CORINA-ROTH

 LEGENDA PĂPĂDIEI 

  Demult, tare demult, când pământul era locuit de zei si de zeițe de o frumusețe rară, se spune că, pe o pajiste înflorită, Zeul Vântului de Sud a zărit, printre florile roșii, albe sau violete, o fată de o frumusețe nemaintalnită, cu un păr superb, galben si foarte lung. De frică sa nu sperie frumoasa creatură, Zeul Vântului de Sud nu s-a făcut observat de către aceasta, ci a suspinat privind-o în fiecare zi, neștiind cum să facă să fie împreuna pe vecie. Nu știa sărmanul zeu cum să facă să se împrietenească cu fata, dar spera că într-o bună zi îi va veni o idee și frumoasa va fi a lui pentru totdeauna. 

Vedeti voi, sărmanul zeu se îndragosti atât de tare de fată, încât nici măcar nu mai sufla nici peste văi, nici peste munți, nici peste ape… nu mai sufla deloc, stătea toată ziua si privea pe cea care-i furase, fără măcar sa știe, inima.

Într-o zi, Zeul văzu cu uimire că în locul fetei aparu o alta fată, urâtă si cu părul gri si ciufulit, o arătare care nu semana deloc cu frumoasa de care se îndrăgostise. 

Dinspre nord, Zeul Vântului de Sud simți bătaia puternică a fratelui sau, Zeul Vântului de Nord. Cu mâhnire, a întțles că nu fusese singurul care se îndragostise de fată, ci mai era si fratele său prins în mrejele aceleiași fete. De gelozie, ca sa nu fie nici a lui, nici a fratelui sau, Zeul Vântului de Nord suflase atat de puternic asupra fetei, încât o transformase în acea groaznică arătare.

Se spune ca acea frumoasă fata era păpădia, de o frumusețe rară atunci când este înflorită, dar urâtă atunci când i se usucă floarea și rămâne doar cu acel puf, atat de ușor luat de adierea vântului.

Altă legendă 

Candva, demult, pe când oamenii nu erau așa cum îi știm noi astăzi și pe când Dumnezeu încă umbla pe pământ, Îngerul florilor a fost trimis să aleagă floarea care ar fi putut fi deasupra tuturor. El se reîntorsese pe pământ și începuse să caute în păduri, prin grădini și câmpii.

După un timp, a ajuns într-un răzor plin de lalele roșii și portocalii, ridicate semeț spre cer, și le-a întrebat: „Unde v-ar plăcea cel mai mult să trăiți?” Lalelele i-au răspuns: „Cel mai mult ne-ar plăcea să trăim pe pajistea unui castel, unde culorile noastre fierbinți ar contrasta cu zidurile cenușii ale zidurilor. Ne-ar plăcea să fim atinse de către o prințesă care să ne mărturisească zi de zi cât de frumoase suntem”.

Îngerul și-a întors cu întristare ochii de la lalele și a întrebat trandafirul: „Care crezi că ar putea fi locul tău preferat?” Acesta i-a răspuns: „Mi-ar plăcea să mă înalț pe zidurile unui castel căci sunt fragil și delicat și nu aș putea face lucrul acesta de unul singur. Eu am nevoie de îngrijire și de un adăpost primitor”.

Ingerul florilor s-a posomorât și s-a îndreptat în pădure către o violetă, pe care a întrebat-o: „Unde ți-ar placea cel mai mult să trăiești ?” Aici, în codru, unde sunt ascunsă de ochii tuturor”, i-a răspuns violeta. „Pârâul îmi răcorește rădăcinile, iar copacii mă adăpostesc de fierbințeala amarnică a soarelui”.

Îngerului nu i-a plăcut însă nici cele spuse de către violetă și a străbătut pământul până când a ajuns la o păpădie prinsă adânc în țarina unei pajiști. Îngerul a întrebat-o: „Care este locul în care ți-ar plăcea cel mai mult să trăiești?”

„Vai!”, a oftat păpădia, „aș vrea să trăiesc oriunde aș putea fi găsită cât mai repede de către copiii plecați de la școală sau care se zbenguie și aleargă peste câmpii. Aș vrea să trăiesc pe lângă drumuri și în poiene, dar și printre pietrele din oraș, ca să pot face fericit pe oricine cu floarea mea veselă și pufoasă”.

„Tu ești floarea care îmi place cel mai mult!”, a exclamat îngerul: „Vei înflori oriunde apare mai întâi primăvara și vei fi numită floarea copiilor!!!”

Legenda păpădiei

La începuturi,păpădia nu știa,

Ca floare,ce formă a ei să ia,

Iar îngerul trimis pe pământ,

I-a dat răgaz,fredonând un cânt.

În acea zi,păpădia s-a rugat,

Multe drumuri a mai colindat,

A văzut marea,luna,nori în zbor,

A văzut stele,soare strălucitor.

Când a dat cu ochii de soare,

A vrut să fie galbenă,strălucitoare,

Frumoasă ca o rază solară,

Și caldă ca o zi de primăvară.

Dar când luna luminoasă a zărit,

Pe loc păpădia s-a răzgândit,

Dorindu-și să fie albă și rece,

Cu stelele încet a o petrece.

Îngerul a revenit,mai pregătit,

Pentru dorința ce era de împlinit,

Crezând că e o floare preferată,

Pentru copii,ea să răsară-n dată.

Și păpădiile sunt galbene ca soarele,

La început,apoi,albe ca mărgelele,

Și dacă sufli domol peste ele,

Se împrăștie discret,precum stelele.

 de M. Ioana 

Sursa:

https://claudiagetia.blogspot.com/2018/04/legenda-papadiei.html?spref=fb&m=1

Foto:Facebook