Mi-a înţepenit secunda în aşteptarea ta. În dreptul inimii.
Acolo unde toate secundele se strâng când nu au nimic de făcut.
Şi minutarul avea de împărţit minute cuiva şi l-am lăsat.
Trebuia.
Ştiam că va trece vreme până când rost el va avea. Din nou.
Ai trimis un sol înainte, să vezi dacă am ajuns, să vezi dacă încă sunt, cum am promis. Era tot el. Pescăruşul.
Mi-a aşezat în palme cea mai frumoasă clipă. Şi am zâmbit.
Dincolo de moarte eşti. Dincolo de viaţă sunt.
Şi secundele au rămas fără glas. Minutele la fel.
Pescăruşul mă striga pe nume şi eu ştiam.
Ştiam că lacrimile mele ţi-au înflorit venirea.
Că pământul unde sunt e acasă.
Că vii.
Mi-am botezat obrajii cu apa sfântă a nedorinţei şi am arat cu mâinile mele libera mea alegere de tine. Mi-am golit ceasul de gânduri şi am dăruit pământului toate clipele trecutului. La intrarea în inima mea secunda a început să respire. Ninsoare de cuvinte acoperă de acum tot ce înseamnă acasă şi astfel, la căldura lor, venirea ta primeşte pas după pas.
Nimic din ce-mi eşti nu poate fi smuls din mine.
Şi rădăcina vieţii e adâncă.
Am semne de la ultimul somn.
Mâinile mă dor.
Cresc iar aripi umerilor mei şi pescăruşul mă aşteaptă la marginea lumii.
Şi el ştie că nu pot face pasul până nu vei fi acolo.
Respiraţie. Inspiraţie.
Orizont.
Tu...
Elena Loreta Popa



.jpg)




















Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu