.jpg)
01 de april
ALBIILE DORULUI - doi într-un Poem!
... nu-mi dau pacea,
fierb !!
temperaturile incandescenței lucesc
printre privirile mele,
dar ochii caută în nicăieri ...
te știu de-acum !!
albiile nu mai lasă nimic peste răscoale
și totul se intră în sensul curgerii plinite,
fruntea mă geme sub gânduri
și stoluri de visări mă zboară
nu știu încotro ...
dar asta nu mă împiedică să spumeg !
adaug dintre câte mi-au fost sortite,
însă rețeta o păstrez,
ascunsă-n lăuntric !
cine știe cine mi-ar găsi-o,
dar până atunci ...
mi te-ai venit tu !!
din nevenind, din neștiindu-mă, din nebănuind ...
singura femeie care m-ai iubit !
de atunci,
cerul întreg și-a cerut el dreptul de albie dorului,
și tot mă cheamă,
să arunce peste mine ploi de iubire ...
torenții mă împresoară,
dar rezist, potopial !
stropi de sărut mă animă, și-n îngurgit
mi te presar cuvânt după cuvânt,
mantia înălțării mi-a venit să ți se fie-n primenit,
și de fiecare dată seninul mi se-ntinde
dintr-un infinit albastru, pătat cu curcubee în tu,
și fiecare mă strigă !
și un surâs adormit în beția de culori
mă îndrumă spre piscuri de-ndepărtări,
de unde
văzându-te prinsă în gânduri,
îți trimit un fior !
din care te jindui ...
47.
... de fiecare dată când ceva mi se întâmplă,
albiile mă avertizează ...
fie liniștea se devine profundă, legământă,
fie neliniștile deschid vacarmul
în tăcerile ascunse
pe fundul de ape ...
rostogolul curgerii mă prinde instant,
dar instant !!
și niciodată n-am încercat să mă opun,
nici nu cred că mi-aș putea ...!
mai ales că de când e lumea și pământul,
accelerația gravitației s-a fost aceeași,
cu iubire sau nu ...
sigur sunt și situațiile trădării,
dar aici vânturile, negurile, norii,
umbrele din miez de noapte,
licăritul stelelor, da, da ...
colo se spun atâtea
despre sărut că nu mi-ați crede,
acolo ...!
o solie de dor s-a întors, mai zilele trecute,
din acoladele perdelelor de neguri,
și nu mică mi s-a fost mirarea,
să mi se descrie teoria sărutului dintâi ...
ai du-te !!
adică ... dar ce vreți voi ...
știe luna cum eu ?!
dar cum să-mi vadă ea sărutul din palme, cum ?
tocmai ea !!
nu, asta nu ! ...
chiar de am împrăștiat parfum de suflet peste amurg
să văd cum se deschid gândurile din plasmă,
asta nu are cu nimic a face
că eu am determinat iubitei cascade de fiori,
nu și nu !!...
dar ți s-a ascultat murmurul pielii,
nu te mai codi,
sunt acolo atâtea semne de buze
de te-ai rușina ...
să nu zici că nu te-am prevenit cum ți-ai revărsat
întregul iubirii într-un singur sărut,
să nu zici !... mi-au mai spus ...
și-am tăcut !!
48.
... rumoare mare în albii !
ceva înstrăinat de mine îmi cere ajutor,
însă atâtea s-au fost mie de feștilă
că mă tem să nu încurc sările ...
las curgerea să se desfășoare, și mă tot gândesc
la anumite răspântii,
atâtea mi s-au adus întâlnire,
cu atâtea am schimbat amintiri,
tărâmul dorului nu mai poate avea secrete,
eul meu nu și-a epuizat rezervele
și oricând se pot surveni acțiuni
care să te surprindă,
oricând !!
un cald de buză peste pleoapa de sus
te poate magnetiza de tremurul nu s-ar mai opri,
iar din nevăzut,
umbre cu zâmbetul în fluturând,
ți-ar lua imboldul,
lor să fie !!
hotarele viselor s-ar deschide oricărui doritor,
că-i vis, că-i umbră ori stafie,
ori chiar tu !!
de mi te-ai coborî din ploi de șoapte,
te-aș face să-mi aprinzi din nou
sărutul abandonat în buză,
din nou !!
și ce trăire ne-ar purta știindu-te,
din nou !!
la fel de candidă,
copleșitor-seducătoare-n faptă
te-aș ține-n brațe !
lipită pieptului ...
de nedezlipit !
gânduri încremenite-n clipă
s-ar trezi și ne-am porni aplombul
de ne-ar fi iubire
peste glasul tăcerilor – și ele flămânde de noi,
și ele !!
și ce iubire ne-am fi noi amândoi,
sânge vălurind alchimia sângelui în fiorii
cerșind sărutul nopții, la întrecere
cu zorii !!
49.
... din nou albiile dorului mi s-au revendicat
ca fiind, ele însele !... semn de iubire ...
am tăcut o clipă, două, poate trei,
mi-am măsurat
fierbintele palmei și-am contra-carat
prin trimiterea-nspre sărutul cel dintâi,
despre care sigur ele n-au de știre decât din spuse,
și cine să le-o spună
dacă buzele și-au înșeuat tăcerile în sensul
unei ședințe de echitație ...
sigur că albiile sunt un ceva, dar niciodată dor !
un dor ce s-ar rămâne de poveste, să zicem,
nu este orice dor,
nu !
nu oricui se întâmplă așa ceva,
imboldurile inimii sălășluite de tu, vin din sistole,
și nu se pot compara nici cu declarația de iubire,
sunt o ardere care nu se lasă de măsură !
apoi,
inima știe ea ce știe, dar nici ea nu știe
mai nimic despre sărutul ce mi-a-ngenuncheat
apoteoza sufletului,
geaba negurile din atrii ...
și unde mai pui că adulmecând
din abisul țâșnit din noi, iubirea aceea,
timidă, cupidonică, dar războinică !!
nu lasă nimic să-i scape – înlănțuie până și dorul
scăpat din trupul scuturat de febra iubirii de tu,
iar mâinile dau mângâiul acela,
halucinogenic !
și să te ții basm aevea
născocind povești cu noi,
să te ții ...
și născoceam atâtea întâmplări
prin care să mi te aduc,
și știam bine că cei ce le-ar auzi și ei și le-ar dori,
unde mai pui că amprenta sărutului
nu doar se contopea,
ci chiar de semnătură poeziei pielii ...
din sărut,
buze-n mângâi !!
50.
... totdeauna iau în calcul albiile,
din ce sunt ele, cine le-a gândit ...
au ele loc în ursită, nu au ?!
nedumirit, mă întreb, din poarta nesomnului,
și câte dintre ale instinctului nu-mi răspund ...
mintea vrea să spună că nu se amestecă,
dar eu îmi cunosc bine creierii, știu
din ce năvod se răstălmăcesc poftele,
iar că noi nu lăsăm loc de-ntors
și ne arogăm totul : eu !!
este o nedreptate pe care anii o justifică
în trecerea lor,
iubirile care se intră-n albii
vin și ele să zică,
vin doar și se amestecă în părțile întregului,
dar n-au valoare de doruri răstignite în nesomn,
nu sunt pârpăleala aceea
de te face din om neom,
din om neom te face !
iubirile ...
niște îndrăgosteli, acolo ...
care se pâlpâie !
până ce primul vânt se-nfoaie cum trebuie,
și simți particulele calde de tu
în amestecuri nedefinite,
unele dintre ele răspândite-n podul palmei,
chiar cu rol de pecete unele,
unele !!
mai sunt și florile de sărut din buza nopții, dar aici
trebuie înțeles mai în adânciu
rolul sărutului în sine,
pentru că o inimă-n jindul mângâiului
nu se mulțumește cu un abia atins, nu ...
trebuie sufoc !!
doar așa ai vedea tornadele de fiori
ce-ți răstoarnă orizonturile, doar așa ...
mai apoi să te-ntinzi
pe iarba poleită de miezul nopții
și să-i lași lunii să-ți vadă safirele topite-n căprui ...
iată dară cum iubirea ...!
ehh !!
Marta-Polixenia MATEI-Mărțișor
Marin BEȘCUCĂ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu