La geam eu îți cânt despre tine
Și nici nu mai știu dacă ești.
Ai parte de-același asediu,
Cu care cândva te-nvingeamm
Făcliile Evului Mediu
Palpită la tine la geam.
În ceasul din turnul Chindiei
Poruncă dă inima mea
S-atârne toți morții și vii
De limbile lui ca să stea.
Dar nu-i este dat ca să vadă
Așa cum prin veacuri mă plimb
Ilogica mea serenadă,
Se-ntoarce-ntr-un timp fără timp”.
“În povestea copacilor goi”
M.M. - Privindu-i și ascultându-i pe cei doi, mă întrebam dacă, până la urmă, ei cântă dragostea sau dragostea îi cântă pe ei. Andrei, voi cântați dragostea, sau dragostea este cea care vă unește, care ne unește?
A.P. - Noi cântăm pentru că iubim dragostea și pentru că avem și șansa de a o cunoaște. Nu cântăm cu la, la, la, fiindcă nu am venit în lume fiind setați pe un anumit sentiment. Când am fost mici sau foarte tineri sau când am început să ne maturizăm, am crescut sub un semn de poezie bună și de mișcare culturală de substanță pentru că, altfel, am fi fost și noi în rând cu niște brute care nu știu și nu au repere. Poate că ei nu sunt vinovați, nu au avut pe cineva să le picure cultură de substanță, cum am avut noi șansa, în anii anteriori.
M.M. - Tatiana, povestește-mi despre cum s-au născut cântecele tale.
T.S. - Multe dintre cântece le-am scris împreună cu poetul Adrian Păunescu. Cele mai multe dintre ele au fost scrise în urma unor experiențe de viață proprii sau ale celor din jurul nostru. Și “Băiatul meu, pierdutul meu” și “Pentru un pachet de biscuiți” și “Spune-mi ceva”, toate sunt scrise astfel, pentru că nu poți să scrii despre stelele de pe cer, dacă nu te uiți la ele. Eu am trăit niște stări, Adrian Păunescu la fel, a trăit și a fost impresionat de suferința unor oameni din jurul lui. Așa s-au scris cântecele mele. Bărbat fiind, lui Adrian Păunescu i-a fost totuși ușor să se identifice cu durerea femeiască. A scris versurile la această piesă, clar, la persoana I, cu suflet de femeie.
M.M. - Ce poți să îmi spui despre relația ta cu poetul Adrian Păunescu?
T.S. - Adrian Păunescu a fost cel care
m-a descoperit pe mine, într-un spectacol la Făgăraș. Atunci am intrat în Cenaclul Flacăra și am rămas, mă rog, aproape, până în zilele noastre. Cenaclul Flacăra, prin colegii pe care i-am avut, dar când spui Cenaclul Flacăra spui Adrian Păunescu, a fost pentru mine cea mai frumoasă, cea mai importantă și cea mai completă școală de viață. Aproape toate lucrurile pe care le știu și aproape tot ceea ce sunt eu astăzi,
acolo am învățat. Acolo m-am format. Așa că asta este relația mea cu poetul Adrian Păunescu. Ce altceva aș putea să vă spun? Față de nici un alt poet sau față de nici un alt artist nu am sentimentele astea. Simt că-i datorez mult, foarte mult.
M.M. - Poți să ne povestești cum s-a născut piesa “Copaci fără pădure”?
T.S. - Poate să spună Andrei, că el a fost parte din această întâmplare.
A.P. - De fapt, eu am provocat acel moment. În ce sens? Ne întorceam dintr-un turneu de vară, în 1994, din Ardeal. Ne-am oprit în parcare la Mănăstirea Cozia. În față era o mașină mică, unde era șoferul și tatăl meu, iar eu eram pe bancheta din spate, cu chitara mea. În spate era autocarul cu artiști. Era prima 1 sau 2 noaptea, când tatăl meu a spus: “Andrei, du-te, te rog, în spate la autocar și cheamă-l pe Cristian Buică, pentru că vreau să fac un mare cântec”. M-am dus în autocarul din spate, l-am văzut pe Cristian Buică dormind aproape cu capul pe geam și,
dintr-un interes personal, din intenția de a o avea aproape pe Tatiana (eu o curtam pe atunci), deci era în ‘94, i-am spus: “Tatiana, te cheamă tata, să scrieți un cântec”. Am mințit cu nerușinare. Tatiana a venit în mașină, eu voiam să stau cu ea pe aceeași banchetă, să mai pălăvrăgim, să mă lipesc de ea, ce mai?! Lucrul acesta l-am mărturisit și la ziua Tatianei, într-o felicitare.
Tatiana a venit în mașină...
T.S. - Eu, soldat ascultător, m-am dus.
A.P. - A luat chitara mea în brațe. “Ai o linie melodică?”, a întrebat-o tata. Tatiana a venit cu o linie melodică , o avea făcută, a adaptat-o, probabil, pe loc. Tata a scris versurile, pe care mi le-a dictat mie, timp de câteva minute, până la Râmnicu Vâlcea. Da, de la Cozia până în Râmnicu Vâlcea sunt douăzeci de kilometri. Cât am mers, melodia a fost gata. A cântat-o fără corecturi, la prima suflare și, în primul spectacol pe care l-am avut la sfârșitul
lunii viitoare, a devenit, deci din prima seară, un mega-hit. Asta era în 1994, august. Cântecul s-a născut în 10 minute, în acea noapte.
M.M. - Vreți să îl cântați?
T.S. - Avem încotro?
“În povestea copacilor goi,
Scârțâind într-o singură ușă,
Este vorba de noi amândoi,
Este vorba de foc și cenușă.
Doi copaci fără frunze pe drum,
După cum îi privește înaltul,
Doi copaci prin sărutul de scrum,
Aplecându-se unul spre altul.
Toată vara a fost numai foc
Și-au fost stele în nopți fără stele
Și, prin toamna șederii pe loc,
Cade ultima frunză spre ele.
În zadar către tine întind
Niște crengi ce-mi fuseseră brațe,
Alte uși se aud scârțâind,
De tomnatecul vânt să se-agațe.
Nu mai suntem decât doi copaci,
Vor veni tăietori să ne tundă,
Vor lua crengi toți copiii săraci,
Pentru flacăra lor muribundă.
Și, chiar dacă mă vei mai iubi,
Peste crivățul iernii ce vine,
Fără brațe, cu ochii pustii,
N-am să am ce întinde spre tine.
Spune-mi, pădure cu frunza rară,
Unde-i iubirea de astă vară,
Nu știe iarna să se îndure
De noi, copacii fără pădure”.
“Toată lumea așteaptă ca Adrian Păunescu să-i strângă din nou pe toți”
M.M. - Acum, Andrei, vrei să ne povestești ce înseamnă să fii copilul, fiul lui Adrian Păunescu?
A.P. - Am un răspuns pe măsură. Eu am și publicat o carte cu mult timp în urmă. Mulți își încheie cariera de scriitor cu memorialistică, pe când eu am debutat cu un volum de memorialistică. La începutul acestui volum, în care transcriam pagini inedite despre viața familiei noastre, în cea mai mare parte din anii în care tata a fost interzis, adică între 1985-1990, spuneam, cu mintea mea de adolescent care intuia ce înseamnă să fii fiul unui asemenea om, unei asemenea personalități, că este o mare șansă, la început de viață, să nu plec de la zero, că am șansa din fașă, față de ceilalți copii, care pleacă de multe ori de la zero, din sărăcie sau din anonimat. Însă, pe măsură ce trece timpul, dacă nu știi să transformi această șansă în substanță proprie și nu iei distanța potrivită față de model, adică de părinte,
totul poate deveni o povară, o umbră de care nu poți scăpa toată viața. Eu, sigur că, până la capătul zilelor, nu pot să neg și nici nu-mi doresc să fac biografia a toată familia, încerc să fiu la acea distanță potrivită de tatăl meu, dar să fiu și foarte aproape de el, pentru că și el a fost alături de mine, de surorile mele și de mii, zeci de copii pe care i-a ajutat. Asta înseamnă să fii copilul lui Adrian Păunescu.
M.M. - Andrei, Tatiana, credeți că Cenaclul Flacăra poate renaște, poate să devină din nou ceea ce a fost?
A.P. - Cenaclul Flacăra, așa cum a fost în anii ‘70-’80, va rămâne așa cum a fost, adică prin activitatea celor care trăiesc și compun în continuare, prin înregistrările și filmările care au fost făcute. Anul acesta sau în anii viitori, nu poate fi la fel, pentru că lumea s-a schimbat, dar poate fi viu prin spectacole, turnee, prin ceea ce se întâmplă. Este important, după părerea mea, că adolescenții și chiar copiii se reapropie de muzica folk și de muzica făcută pe viu, nu prin păcăleli. Deci, în felul acesta poate trăi Cenaclul Flacăra și sigur, cumva, adaptându-și forma spectacolului la ceea ce se poate face acum în România.
T.S. - S-au schimbat și oamenii și conjuncturile. Nu mai poate fi ce a fost, dar poate fi altceva.
M.M. - Totuși, eu îndrăznesc să cred că, dacă Boss, așa cum i se spune poetului, ar suna din goarnă și și-ar strânge echipa, minunea s-ar produce.
T.S. - Asta e problema. De ce să-i strângă tot el și nu echipa să se strângă? Ar fi mai bine. Toată lumea așteaptă ca Adrian Păunescu să-i strângă din nou pe toți.
M.M. - Eu îmi doresc să văd la Vaslui din nou stadionul plin de oameni la un spectacol al Cenaclului Flacăra. Îmi doresc atât de mult, încât, într-o zi, cu siguranță, se va întâmpla acest lucru. E de-ajuns să vrei ceva din suflet, pentru ca energiile să lucreze.
A.P. - Nu este de-ajuns. Astăzi, în România, este aceeași problemă ca în satele românești de dinainte de revoluție, inclusiv în satele de-aici, de lângă Huși. Exista vin cât voiai, nu existau canistre în care să duci vinul sau sticle să le îmbuteliezi. Așa și cu Cenaclul Flacăra. Problema nu este creativitatea, ci o mână economică, puternică, care să reușească să dea un impuls și o susținere materială acestui cenaclu.
Sursa:
 http://www.obiectivdevaslui.ro/?q=node%2F3385