,,M-a înghițit viața cu totul, și pe tine, la fel. Cred că, într-un fel sau altul, s-a așezat un praf de uitare peste toate cele trecute, asemeni zăpezilor.
Nu știu dacă sunt fericită azi. Plutesc în deriva zilelor, la adăpost de griji, neîmpăcată cu mine...
Îmi văd viața ca printr-o sticlă tulbure, ca prin fum...
Nu știu dacă ești fericit sau dacă vei ajunge să fii vreodată. Am aflat doar că ai plecat și tu, asemenea mie, să-ți împlinești trudirea destinului într-o zare de lume fără rădăcini...
Am simțit, în noaptea aia, după ce mi-am smuls sufletul din ușa pe care tocmai o închisesem, că viața e frumoasă...
Mi-am înălțat visul într-o noapte de demult, pe o șosea a lumii, departe de casă, cum înalță copiii zmeiele de hărtie.
Și n-a rămas nimic.
M-am tot prăbușit din înaltul visului meu pănă cănd mi-am văzut viața năruindu-se în propriile măini.
Viața a vrut altfel, iar eu nu am avut puterea să mă opun..."
Camelia Radulian
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu