Mihai I s-a născut la Foişor, pe domeniul de la
Castelul Peleş, într-o Românie măcinată de crize economice şi epuizată
de Primul Război Mondial, prea greu chiar şi pentru idealul măreţ al
întregirii. Venirea sa pe lume a fost întâmpinată cu salve de tun şi cu
speranţă. „Astăzi, Pronia Cerească a hărăzit Dinastiei un nou vlăstar.
Alteţa Sa Regală Principesa Moştenitoare Elena a României a dat naştere
unui fiu, care a primit numele de Mihai", scria regele Ferdinand I, la
25 octombrie 1921.
Naşterea copilului a adus bucurie în familia regală. Micul
principe, pentru care a fost ales un nume românesc, nu era doar primul
nepot al Regelui Ferdinand, ci şi moştenitorul tronului. Astfel,
viitorul dinastiei era asigurat. „Ce uşurare, ce bucurie, bucuria
tuturor, că este băiat, că ea este în afara oricărui pericol" se
entuziasma Regina Maria. „Şi, deşi mica fiinţă a venit pe lume cam cu o
lună mai devreme, este cu adevărat un băieţel frumos şi a intrat din
toate puterile în momentul în care a venit în bătrâna şi reaua noastră
lume". „Consider că este o frumuseţe de copil", conchidea, mulţumită,
augusta bunică.

Venit
pe lume într-o atmosferă dominată de scandalurile şi aventurile tatălui
său, Carol al II-lea, Mihai I ajungea, în 1926, la numai 5 ani, unicul
moştenitor al Tronului României, în timp ce tatăl său devenea un simplu
cetăţean, pe nume Carol Caraiman, care trăia o continuă telenovelă
interzisă cu Elena (Wolf) Lupescu. La 20 iulie 1927, după moartea
neaşteptată a bunicului său, Mihai I devine Regele României, la 6 ani,
şi pleacă, alături de Regina-mamă, la Bucureşti, pentru a fi înscăunat.
Prima sa domnie s-a încheiat în 1930.
Fiul succedat de tată
Pentru că era minor, membrii
Regenţei (Principele Nicolae - frate cu Carol al II-lea, patriarhul
Miron Cristea şi preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie, Gheorghe
Buzdugan) au fost cei care au depus jurământul simbolic în faţa
Parlamentului. Peste doar trei ani, după ce aventura cu „Lupeasca" părea
să fie epuizată, Carol al II-lea se întoarce în ţară pentru a-şi
revendica dreptul la Coroană. O excepţie stânjenitoare pentru prestigiul
dinastiei regale - la 8 iunie 1930, Mihai devine primul monarh succedat
la Tron de tatăl său!
Deşi a recuperat Sceptrul regal în 1940, după ce tatăl său îl
abandonase iarăşi, tensiunile şi instabilitatea ce guvernau Europa şi,
mai apoi, freneziile extremiste din timpul celui de-al Doilea Război
Mondial l-au trecut pe Mihai I în linia a doua, într-o Românie cu
graniţele ciuntite şi aliată din oficiu a naziştilor. Lovitura decisivă a
fost dată însă la 27 ianuarie 1941, când Mareşalul Antonescu,
conducătorul de facto al României, a constituit un guvern militar.
La
22 iunie 1941, Antonescu a ordonat Armatei Române să treacă Prutul, iar
România a făcut primul pas ferm în cel de-al Doilea Război Mondial.
Decizia a ajuns la urechile monarhului în urma unui anunţ al postului de
radio britanic BBC. În luna august 1944, pe măsură ce soldaţii „roşii"
se apropiau mai mult de frontiera României, Regele Mihai s-a alăturat
politicienilor români favorabili Aliaţilor, printre care se numărau şi
comuniştii. La 23 august, Regele l-a destituit şi l-a arestat pe
Antonescu, predat ulterior sovieticilor la 1 septembrie 1944.
Istoria abdicării
Istoria momentului dramatic al abdicării Regelui Mihai I începe la 5
octombrie 1947, când Maiestatea Sa primeşte invitaţia de a participa la
nunta Principesei Elisabeta (n.r. - în prezent, Regina Elisabeta a II-a
a Regatului Unit al Marii Britanii). Acceptarea invitaţiei a constituit
o dilemă serioasă pentru Regele Mihai, întrucât absenţa din ţară ar fi
înlesnit planurile comuniştilor de a instrumenta o lovitură de stat şi,
deci, de a-şi consolida, definitiv, puterea. Aceasta era însă prima
călătorie oficială a monarhului român într-o ţară străină, iar Mihai
voia să profite de evenimentul monden pentru a cere sprijinul politic
marilor puteri.

La 27 decembrie, în urma unei conferinţe tăinuite între Ana Pauker,
Gheorghiu-Dej, Emil Bodnăraş şi Iosif Chişinevschi, au fost stabilite
ultimele detalii ale planului de acţiune, acestea fiindu-i comunicate
premierului Petru Groza două zile mai târziu. La 29 decembrie, în toiul
nopţii, preşedintele consiliului de miniştri, Groza, i-a cerut Regelui o
audienţă pentru a doua zi, la ora 9.00, la Palatul Elisabeta din
Capitală. Acolo, Regele şi Regina-Mamă, Elena, sunt întâmpinaţi mai
întâi de camioane şi militari din Divizia „Tudor Vladimirescu",
amplasaţi strategic în jurul Palatului. Chiar şi garda de serviciu
fusese consemnată. Însoţit de Gheorghe Gheorghiu-Dej, Petru Groza a
decrerat că este categoric „în favoarea divorţului" şi a prezentat actul
de abdicare pentru a fi semnat de Rege.
Viaţa, domnia şi exilul Regelui Mihai

Foto: lucian muntean
Mihai I a fost Regele României într-o perioadă tulbure
Într-un peisaj tulburat de discursul Regelui, programat, cu greu, în
Parlament pentru 25 octombrie, în ziua în care Maiestatea Sa aniversează
împlinirea a nouă decenii, „Adevărul" face gestul minim, firesc şi
decent, de a-i dedica Suveranului o săptămână specială. Nu rescriem
istoria, facem doar articole de ziar, dar acestea măcar sunt oneste.
Textele sunt scrise fără părtinire, dar sunt şi marcate de respectul
cuvenit celui care a condus România modernă în, poate, cei mai grei ani
din existenţa sa.
Istoria Regelui Mihai I este încărcată de un
dramatism unic între suveranii Europei din secolul XX. Este istoria
poporului român, întregit într‑un moment istoric de bunicul său,
Ferdinand I (care a continuat opera de modernizare începută de Carol I),
şi supus, pe rând, capriciilor aventuriere ale lui Carol al II-lea,
pasiunilor violente ale legionarilor şi ale naziştilor, loviturilor
programate în fotoliile „roşii" de la Kremlin. Regele a supravieţuit în
picioare, drept, tuturor acestor farse şi nu a renunţat să fie alături
de poporul său, în ciuda efemerilor chiriaşi ai istoriei pentru care a
fost incomod. Mihai I a rezistat tuturor acestor „execuţii" şi a ajuns,
astăzi, ultimul şef de stat în viaţă din timpul celui de-al Doilea
Război Mondial şi ultimul mareşal în viaţă al Armatei Române!
Încă din copilărie, Mihai I era pasionat de automobile
Încredinţat dragostei poporului
Mihai
I s-a născut, la Foişor, pe domeniul de la Castelul Peleş, într-o
Românie măcinată de crize economice şi epuizată de Primul Război
Mondial, prea greu chiar şi pentru idealul măreţ al întregirii. Venirea
sa pe lume a fost întâmpinată cu salve de tun şi cu speranţă. „Astăzi,
Pronia Cerească a hărăzit Dinastiei un nou vlăstar.
Alteţa Sa Regală Principesa Moştenitoare Elena a României a dat
naştere unui fiu, care a primit numele de Mihai. Sunt încredinţat că
întreg poporul român, care atât în clipele de bucurie ca şi în cele de
griji, a fost întotdeauna sprijinul Tronului şi Dinastiei, va sărbători
cu însufleţire fericitul eveniment împreună cu Mine şi Familia Mea.
Dragostei poporului Meu prea iubit încredinţez pe principele
nou-născut", scria regele Ferdinand I, la 25 octombrie 1921. Venit pe
lume într-o atmosferă dominată de scandalurile şi aventurile tatălui
său, Carol al II-lea, Mihai I ajungea, în 1926, la numai 5 ani, unicul
moştenitor al Tronului României, în timp ce tatăl său devenea un simplu
cetăţean, pe nume Carol Caraiman, care trăia o continuă telenovelă
interzisă cu Elena (Wolf) Lupescu. La 20 iulie 1927, după moartea
neaşteptată a bunicului său, Mihai I devine Regele României, la 6 ani,
şi pleacă, alături de Regina-mamă, la Bucureşti, pentru a fi înscăunat.
Prima sa domnie s-a încheiat în 1930.
Fiul succedat de tată
Pentru
că era minor, membrii Regenţei (Principele Nicolae - frate cu Carol al
II-lea, patriarhul Miron Cristea şi preşedintele Înaltei Curţi de
Casaţie, Gheorghe Buzdugan) au fost cei care au depus jurământul
simbolic în faţa Parlamentului. Peste doar trei ani, după ce aventura cu
„Lupeasca" părea să fie epuizată, Carol al II-lea se întoarce în ţară
pentru a-şi revendica dreptul la Coroană. O excepţie stânjenitoare
pentru prestigiul dinastiei regale - la 8 iunie 1930, Mihai devine
primul monarh succedat la Tron de tatăl său!
Mihai (cu mâna la tâmplă) se juca supravegheat de tatăl său

Cu
orgoliul său de întemeietor şi cu marele avantaj de a nu duce niciun
război, Carol al II-lea face din Tronul României jocul său preferat. A
încercat tot felul de scamatorii politice - ajungând, în 1938, să fi
transformat România într-o dictatură regală! Deşi a recuperat Sceptrul
regal în 1940, după ce tatăl său îl abandonase iarăşi, tensiunile şi
instabilitatea ce guvernau Europa şi, mai apoi, freneziile extremiste
din timpul celui de-al Doilea Război Mondial l-au trecut pe Mihai I în
linia a doua, într-o Românie cu graniţele ciuntite şi aliată din oficiu a
naziştilor. Lovitura decisivă a fost dată însă la 27 ianuarie 1941,
când Mareşalul Antonescu, conducătorul de facto al României, a
constituit un guvern militar.
La 22 iunie 1941, Antonescu a
ordonat Armatei Române să treacă Prutul, iar România a făcut primul pas
ferm în cel de-al Doilea Război Mondial. Decizia a ajuns la urechile
monarhului în urma unui anunţ al postului de radio britanic BBC. În luna
august 1944, pe măsură ce soldaţii „roşii" se apropiau mai mult de
frontiera României, Regele Mihai s-a alăturat politicienilor români
favorabili Aliaţilor, printre care se numărau şi comuniştii. La 23
august, Regele l-a destituit şi l-a arestat pe Antonescu, predat
ulterior sovieticilor la 1 septembrie 1944.
"Mă întreb dacă
aţi auzit că Alice a născut un băiat (n.r. - actualul Prinţ-Consort al
Marii Britanii!) acum câteva săptămâni. A declarat că ar fi înecat
copilul dacă ar fi fost fată! Doar gândeşte‑te cum o să sară pe mine
dacă voi naşte o fetiţă.''
Regina Elena
mama lui Mihai I, într-o scrisoare din 1921
Limba maternă: engleza
Conform
biografului oficial al Reginei Elena (mama lui Mihai I), Arhtur Lee,
prima limbă în care a vorbit cel care avea să devină Regele
României a fost engleza.
Războiul rece al decoraţiilor
Regina Ana şi Regele Mihai, în ziua nunţii

La finalul războiului, Regele Mihai a fost decorat deopotrivă de
preşedintele SUA, Harry S. Truman (cu Legiunea de Merit în cel mai înalt
grad), şi de liderul URSS, Iosif V. Stalin (cu Ordinul Victoria cu
diamante). Istoria este însă nedreaptă cu cei care o scriu şi comuniştii
care cucereau gradual România au eliminat, cu perfidie, rădăcinile
monarhice ale românilor. Regele a fost trecut iarăşi în plan secund, iar
destinul ţării se judeca la Moscova, care, desigur, nu credea în
lacrimi.
La 30 decembrie 1947, în Palatul Elisabeta, care era înconjurat de
Armată, premierul Petru Groza şi ministrul Industriei şi Comerţului,
Gheorghe Gheorghiu-Dej, i‑au înmânat lui Mihai actul de abdicare.
Constrâns de ameninţări şi de presiunea exercitată de comunişti,
Regele a semnat abdicarea.
Deşi
comuniştii au încercat mereu să prezinte despărţirea de monarhie ca
fiind una amiabilă, „un divorţ decent şi elegant", Regele povesteşte,
într-un amplu interviu alături de istoricul Mircea Ciobanu, adevărul
său: „Pentru Crăciun ne‑am dus la Sinaia. Acolo avea să fie pregătită
vorbirea pentru ţară. Eram împreună cu mama mea (n.r. - Regina Elena).
De sărbătoare nu putea fi vorba, dacă la asta s‑ar putea gândi cineva.
Evenimentele din ţară luaseră un curs greu de prevăzut. Liniştiţi nu
eram.
Puteai să te aştepţi la orice. (...) Celelalte zile, pentru mine,
au trecut într‑un fel ciudat de confuzie. Nu întotdeauna noaptea de Anul
Nou se transformă într-o sărbătoare. Despre ce sărbătoare mai putea fi
vorba? Năvala şi presiunile sovieticilor, comunizarea forţată a ţării,
atâtea şi atâtea atacuri al căror scop nu era decât azvârlirea României
în prăpastie... ajungi bolnav de o boală foarte gravă, cu dureri imense
şi ajungi la un punct al suferinţei când nu mai simţi nimic dacă cineva
vine şi el cu un cuţit să lovească în locul dureros".
Carol I (pe numele complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen): 1866 – 1914
Exilul şi împărăţia
La
3 ianuarie 1948, Mihai a părăsit România - pentru jumătate de secol -
trăind în exil, asemenea unor oameni obişnuiţi. După ce Regele Mihai s-a
căsătorit cu Regina Ana, cuplul şi‑a mutat reşedinţa la Lausanne, în
Elveţia, şi apoi în Anglia, unde au locuit până în 1956. Pentru a-şi
asigura traiul, au construit o fermă de pui şi un mic atelier de
tâmplărie, iar Mihai a semnat contracte de angajare cu firma aeriană
Lear Jeats and Co. şi a înfiinţat o companie de electronică şi mecanisme
automate, denumită METRAVEL. În România, istoria continua să curgă
împotriva monarhiei.
Urmaşul celor care au făcut România Mare
„Adevărul"
vă arată de unde vine Mihai I. E recursul necesar la un trecut multă
vreme interzis. Instaurarea monarhiei în România a eliberat societatea
românească de constrângerile interne şi internaţionale care i‑au
întârziat evoluţia firească. Numai câteva exemple: proclamarea
independenţei din 1877, obţinută cu armele în luptă împotriva Imperiului
Otoman, participarea la războiul balcanic din 1913 şi la Primul Război
Mondial, culminând cu desăvârşirea unităţii naţionale, la 1918, şi
Constituţia din 1923.
Venirea Prinţului Carol de Hohenzollern în
România la 9 mai 1866, la propunerea făcută de I. C. Brătianu, după o
călătorie plină de peripeţii pe Dunăre, a fost percepută ca o măsură
firească pentru viitorul României. 685.969 de voturi de susţinere a
obţinut viitorul Rege în urma plebiscitului organizat la 8 aprilie 1866
(ziua când împlinea 27 de ani), doar 224 de persoane exprimându-se
împotrivă. Carol I a fost primit cu braţele deschise de românii
exasperaţi deja de comportamentul bizantin al conducătorilor. Mai mult,
Carol era simpatizat personal de Napoleon al III-lea şi de Wilhelml I,
Regele Prusiei.
Ferdinand I (Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen) : 1914 – 1927
Primul semn de belşug
A
fost încoronat ca Prinţ al României la 10 mai 1866, dar coroana care a
rămas simbolul domniei sale a fost confecţionată ulterior din oţelul
unui tun cucerit de la turci în Războiul pentru Independenţă, după
spusele istoricului Constantin Moisil. Ca o notă pitorească în atmosfera
vremii, la prima cuvântare a lui Carol I (în franceză), în aplauzele
frenetice ale mulţimii, a început o ploaie torenţială - „cea dintâi care
stropea şi răcorea ogoarele României, uscate de trei luni de secetă",
cum remarca marele istoric Nicolae Iorga. Carol I s-a înscăunat Rege în
1888. „Succesorul meu la tron primeşte o moştenire de care va fi mândru
şi pe care el o va cârmui, am toată speranţa în spiritul meu călăuzit de
deviza «Tot pentru Ţară, Nimic pentru mine»", scria Carol I în
testamentul său, la 26 februarie 1899, şi avea dreptate să scrie aşa.
Regele rebel
Ferdinand
I „Întregitorul", venit, aşa cum remarca filosoful Mircea Vulcănescu,
„de la izvoarele Dunării, înspre Rinul-de-sus, din părţile acelea în
care se amestecă rasa germană cu Celţii din Galia şi cu puternice urme
ale romanităţii", a continuat modernizarea României. Cum Carol I a avut
un singur copil (o fată), care a murit copil, pe tron a ajuns Ferdinand
de Hohenzollern, fiul fratelui său.
„Sfios, dar însufleţit de o conştiinţă adâncă a răspunderii sale
monarhice,
stimulat de personalitatea puternică şi fermecătoare a soţiei sale,
Regina Maria, noul rege, Ferdinand I, trebuia să facă faţă de îndată
unor împrejurări noi. Vremurile păreau că vor cu tot dinadinsul să
grăbească cu o generaţie îndeplinirea unei misiuni pe care visătorii cei
mai îndrăzneţi n-o hărăziseră în gând decât celui de‑al treilea vlăstar
al dinastiei", continua Mircea Vulcănescu, referindu-se, desigur, la
Marea Unire.
Dacă istoria îi va reţine pe primii doi monarhi
drept modernizatorii României, Carol al II-lea a fost mai degrabă
copilul rebel al Familiei Regale din România. Scriitorul Teşu Solomovici
îl descrie pe Carol al II‑lea drept un „copil inteligent, care iubea
cartea, vorbea limbi străine (între care engleza, franceza şi germana)
şi era charismatic. Spre marea durere a Regelui Ferdinand şi a Reginei
Maria, tinereţea Prinţului Carol a fost însă un şir lung de scandaluri
dureroase".
Carol al II-lea (regele rebel care a fost cunoscut şi sub numele Carol Caraiman): 1930 – 1940
Un stol de domnişoare
Potrivit
lui Solomovici, prinţul frecventa des casa lui Titu Maiorescu, „dar
fiindcă‑i plăcea să întâlnească acolo pe nepoatele bătrânului om de
stat, un stol de domnişoare din înalta societate pentru care atenţia sa e
măgulitoare şi, totodată, stânjenitoare, din cauza amintirii episodului
romantic care a silit-o pe Elena Văcărescu să plece în exil".
Mai târziu, unul dintre aceste flirturi va crea imense complicaţii.
Este vorba de flirtul cu Zizi Lambrino, cu care prinţul se căsătoreşte
în secret, fără acordul familiei, la Odessa, pe 31 august 1918. Deşi
Familia Regală încerca să-i găsească o pereche potrivit statutului său,
capriciile lui Carol nu puteau fi depăşite. La 20 de ani, Principesa
Maria îi prezintă chiar pe marea ducesă Olga, fiica Ţarului Nicolae al
II-lea, dar Prinţul refuză să se logodească cu ea, motivând că e „prea
urâtă".
„O inimă grav rănită"
Nici mariajul -
contestat de Regele Ferdinand - cu Zizi Lambrino n-a durat prea mult,
Carol hotărându-se să plece într-o călătorie în jurul lumii, unde se
îndrăgosteşte, la fel de iremediabil, de Prinţesa Elena a Greciei şi
Danemarcei. „Da, sărmana mea iubită: e adevărat că sunt logodit, şi
chiar cu o prinţesă. E‑atât de contrar principiilor mele încât sunt
chiar şi eu stupefiat. Am găsit pe cineva care mă înţelege şi care
împărtăşeşte concepţia mea despre existenţă. Şi-a acceptat să aline o
inimă grav rănită", îi scria Carol lui Zizi Lambrino, adăugând apoi, cu o
ipocrită filosofie: „Da, asta‑i viaţa".
45 de ani a fost împiedicat Regele Mihai I să se întoarcă în România.
10 ani a fost Mihai I Regele României. Prima dată între 1927 şi 1930, a doua oară între 1940 şi 1947.
Regele Mihai I al României: „Acasă redeveneam un copil retras, singuratic"
Regina
Elena a Greciei a avut o sarcină dificilă. Pentru mai multă siguranţă,
în afară de doctorul Romalo, medicul oficial al Casei Regale, din patria
viitoarei mame a fost adus la Sinaia şi un specialist grec, doctorul
Louros.
Moştenitorul tronului a venit pe lume mai devreme, în urma unei
naşteri complicate, care i-a făcut pe cei prezenţi să se teamă pentru
viaţa mamei şi a bebeluşului. „La un moment dat ne-am temut groaznic cu
toţii că nu va supravieţui copilul - scria Regina Maria în Însemnările
sale -, şi nu puteam suporta acest gând, mai ales pentru ea, dar şi
pentru noi, pentru Carol" (Însemnări zilnice, ianuarie 1921-decembrie
1921, volumul III, Editura Albatros, Bucureşti, 2004).
O frumuseţe de copil
Regele Mihai, cu bunicul său, Regele Ferdinand Fotografii: Arhivele Naţionale
Naşterea copilului a adus bucurie în familia regală. Micul
principe, pentru care a fost ales un nume românesc, nu era doar primul
nepot al Regelui Ferdinand, ci şi moştenitorul tronului. Astfel,
viitorul dinastiei era asigurat. „Ce uşurare, ce bucurie, bucuria
tuturor, că este băiat, că ea este în afara oricărui pericol" se
entuziasma Regina Maria. „Şi, deşi mica fiinţă a venit pe lume cam cu o
lună mai devreme, este cu adevărat un băieţel frumos şi a intrat din
toate puterile în momentul în care a venit în bătrâna şi reaua noastră
lume". „Consider că este o frumuseţe de copil", conchidea, mulţumită,
augusta bunică.
Cu Regina Maria, bunica paternă
Principele Mihai a fost creştinat în ianuarie 1922, la Bucureşti,
în rit ortodox, după cum cerea Constituţia. Ceremonia religioasă a fost
oficiată în sala mare a Tronului de la Palatul Regal. Naşi au fost
Regele Ferdinand - întâiul naş, Regele Constantin al Greciei, bunicul
matern al copilului, Regina-Mamă Olga a Belgiei, Regele Albert al
Belgiei, Prinţul Christofor şi Prinţesa Irina a Greciei, Marea Ducesă
Viktoria Feodorovna, Infanţii de Bourbon-Orléans.
Născut pe aripile speranţei, micul principe avea să cunoască repede
„bătrâna şi reaua noastră lume", invocată de bunica paternă. În scurtă
vreme, mariajul Principilor moştenitori Carol şi Elena s-a dovedit
nefericit. Caracterul nestatornic al Prinţului Carol, ambiţiile făţişe
sau nedeclarate din interiorul familiei regale au afectat din nou
armonia atât de scurtă de la curtea României. În decembrie 1925,
Principele Carol şi-a părăsit ţara şi familia şi a anunţat printr-o
scrisoare că renunţă definitiv la drepturile sale de moştenitor al
tronului. În ianuarie 1926, Parlamentul l-a declarat moştenitor al
coroanei României pe copilul Mihai, atunci în vârstă de 4 ani, ajutat de
o Regenţă.
Intrigile de palat şi singurătatea puterii
Regele Mihai a fost foarte apropiat de mama sa
Pe micul principe l-a afectat mult despărţirea prematură a
părinţilor. „De la naştere până la tinereţe, nu am cunoscut - ca să spun
aşa - decât intrigile de palat şi singurătatea puterii - s-a confestat
suveranul în dialogul cu Philippe Viguié Desplaces -, un fast
întotdeauna apăsător şi, mai ales, lipsa dureroasă a unei vieţi de
familie..." (O domnie întreruptă. Convorbiri cu Philippe Viguié
Desplaces, Editura Libra, Bucureşti, 1995).
Cu puţinii săi ani, criza dinastică provocată de tată n-avea cum
s-o înţeleagă. Problemele politice, viitorul dinastiei şi al ţării îi
erau străine. „În momentul când se desfăşurau aceste evenimente, eu nu
eram la curent cu nimic. Resimţeam aceste conflicte mai mult decât le
înţelegeam. Îmi aduc astfel aminte de o duminică la biserică, cu mama. O
priveam cu coada ochiului şi am văzut-o că plânge. Trebuie să fi avut
vreo cinci ani. Suferinţa unei mame, iată, fără îndoială, cea mai veche
amintire a mea din România...".
Şi inevitabilul s-a produs în iulie 1927. După aproape un an de
suferinţe provocate de cancerul la colon, la ora două dimineaţa, Regele
Ferdinand închidea ochii la reşedinţa de vară a suveranilor români de la
Sinaia. În aceeaşi zi, după-amiază, în jurul orei 16.00, Principele
Mihai, care nu împlinise încă 6 ani, a fost aclamat ca Rege de
Parlament.
Micul Rege a domnit trei ani fără o lună, din iulie 1927 până în
iunie 1930. Între timp, a devenit şcolar. În afară de citit şi
socotit, nepotul lui Ferdinand Întregitorul învăţa încet-încet să fie
Rege. Ceea ce nu era mereu simplu, după cum i-a mărturisit lui Viguié
Desplaces. În primul rând, trebuia deprins cu sentimentul datoriei,
prezent la primii doi regi ai României, înţeles într-o manieră
particulară de tatăl lui. „Deşi suntem şi noi oameni ca oricare alţii,
rolul nostru ne impune anumite responsabilităţi. Avem o datorie de
îndeplinit, şi asta înainte de toate! Între altele, micul Rege trebuia
să fie prezent la evenimente oficiale, însoţit de Regina-Mamă. La 10 mai
1928, bunăoară, Mihai I a salutat pentru prima oară asistenţa, ca
suveran al românilor. La început de iunie, în mod tradiţional, membri ai
familiei regale erau prezenţi la Târgul Moşilor, în Bucureşti.
Maiestatea Sa a urmărit reprezentaţiile cu ponei şi cu maimuţe, curios
ca orice copil, după cum îl înfăţişează fotografiile publicate în
„Realitatea ilustrată". Era un moment mai pe potriva vârstei. Pentru că,
de obicei, nu se simţea bine în ipostaze oficiale.
„Aceste ieşiri oficiale, care erau destul de puţin numeroase,
constituiau de fapt singurele momente în care participam la viaţa
Regatului", i-a explicat Mihai I lui Philippe Viguié Desplaces,
„singurele momente în care aveam parte de manifestările de respect
datorate unui Rege. La drept vorbind, eu m-aş fi lipsit bucuros de
aceste obligaţii pe care le suportam fără a le înţelege. A-ţi îndeplini
datoria, atunci când ai şase ani, este întotdeauna o corvoadă. Asistam
la parade sau la treceri în revistă militare, ceea ce - departe de a mă
distra - îmi provoca un sentiment de plictiseală şi de stinghereală.
Reîntors acasă, redeveneam un copil retras şi singuratic". „Câteodată
nici nu te vede, visează altundeva", remarca şi Principesa Ileana,
mătuşa paternă a Regelui, natura-i melancolică.
Prima domnie a Regelui Mihai s-a sfârşit la 8 iunie 1930.
La 6 ani, aclamat ca Rege de Parlament
La 20 iulie 1927, Principele Mihai a fost adus de la Sinaia în
Capitală, cu trenul regal, pentru a fi prezentat Camerelor reunite.
Venise împreună cu mama sa, Principesa Elena. „Trăiască Regele Mihai I",
au strigat deputaţii, iar Regele în pantaloni scurţi a salutat pentru
prima oară Parlamentul, în calitate oficială.
Două generaţii ale dinastiei: Carol al II-lea şi Mihai I
După cum a mărturisit ulterior, nu înţelegea prea bine ce se
întâmplă. „Dumneavoastră nu trebuie să uitaţi că ideea de a deveni Rege
al României nu domina viaţa mea de zi cu zi", aprecia suveranul în
conversaţia cu Philippe Viguié Desplaces. „Desigur, ştiam că voi fi
chemat să domnesc, dar nu-mi închipuiam că asta se va întâmpla la 6
ani!".
După depunerea jurământului, familia regală s-a înapoiat la Sinaia,
pentru a asista la funeraliile defunctului Rege. În memoriile sale,
Eugeniu Buhman, secretarul particular al Regelui Carol II, care n-o prea
avea la inimă pe Regina Maria, scrie că aceasta şi-ar fi dorit ca ea
să-l prezinte deputaţilor pe noul Rege. Şi că în dimineaţa de după
decesul lui Ferdinand, şi-ar fi petrecut mai multe ore la telefon cu
guvernul. Cum i s-a refuzat această onoare, Regina a rămas la Sinaia, să
vegheze la căpătâiul soţului („Patru decenii în serviciul Casei Regale a
României. Memorii, 1898-1940", Sigma, Bucureşti, 2006).
„Am trăit acele zile fără a fi pe deplin conştient de evenimente", a
rememorat peste ani Regele Mihai cu Philippe Viguié Desplaces ziua
primei sale încoronări. „Bunicul meu, Ferdinand, abia murise de cancer
şi iată că primeam telegrame de felicitare din lumea întreagă, aşa cum
se obişnuieşte, când eu probabil abia ştiam să citesc! Îmi aduc aminte
de parade militare grandioase, dar amintirile mele se amestecă cu
fotografiile pe care le-am revăzut după aceea... La câteva ceasuri după
moartea bunicului meu, Camerele m-au proclamat Rege al României, sub
numele de Mihai I".
Cu Regina-Mamă Elena a Greciei Fotografii: arhivele naţionale
În timpul primei domnii, programul oficial al Regelui Mihai a fost
adecvat vârstei. Străin de marea politică, după cum era şi firesc,
n-avea cum şti că, din străinătate, părintele lui îi pregătea
detronarea. Şi că cei care-i juraseră credinţă la 20 iunie 1927 aveau
să-şi uite repede legământul.
Detronat de tată
După moartea Regelui Ferdinand, în exilul autoimpus, Carol începuse
a nutri gânduri de domnie. Şi în ţară ideea că Prinţul Carol ar trebui
iertat căpăta tot mai mulţi adepţi. Principele Nicolae, unchiul Regelui,
era puţin preocupat de treburile statului. „Regenţa este o porcărie
fără autoritate şi cu trei capete, greu de dus şi proasă conducătoare",
îi scria el fratelui său Carol, la 17 ianuarie 1929. „Mare prostie ai
făcut să te cari, dar ce mai, dacă nu erai tu, eram eu. Acum să vedem
cum putem să împăcăm şi capra, şi varza".
Regele şi Regina-Mamă, imortalizaţi de Studio Julietta, fotograful oficial al Casei Regale

După un drum aventuros, la 6 iunie 1930, Prinţul Carol a revenit la
Bucureşti. Regele Mihai şi-a amintit peste ani cu ce sentimente şi-a
revăzut părintele. Nu se văzuseră de 5 ani şi aproape nicio amintire
despre tată nu stăruia în mintea copilului. „Mama a fost cea care a
venit să mă anunţe că tatăl meu se întorsese - a rememorat peste ani
momentul revederii cu cel care avea să-l detroneze peste doar o zi. Îmi
amintesc că era în mod vizibil foarte tulburată. Cât despre mine, am
simţit că mi se strânge inima la simplul gând că aveam să îl cunosc pe
bărbatul care o făcea să sufere atâta şi câteodată să plângă. Trebuie să
recunosc că nu îl cunoscusem niciodată cu adevărat pe tatăl meu înainte
de acest 6 iunie 1930. Aveam 2 ani atunci când începuse să o
chinuiească pe mama şi abia dacă avea mai mult atunci când plecase. De
fapt, nu îmi pusesem niciodată cu adevărat întrebarea dacă el îmi lipsea
sau nu... Iar acum, că se întorsese, îngrijorarea era în mine mai
puternică decât curiozitatea sau dorinţa afectivă. Mama ceruse în mod
imperios ca să nu fiu eu acela care să meargă înaintea lui, ci el să
vină la Rege. A venit deci el în casa noastră. Îmi amintesc ca şi când
s-ar fi întâmplat ieri. Se aflau acolo unchiul meu - Prinţul-regent
Nicolae, mătuşa mea - Principesa Elisabeta, şi mama mea, adunaţi cu
toţii în salon. Mama privea pe fereastră, într-o stare de agitaţie
extremă. Deşi stătea cu spatele la mine, ştiam că plânge. Iar acolo,
aşezat călare pe un scaun, se afla un bărbat pe care nu-l cunoşteam.
Înalt, arătos, cu o mustaţă scurtă. Era tatăl meu. M-a privit îndelung,
apoi s-a ridicat în picioare şi m-a luat în braţe, strângându-mă foarte
tare. Mă simţeam prizonierul lui. Aş fi vrut să scap, eram foarte
stânjenit deoarece, în timp ce el mă strângea în braţe, eu întorceam
capul spre mama mea care plângea pe tăcute. Ştiam ce reprezintă tatăl
meu pentru ea şi această scenă îmi era teribil de neplăcută. Nu îmi era
frică de el, la drept vorbind, însă ceva mă deranja, în fond nu simţeam
niciun fel de bucurie".
"Trebuie să recunosc că nu îl cunoscusem niciodată cu adevărat pe tatăl meu înainte de acest 6 iunie 1930. "
Regele Mihai
Din Rege, Mare Voievod de Alba Iulia
La 8 iunie 1930, Parlamentul l-a proclamat Rege al României pe
Carol, primul născut al lui Ferdinand şi al Mariei, sub numele de Carol
al II-lea. Mihai a primit titlul de Voievod de Alba Iulia. Un titlu
ridicol, în opinia lui Nicolae Iorga, cel care-i predase în copilărie
lui Carol istoria neamului pe care acum era chemat să-l conducă.
Întoarcerea tatălui avea să-i aducă fostului şi viitorului Rege noi
suferinţe. O vreme, copilul a fost disputat de cei doi părinţi. Apoi,
neîmpăcată cu ideea de a-şi ierta soţul adulterin, Regina-Mamă a părăsit
România. Mihai, moştenitorul tronului, a rămas la Bucureşti.
„Despărţirea de mama a avut asupra mea un efect profund", mărturisea
peste ani suveranul.
„De când e Rege, îl vedem rar"

Între
1927 şi 1930, în timpul primei domnii, Mihai I a locuit cu Regina-Mamă
Elena la Palatul din Bulevardul Kiseleff. În acest timp, Regina Maria
locuia la Palatul Cotroceni. Palatul Regal din Calea Victoriei avea să
fie refăcut în timpul lui Carol al II-lea, care a şi locuit acolo. „E
cam trist, căci îl vedem foarte rar, de când e Rege, Mama lui nu-l prea
aduce pe la noi, ceea ce ne doare mult", se destăinuia Principesa
Ileana, mătuşa paternă a micului Rege, într-o scrisoare către diplomatul
Radu Cuţarida, amic al Principesei.
Colegi de clasă cu Regele

Foto: Iosif Berman / Arhivă personală Radion Chiaburu
Regele (centru), la sfârşitul clasei a IV-a, alături de colegi şi profesori. Radion Chiaburu, primul din dreapta sa
Era anul 1932, iar cursurile pe care profesorul
Nicolae Saxu le ţinea Marelui Voievod de Alba Iulia la Palat erau pe
sfârşite. Viitorul suveran al României avea vârsta admiterii la liceu
(n.r. - Gimnaziul de astăzi), iar tumultul nefiresc al copilăriei la
Palat avea să se sfârşească. Regele Carol al II-lea a ales o comisie
specială care să-i caute, prin toată ţara, pe cei mai buni elevi din
generaţia Voievodului, reprezentanţi ai celor mai importante categorii
sociale, care să şi provină din toate provinciile ţării.
Echipa însărcinată cu această misiune aparte era condusă de
profesorul Saxu şi sprijinită îndeaproape de marele sociolog Dimitrie
Gusti. Numai 8 elevi au fost selectaţi să înceapă prima clasă de liceu
la Palat, la 30 ianuarie 1933 - elita şcolilor române - fii de ţărani,
diplomaţi, ofiţeri, învăţători, avocaţi sau preoţi, şi săraci, şi
bogaţi, şi de la sat, şi de la oraş, şi români, şi de alte etnii. „Clasa
palatină", cum era numită în epocă, a suferit mai multe schimbări,
fiind redimensionată aproape anual. Din cei 14 elevi care i-au fost
colegi, doar 3 au rămas să dea Bacalaureatul, în 1940, în aceeaşi sală
cu Voievodul Mihai: Mircea Ionniţiu, Costache Malaxa şi Walter Heltmann.
Dintre
foştii colegi de clasă ai Maiestăţii Sale, astăzi mai sunt în viaţă
trei: Radion Chiaburu (fiu de ţăran), Lascăr Zamfirescu (fiu de
diplomat, nepotul prozatorului Duiliu Zamfirescu) şi Walter Heltmann
(fiu de profesor). „Helti", cum îl poreclise Voievodul, locuieşte în
oraşul german Tübingen, în timp ce „Chiabi" şi „Zamfi" au rămas în
Bucureşti şi îşi aduc aminte de lecţiile învăţate în „clasa palatină" de
parcă tocmai ar fi ieşit de la cursuri. Viaţa nu a fost uşoară cu ei:
au ajuns, de la Palat, în blocurile gri din cartierele muncitoreşti şi
modeste ale Capitalei trecute prin comunism, dar au păstrat, cumva,
nobleţea care numai în casele regale se deprinde.
Cu Regele
Mihai sunt şi acum prieteni - se întâlnesc, rememorează întâmplări,
glumesc - iar timpul nu a alterat relaţia lor specială. Despre clipele
petrecute în şcoală povestesc, cu grijă, dar cu o pasiune fantastică „şi
cu mare drag, oricând, domnilor". Retrăiesc acele momente, cu fiecare
propoziţie pe care o spun, cu o atenţie şi o migală atât de neobişnuite
pentru un secol al vitezei. Multe - oho! - au mai făcut domnii Chiaburu
şi Zamfirescu la vieţile domniilor lor, dar acea coincidenţă a
copilăriei în clasa palatină rămâne, poate, cea mai emoţionantă
amintire, chiar şi acum când sunt, câţi mai sunt, nonagenari sau pe
acolo.
Profesorii
- Ion Conea (geografie)
- Gheorghe Lazăr (istorie)
- Constantin C. Giurescu (istorie)
- Gheorghe Nedioglu (limba română)
- Ion Zamfirescu (filosofie)
- Nicolae Popescu (religie)
- Cristian Musceleanu (fizică, chimie)
Viaţa, după Regele Mihai
După
terminarea liceului, Radion Chiaburu a fost încadrat ca elev-plutonier
şi a ales aviaţia. „Am fost pilot de vânătoare, sunt veteran de război.
N-am fost pe front, am fost în avion", glumeşte domnul Chiaburu. El a
făcut parte din prima generaţie de aviatori care au pilotat avioanele
R-80, „avioane de ultimă perfecţiune". N-a durat mult această perioadă,
pentru că orgoliul domnului Chiaburu l-a determinat să demisioneze din
Aviaţie. „În 1946, Aviaţa Română a vrut să facă un miting. Au selectat
piloţii de vânătoare cei mai buni, printre care eram şi eu.
În vara anului 1943 lângă maiorul german Gerlitz, comandantul
Şcolii de Piloţi de Vânătoare de la Galaţi, Radion Chiaburu (dreapta) îi
prezenta Regelui situaţia de pe front

Trebuia să prezentăm cu avioanele acestea, R-80, numere de
acrobaţie teribile! Ruşii însă au spus «niet!», fiindcă ar fi avut
caracter prea naţionalist şi ne-au suspendat mitingul. Atunci m-am
supărat şi am plecat." Deşi între timp obţinuse şi licenţa în drept,
Radion Chiaburu s-a reprofilat, a învăţat o altă meserie şi s-a angajat
la o întreprindere civilă din industria lemnului. „Am renunţat şi la
avocatură şi la tot. M-am specializat în ambalaje, o ramură mai
migăloasă, mai de nişă..."
„Dimineaţa, făceam înviorarea în spatele Palatului"
Radion
Chiaburu, fiu de ţăran, din satul basarabean Peceştea (Orhei), a fost
colegul Voievodului din clasa I până în clasa a V-a. „În luna lui
ianuarie, profesorul Nicolae Saxu a vizitat trei licee de la Chişinău,
printre care şi «Alexandru Donici», unde studiam eu. M-a întrebat de ce
am doar suficient la muzică şi, după ce am fost ales, mi-a spus: «Mi-am
călcat pe suflet, deşi erai afon». Nu ştiu nici acum de ce m-a ales pe
mine, că erau o mulţime de elevi buni la liceu", îşi aminteşte domnul
Chiaburu, cu o modestie de-o vârstă cu el.
Fiind ultimul venit
în „clasa palatină", Radion Chiaburu a fost găzduit de căpitanul
Petrovici, ofiţer în Garda Palatului, într-o casă vecină cu Palatul
Regal şi, pentru că avea cea mai apropiată locuinţă de Voievod, îl
însoţea pe acesta la majoritatea activităţilor extraşcolare. „Între
orele 17.00 şi 19.00, spre exemplu - îmi amintesc şi acum -, făceam
meditaţii împreună cu Voievodul. Dimineaţa, făceam înviorarea cu
colonelul Emil Pălângeanu, în spatele Palatului. Făceam alergări,
exerciţii, 15 minute de gimastică şi apoi ne întorceam fiecare acasă
pentru a ne pregăti de şcoală", rememorează Radion Chiaburu, cu o
precizie de cronicar.
Radion Chiaburu este mândru de colecţia sa unică de fotografii Foto: adevărul

„Şi
cu ce erau cursurile de la «clasa palatină» deosebite faţă de alte
licee?", am întrebat noi, şovăitor, şi aproape că l-am necăjit pe domnul
Chiaburu cu neştiinţa noastră. „Păi atunci, nu se mai poate, scot
«duşmanul»". „Duşmanul" este un album de fotografii unice, pe care
„Chiabi" le-a păstrat cu sfinţenie, ascunse de ochii albaştri şi
iscoditori ai Securităţii, jumătate de secol.
Regele în straie de ţăran
Sunt
imagini surprinse de fotograful Casei Regale, celebrul Iosif Berman, de
Voievod sau chiar de el. Sunt o comoară pentru oricine, istoric sau nu.
Şi aşa ne povesteşte despre plimbările cu barca pe lacul Herăstrău, în
compania amiralului Fundăţeanu, despre serbări, piese de teatru,
activităţi agricole, vizite la fabrici, mine, mănăstiri, despre fiecare
profesor, chiar şi despre momentul când a purtat prima dată pantaloni
lungi. „Era la sfârşitul clasei a IV-a, era semnul de maturitate".
„La
finalul fiecărui an, făceam excursii «de sinteză» prin ţară. Vedeam cu
ochii noştri tot ceea ce învăţasem în timpul anului. Spre exemplu, când
vorbeam de lupta de la Codrii Cosminului, noi eram acolo, în codru!", ne
explică domnul Radion Chiaburu. Fotografia sa preferată este însă cea
care ilustrează o piesă de teatru din clasa a IV-a, jucată cu ocazia
sărbătorii de Crăciun - o imagine parcă decupată din cartea „Prinţ şi
cerşetor".
„Înainte de Crăciun, Victor Ion Popa, un regizor teribil de pe
timpul nostru, a venit la Palat şi ne-a făcut un text într-o jumătate de
oră, pentru a marca Naşterea Domnului. Eu îl jucam pe împăratul Irod,
care tocmai dăduse ordin să fie omorâţi 2.000 de copii, iar Voievodul
era un ţăran. Ne-am dus la chiar la Regina Maria, la Cotroceni, să
prezentăm piesa. După reprezentaţie, ne-a dat la fiecare câte un pachet
mare de tot cu portocale, iar Voievodului i-a dat o pungă cu monede de
aur pentru săraci."
1936. Radion Chiaburu (dreapta), în rolul împăratului Irod şi Marele Voievod, în rolul unui ţăran

Învăţau - şi nu era deloc uşor! - elevii la „şcoala palatină", dar,
când aveau timp liber, se jucau, voinici nevoie mare, tot felul de
jocuri. Chiar şi „bâza" jucau, se întreceau în lovituri fulgerătoare,
chiar şi peste capetele încoronate.Din cauza reducerilor bugetare,
Radion Chiaburu a plecat, în clasa a VII-a din „clasa palatină", fiind
trimis la Liceul Militar de la Târgu-Mureş.
„Am plimbat-o pe ghidon pe mătuşa Regelui!"
Lascăr
Zamfirescu, nepotul scriitorului Duiliu Zamfirescu şi fiul diplomatului
Alexandru Zamfirescu (apropiat al lui Nicolae Titulescu), fratele celei
care avea să devină marea scriitoare Sanda Stolojan, a studiat, alături
de Rege, din clasa a V-a până în clasa a VII-a. În copilărie, „Zamfi"
l-a urmat pe tatăl său la toate legaţiile unde acesta era ministru (n.r.
- corespondent al ambasadorului de astăzi).
S-a născut domnul
Zamfirescu în Berlin, a învăţat apoi, în primele clase, în Olanda, la
„Sacré-Coeur de Jésus" (şcoală de maici), apoi în Brazilia, la Rio de
Janeiro. În România a venit abia la 14 ani, în urma insistenţelor
tatălui. „Tatăl meu a făcut trei doctorate (în litere, în drept şi
ştiinţe politice) şi, când a fost pe front, în «Primul», râdeau
camarazii de accentul său. De aceea m-a trimis în România, să învăţ
limba cum trebuie", spune Lascăr Zamfirescu. Apoi, ne cere, jovial,
îngăduinţa. „Sunt inginer, să ştiţi, şi inginerii vorbesc prost. Aşa
vorbesc ei. Dumneavoastră sunteţi ingineri? Nu sunteţi, deci nu ştiţi
cum e."
Anii în care a fost colegul de clasă al Voievodului
i-au rămas întipăriţi în minte, deşi, cu modestia sa educată în
diplomaţie, se scuză mereu: „Maşina mea deja tuşeşte, ca un motor
vechi", spune arătând spre tâmplă. Această imagine este însă mai clară
decât ziua de ieri: „L-am cunoscut pe Maiestatea Sa în Garaj, acolo a
fost întâlnirea. Ne duceam la Palat, la Sinaia, cu două microbuze, firma
Dodge. Eu eram îmbrăcat într-o uniformă frumoasă, albastră ca cerul şi
cu cusătură aurită, în ac dublu". Prima strânsură de mână? „Efectul a
fost grandios!"
În timp, „Zamfi" a devenit unul dintre prietenii
cei mai apropiaţi ai Voievodului. „Eram confidentul lui, îşi vărsa
adesea durerile către mine. Câteodată era foarte trist din cauza
problemelor de familie, toată copilăria a fost marcat. Erau zile când
venea la şcoală cu ochii roşii, domnilor, plângea toată noaptea. Nu-l
întrebam, nici nu-mi spunea, dar simţeam... Acolo, la Palat, se
petreceau lucruri care nu trebuiau să se petreacă. Regele stătea cu un
etaj mai sus decât Voievodul şi acolo era câteodată foarte mare zarvă.
Jucau poker, se înfuriau, câte şi mai câte - trăgeau şi cu pistoalele!",
povesteşte dommul Zamfirescu.
În 2008, Regele Mihai I şi Lascăr Zamfirescu Foto: Lucian Muntean
Sutana lui Popa Nae
La şcoală, stătea chiar în
primul rând, în stânga viitorului suveran. „Erau trei rânduri de pupitre
în clasă, cu nişte scaune înalte, ca pentru bar - te pregăteau pentru
viaţă", glumeşte seniorul. Şi ţine amintire o mulţime de întâmplări
nostime. „N-am să uit niciodată o întâmplare cu preotul Nae Popescu,
profesorul de latină şi de religie şi, totodată, tatăl actorului Mihai
Popescu, de la «Naţional». El era un om foarte deştept şi atât de
simpatic! Mi-a rămas întipărit în minte cum, la un meci de fotbal de la
Băile Herculane, părintele juca şi el, ca portar.
A fost
nemaipomenit! Toate mingile le prindea, dar cum credeţi? Ridica sutana
şi acoperea toată suprafaţa porţii!", râde, de ţi-e mai mare dragul,
domnul Zamfirescu. Juca şi Regele fotbal, cum să nu joace? Era ditamai
fundaşul de fier! Nimeni nu trecea pe lângă el. Plutea imperial în
improvizatele careuri mici, avea o detentă... Dumnezeule!
Multe
sunt întâmplările - şi caraghioase, şi sentimentale - pe care le ţine
Lascăr Zamfirescu în caietul său de amintiri, încă nescris, toate sunt
la fel de fermecătoare şi toate sunt dovada unei prietenii strânse cu
Voievodul de Alba Iulia. „În vacanţele de vară, eu mergeam la legaţia
tatei de la Roma, iar Maiestatea Sa mergea la mama lui, Regina Elena.
Mereu mă chema, în ultima lună, la reşedinţa din Italia, să petrecem
timpul împreună.
Îmi amintesc cum, în a doua vară ne plimbam cu
bicicletele mereu. Veneau cu noi şi Regina-mamă şi sora sa, Principesa
Irina a Greciei. Voievodul mergea cu Regina Elena pe bicicletă, iar eu o
ţineam pe ghidon pe sora Sa, Principesa Irina a Greciei. Mă gândeam să
nu cădem că praful s-ar fi ales de amândoi! Da, domnilor, am plimbat-o
pe ghidon pe mătuşa Regelui!", se amuză domnul Zamfirescu şi ne amuzăm
şi noi, de ce să nu râdem? Şi câte nu-şi aminteşte Lascăr Zamfirescu!
Parcă vin toate deodată: l-a plimbat regele cu Jaguarul, în pădure, la
Băneasa, au văzut filme la cinema, la Palat, au vorbit despre flirturi
cu domnişoarele, demult, tare demult (înainte să înceapă „reacţiile
fizico-chimice cu fetele" - chicoteşte Zamfirescu, complice).
Relaţia
sa de prietenie cu viitorul monarh al României o poate rezuma într-un
singur cuvânt: „Ideală". „N-a făcut cu mine niciodată o greşeală! Eu,
poate, am făcut cu el. Dar, pe măsură ce ne cunoşteam mai bine, puteam
vedea cum devenea mai responsabil, mai matur, mai dus, mai stăpân pe
destinul său. Am rămas prieteni şi chiar din exil trimitea mesaje, prin
terţi, de fiecare dată când aveam o tragedie în familie. Era alături de
mine. Asta face un prieten", socoteşte domnul Zamfirescu.
"Asta
nu ştiu dacă ar trebui să spun, dar o spun. La 90 de ani, „Alea iacta
est" (n.r. - Zarurile au fost aruncate). Din al treilea an, s-a redus
numărul de studenţi, iar eu mă aflam printre cei care au plecat. A venit
în schimb băiatul lui Malaxa, industriaşul. De ce? One never knows,
does one? (n.r.-Nimeni nu ştie, ştie cineva?).''
Lascăr Zamfirescu
"Fiind inginer, eu sunt mai al dracului decât Regele! Ştiu să fac un motor diesel de la zero! Regele ştie să le conducă.''
Lascăr Zamfirescu
Abdicarea şi Exilul Regelui Mihai I
Un
singur lucru îi mai împiedica pe comunişti să îndeplinească planul
sovietic de aservire a ţării - instituţia monarhiei. Malaxorul bolşevic
de la Cotroceni, însărcinat cu „omogenizarea" politicii româneşti,
frământa însă planul definitiv: Regele trebuie să-i abandoneze singur pe
români, să „divorţeze" definitiv şi, evident, amiabil de ţară.
„Un român scos din casa lui cu forţa nu încetează, numai prin
aceasta, să fie român", le explica, peste ani, Regele Mihai I foştilor
săi supuşi, într-un volum de convorbiri cu istoricul Mihai Ciobanu
(„Convorbiri cu Regele Mihai I al României", Humanitas, 2004).
Documentele păstrate în arhivele din Occident, fără să fie „îngrijite"
de securiştii români care scriau după dictare, alături de mărturiile
Maiestăţii Sale şi ale apropiaţilor, dezvăluie însă contrafacerea
comunistă referitoare la abdicarea „de bunăvoie".
Istoria momentului dramatic al abdicării Regelui Mihai I începe, de
fapt, la 5 octombrie 1947, când Maiestatea Sa primeşte invitaţia de a
participa la nunta Principesei Elisabeta (n.r. - în prezent, Regina
Elisabeta a II-a a Regatului Unit al Marii Britanii). Acceptarea
invitaţiei a constituit o dilemă serioasă pentru Regele Mihai, întrucât
absenţa din ţară ar fi înlesnit planurile comuniştilor de a instrumenta o
lovitură de stat şi, deci, de a-şi consolida, definitiv, puterea.
Aceasta era însă prima călătorie oficială a monarhului român într-o ţară
străină, iar Mihai voia să profite de evenimentul monden pentru a cere
sprijinul politic marilor puteri.
În ţară însă, tensiunile escaladau - nu mai aveau răbdare
comuniştii să scape de Coroană: „Aparenta nerăbdare a guvernului român
de a-l vedea pe Rege plecat la nuntă nu poate decât să sporească
suspiciunile", scria, la 4 noiembrie, trimisul Ministerului de Externe
britanic la Bucureşti, Adrian Holman, într-o notă adresată Ministerului
britanic de Externe. Două zile mai târziu, directorul Departamentului de
Sud al Ministerului de Externe britanic anticipa deja un sfârşit
dezastruos. „Acesta este un joc pierdut pentru Mihai [...] eliminarea
lui prin asasinat, încarcerare sau expulzare este numai o chestiune de
timp, şi probabil nu mult timp", îi scria acesta ambasadorului american
la Londra.
Fără sprijin
La 29 octombrie a început procesul infam al liderilor ţărănişti
(arestaţi în urma complotului de la Tămădău), iar Regele şi-a amânat
plecarea pentru 12 noiembrie - la o zi după ce Iuliu Maniu şi Ion
Mihalache au primit sentinţa închisorii pe viaţă! Într-o atmosferă
prietenească, toţi membrii Guvernului l-au condus pe Mihai la aeroportul
din Băneasa şi şi-au luat rămas-bun, sperând că acest salut va fi
ultimul. Cu complicitatea pilotului Caseri Regale, însuşi Maiestatea Sa a
pilotat avionul o parte din drumul către Londra!
Înaintea nunţii regale, dar şi după, Regele Mihai a încercat să
obţină sfaturi de la reprezentanţii guvernelor american şi britanic - să
rămână în Exil, cerând sprijin pentru o potenţială întoarcere, sau să
se întoarcă în ţară, cerând garanţii de securitate. Sfaturile însă n-au
venit, iar monarhul şi-a asumat revenirea în ţară, fără să fie
sprijinit, aşa cum spera, de Marile Puteri.
" (...) Pe deplin conştient de importanța actului ce fac în
interesul poporului român, ABDIC pentru mine şi pentru urmaşii mei de la
Tron, renunţând pentru mine şi pentru ei la toate prerogativele ce
le-am exercitat ca Rege al României. Las poporului român libertatea de
a-şi alege noua formă de Stat. "
Regele Mihai I
În Actul de la 30 decembrie 1947
Regele, nunta, comuniştii şi o mie de studenţi
În afara discuţiilor diplomatice din Marea Britanie, Regele Mihai
trăia, concomitent, şi o altă poveste, mult mai romanţată: tocmai o
cunoscuse şi o ceruse în căsătorie pe Principesa Ana de Bourbon-Parma.
Ultimele zile ale călătoriei sale le-a petrecut în liniştitul oraş
elveţian Lausanne, în compania viitoarei soţii. În primele zile ale
lunii decembrie, Dumitru Negel, mareşalul Curţii Regale, a fost trimis
la Bucureşti pentru a obţine acordul Guvernului pentru căsătorie. Cinci
zile au durat negocierile - până la 12 decembrie - şi tot fără răspuns
s-a întors Negel. Adrian Holman explica, într-o notă, că „o astfel de
aprobare putea fi privită ca un angajament pe termen lung în favoarea
monarhiei din această ţară, lucru pentru care guvernul român pesemne că
nu este pregătit să-şi asume responsabilitatea".
La 21 decembrie, Regele s-a întors în ţară, de data aceasta cu
trenul, fiind întâmpinat în gara de la Bucureşti doar de oameni din
Guvern. Deşi tradiţia era ca românii să-l salute pe monarh la astfel de
prilejuri, accesul lor a fost restricţionat. Regele a preferat să caute
liniştea la reşedinţa de la Sinaia, unde a plecat în ziua următoare.
Regele Mihai şi Regina Ana, în ziua nunţii Foto: Adevărul
Revolverul
La 27 decembrie, în urma unei conferinţe tăinuite între Ana Pauker,
Gheorghiu-Dej, Emil Bodnăraş şi Iosif Chişinevschi, au fost stabilite
ultimele detalii ale planului de acţiune, acestea fiindu-i comunicate
premierului Petru Groza două zile mai târziu. La 29 decembrie, în toiul
nopţii, preşedintele consiliului de miniştri, Groza, i-a cerut Regelui o
audienţă pentru a doua zi, la ora 9.00, la Palatul Elisabeta din
Capitală. Acolo, Regele şi Regina-Mamă, Elena, sunt întâmpinaţi mai
întâi de camioane şi militari din Divizia „Tudor Vladimirescu",
amplasaţi strategic în jurul Palatului. Chiar şi garda de serviciu
fusese consemnată. Însoţit de Gheorghe Gheorghiu-Dej, Petru Groza a
decrerat că este categoric „în favoarea divorţului" şi a prezentat actul
de abdicare pentru a fi semnat de Rege.
„Suveranilor nu li s-a permis nici măcar să se consulte între ei.
În timp ce Regele se retrăgea într-o cameră alăturată unde se aflau
mareşalul curţii şi secretarul său particular, Reginei-Mamă i se cerea
cu insistenţă de către preşedintele Consiliului să se folosească de
toată influenţa pentru a-l determina pe fiul ei să cedeze. Deliberarea
monarhului a durat puţin timp: a remarcat imediat că reşedinţa sa era
deja împânzită de trupele diviziei comuniste «Tudor Vladimirescu».
După ce a afirmat că el consideră că «acţionează în interesul
poporului său, pentru a evita vărsarea de sânge», Regele s-a resemnat să
semneze actul de abdicare. Dl. Groza s-a lansat atunci în mulţumiri şi
promisiuni frumoase" - este detaliat evenimentul într-o telegramă
trimisă de Legaţia Franţei la Bucureşti ministerului de Externe, iar
mărturiile Maiestăţii Sale confirmă veridicitatea consemnării.
Regele afirma în cartea de interviuri cu Mircea Ciobanu că a fost
ameninţat de Groza şi Dej că vor fi ucişi 1.000 de studenţi arestaţi,
începând cu 1945, pentru simpatiile lor monarhiste. Mai mult, Groza i-ar
fi arătat şi revolverul.
La 3 ianuarie 1948, Mihai I părăsea România. Pe cei care l-au
despărţit de România „dăruită" lui Stalin i-a iertat, dar nu i-a uitat.
„Despre ei nu e bine să se tacă!", spune Regele în volumul lui Mircea
Ciobanu, „Convorbiri cu Mihai I al României".
Întoarcerea tatălui risipitor
Nu numai de sovietici se temeau diplomaţii britanici şi cei
americani, ci şi de o potenţială reîntoarcere a tatălui aventurier,
Carol al II-lea. Acesta locuia în Brazilia, însă plănuia o călătorie în
Europa. La 5 octombrie, în ciuda tututor eforturilor diplomatice
americane, engleze, canadiene şi franceze, Carol ajunge în Lisabona,
fiind bănuit de ministrul francez de acolo de relaţii cu agenţi
sovietici. În ciuda neliniştilor statelor europene, Carol nu a
intenţionat să se reîntoarcă pe tronul României. Nu mai avea nicio
tragere de inimă.
Regele, în slujba lui Lear
„Adevărul" a încercat să reconstituie în ultima săptămâna viaţa
Regelui Mihai. Un asemenea rezumat, o asemenea comprimare sunt utile
pentru gazetă, dar sunt şi nedrepte pentru Rege, căci e peste poate să
înghesui, de pildă, cele patru decenii şi jumătate de exil ale
Maiestăţii Sale într-o pagină de ziar. Rândurile care urmează sunt
aşadar insuficiente, mai ales că Exilul este o perioadă fascinantă din
viaţa Regelui. Sunt anii în care nemaiputând răspunde datoriei de a
sluji ţara de pe tron, Regele şi-a îngăduit să fie mai mult un om supus
pasiunilor sale. În cartea de convorbiri cu Mircea Ciobanu, Regele o
spune traşnant. E o propoziţie scurtă, care pare simplă, dar nu e simplă
deloc: „Pentru a trăi, am muncit". A muncit Regele, a lucrat pământul
într-o gospodărie ţărănească, a crescut păsări, găini, a făcut zboruri
de încercare pentru verificarea instrumentelor de pilotaj, la firma
deţinută de un om cu nume parcă predestinat - Lear -, a muncit până şi
la bursa din New York! În Exil s-a căsătorit cu Ana de Bourbon, în Exil i
s-au născut cele cinci fete: Margareta (1949), Elena (1950), Irina
(1953), Sofia (1957) şi Maria (1964). A patronat şi Comitetul Naţional
Român, care s-a vrut a fi Guvernul României din Exil, dar nu a reuşit să
fie recunoscut de foştii Aliaţi din război, care au preferat
colaborarea cu sovieticii.
Regele Mihai, în 1955, în Anglia Foto: photoland corbis
Împărăţia din Exil
Acest text trebuie să înceapă cu destăinuirea Regelui: „În Exil,
singurătatea noastră a fost cu atât mai mare cu cât dorul de ţară şi
nevoia de a trăi laolaltă cu românii ne-au fost puse la îndoială sau
uitate". Şi poate continua cu aceste zguduitoare fraze, în care apare
moartea, fie şi în suflet: „Am fost întrebat de mai multe ori care a
fost sentimentul meu la plecarea din România.
N-am găsit altfel de a spune adevărul despre starea mea de atunci
decât că am plecat cu moartea în suflet". Cu câte bogăţii a plecat
Regele din ţară nu vom afla, probabil, niciodată, fiindcă nu au fost
consemnate în nicio arhivă care să emită pretenţii de obiectivate. Ce se
ştie însă este că Regele şi-a ridicat, din munca sa şi a familiei sale,
o împărăţie foarte personală în Exil.
Când a ajuns în gară la Lausanne, Regele, care era însoţit de
Regina-mamă, Elena, şi mai mulţi apropiaţi, a avut un şoc. I-a fost dat
să audă oameni care strigau în limba franceză: „Trăiască Regele!
Trăiască libertatea!". Nu şi-a putut explica niciodată cum şi de ce. În
1950, familia regală a plecat în Anglia, unde Lordul Brocket le-a dat
dreptul de a locui la proprietatea sa. Au trăit aici până în 1951, după
care s-au mutat în nordul Londrei, unde au trăit într-o gospodărie
ţărănească. Aveau grădină, creşteau păsări. Cea mai mare parte a
produselor obţinute acolo le vândeau. Regina-Mamă însăşi dădea de
mâncare păsărilor! La un moment dat, cu greu, şi-au angajat şi un
grădinar. Au avut până şi un mic atelier de tâmplărie. Preocupările
Regelui rămâneau însă legate mecanică, de aviaţie.
O vacă pe aripă
În 1956 s-au mutat în Elveţia, Regele a lucrat pentru William Lear.
Din România, Mihai I avea brevet militar. Relaţia sa cu zborul a fost
complicată. Când s-a urcat prima dată într-un avion i s-a făcut rău, s-a
albit la faţă. Apoi a învăţat să piloteze pe ascuns, maestru i-a fost
Udriski, pilotul Casei Regale. Cât era Conducătorul statului, Ion
Antonescu nu agrea pasiunea lui Mihai pentru avioane, considerând-o
periculoasă. Cât învăţa, a acroşat cu o aripă de avion inclusiv o vacă.
Se întâmpla la Vrădiştea de Mureş. După ce a reuşit să aterizeze cu
bine, după primul său zbor singur, Udriski l-a luat în braţe şi l-a
sărutat pe amândoi obrajii.
Regele avea experienţă, aşa că a obţinut, fără greutate, brevetul
elveţian de pilot. Ca să poată munci pentru Lear, a urmat inclusiv
cursuri de pilotaj în America. A locuit o vreme la Santa Monica, lângă
Los Angeles. O dată, pe o cursă Chicago-Los Angeles, unde era pasager, a
trebuit să se prezinte. Când a auzit că e Rege, stewardesa s-a pornit
într-un râs isteric. Mai obişnuită cu basmele decât cu realitatea, nu
mai auzise de un Rege să zboare şi el, acolo, cu ceilalţi.
Pentru Rege, ziua de muncă la Lear începea la 8 dimineaţa. Făcea
zboruri de demonstraţii pentru clienţii, care tot veneau pentru
reparaţii şi montaje la aparatele de zbor. „Au fost ani de muncă
intensă, din păcate nu mulţi, spun din păcate, pentru că munca aceasta a
fost pasiunea mea dintotdeauna". Au fost şi accidente, sigur că au
fost, i-a explodat un cauciuc la o aterizare, iar, o dată, la Bremen, în
Germania Federală, pe o vreme câinească, numai Maiestatea Sa ştie cum
de a reuşit să ajungă cu bine.
Compania lui Lear avea sediul în Statele Unite, în Michigan, în
Elveţia era doar o reprezentanţă. Şi când, la sfârşitul anilor ,50,
compania a trebuit să închidă porţile, Regele s-a trezit fără serviciu.
Atunci, cu mai mulţi prieteni a deschis o societate de electronică
industrială numită „Metravel". Erau trei acţionari, iar Regele era,
fireşte, acţionar majoritar.
"Munca de agent de bursă nu este plăcută. Trebuie să alergi după
clienţi, să le ştii drumurile, să-i chemi toată ziua la telefon. Eu aşa
ceva nu puteam să fac."
Regele Mihai I
În Elveţia, Regele era „Monsieur Michel"
Regina Ana şi Regele Mihai, la Lausanne, în 1951 Foto: AFP

La jumătatea anilor '60 a trebuit să vândă „Metravel". Concurenţa
cu nemţii şi japonezii din domeniu devenise prea dură. Rămas din nou
fără un venit sigur, Regele Mihai al României a apelat la Regele Paul al
Greciei, care, la rândul său, s-a adresat unora dintre cei mai mari
armatori, Onassis şi Vergotis. Aşa a ajuns Regele să urmeze cursuri de
broker la Bursa din Wall Street, în New York. A şi lucrat în acest
domeniu, deşi nu era pe gustul său. Au fost ani urâţi şi grei, de care
Regele îşi aminteşte fără regrete în convorbirea pentru istorie cu
Mircea Ciobanu. Cum a funcţionat chestiunea cu Bursa? Le spunea Regele
superiorilor: „Să ne înţelegem, pe lângă afacerea asta, eu mai am şi
alte lucruri de făcut. Nu pot să umblu toată ziua prin birouri sau să
stau agăţat de telefon de dimineaţa până seara, nici să bat clienţii la
cap cum procedează cei mai mulţi. Eu asta n-o fac. Pot, în schimb, să vă
fac legătura cu eventualii clienţi, iar eu voi primi comisionul". În
tot acest timp, reşedinţa familiei a rămas la Versoix, o mică localitate
elveţiană de pe malul lacului Geneva. Acolo a rămas Regele şi în primii
ani de după Revoluţie, când nu i s-a permis să se întoarcă acasă, în
România. Dacă pe americani i-a simţit „copilăroşi", mereu în căutare de a
înnoda repede prietenii, despre elveţieni spune că s-au purtat cu
Maiestatea Sa în mod camaraderesc.
„Au un fel de discreţie a lor". Acolo, la Versoix, Regele Mihai nu
era totuşi Regele Mihai. Elveţienii îi spuneau mai simplu: „Monsieur
Michel" (n.r. - Domnul Mihai).
Regele Mihai I, întoarcerea acasă
După
ce a afirmat că el consideră că «acţionează în interesul poporului său,
pentru a evita vărsarea de sânge», Regele s-a resemnat să semneze actul
de abdicare. Dl. Groza s-a lansat atunci în mulţumiri şi promisiuni
frumoase" - este detaliat evenimentul într-o telegramă trimisă de
Legaţia Franţei la Bucureşti ministerului de Externe, iar mărturiile
Maiestăţii Sale confirmă veridicitatea consemnării.
Regele afirma
în cartea de interviuri cu Mircea Ciobanu că a fost ameninţat de Groza
şi Dej că vor fi ucişi 1.000 de studenţi arestaţi, începând cu 1945,
pentru simpatiile lor monarhiste. Mai mult, Groza i-ar fi arătat şi
revolverul.
Întoarcerea Regelui
Monarhul a revenit în patrie în aprilie 1992. Din 1992 şi până
astăzi, Regele a fost deseori invocat, uneori critic sau atacat frontal.
Toţi preşedinţii au încercat, într-un mod sau altul, să profite de
numele său pentru a-şi face campanie electorală.
Sursa:
http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/regele_mihai_I_al_romanei_implineste_91_de_ani-adevarul-ceremonie-istorie_0_797920348.html
Mai începe-o zi nebuna,
RăspundețiȘtergeresper sa trec si peste ea
ca sa-nceapa-a noptii vraja.
Ziua buna, draga mea!
interesanta istoria REGELUI MIHAI