În vis, auzeam doar sunetul ploilor de sticlă
căzând metodic printre celule de frig
Îmi luasem copilăria cu mine,
uneori o așezam pe genunchi,
îi pieptănam părul lung, o căram apoi în brațe
și o tot vedeam murind
te rog rămâi îi spuneam
cum spuneam tuturor,
dar ea se făcea în fiecare zi mai palidă
și mai tragică, și atât de bătrână mă privea
cu ochii aceia legați de craniu cu o mica rețea
de vene putrede
vai, în locul ei crescuseră păpădii, un azil
și scrumul îndepărtat al unei povești de dragoste.
Am văzut cum zburau porumbei cu aripile mamei mele
și ea mă ținea la piept nu ca pe un copil, ci
ca pe o carte cumpărată într-un bazar din Orient,
mă năștea prin fum, la începutul iernii, dar n-a putut
trage afară din mine leșul toamnei
din ziua care mă locuia.
Mă așeptam doar pe mine în vis
și nu mai veneam, nici nu aveam cum
eram mai torsionată de lumină
decat unghiile mamelor înfipte în morminte,
eram așa cum aș fi putut fi iubită
Si prin mine treceau orașe parasite și câmpuri la fel de singure
Adevăr vă spun, visul acela era patria
în care ar fi trebuit să mă nasc, nu să mor
Din mâinile oamenilor mi-am ales
doar împreunarea cea mai frumoasă a degetelor
amestecate cu iarbă veștedă și cu un mic semn al crucii
Am realizat că somnul în care intru nu e măcelul
despre care mi s-a tot vorbit,
ci traseul acestui sânge orb,
ce nu-și mai știe drumul spre sine,
nici măcar spre singurătatea lui tentaculară
ci e, în sfârșit, ieșirea din placenta
universului meu gravid cu gloanțe.
Bum!
Camelia Radulian
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu