.jpg)
Darurile bucuriei
Bucuria are un dar minunat: este molipsitoare!
Dar nu este singurul.
Bucuria vindecă și hrănește sufletul.
Ne încarcă energetic și ne reamintește într-un fel subtil că toate limitele pe care credem că le avem sunt doar iluzii.
Ea poate să ne unească dincolo de concepții și de judecăți, ne poate duce dincolo de dualitate într-un loc doar de ea știut. Nimeni altcineva nu are această...abilitate.
Avem un simț distinct pentru a "detecta" bucuria.
Nu-i important să-l punem sub lupă și să-l studiem prin cine știe ce experimente.
Important este că toți suntem dotați natural în acest sens.
Doar intensitatea cu care simțim este puțin diferită.
Aceasta este în funcție de măsura în care ne deschidem către a percepe și senzorial lumea în care trăim, nu doar spre a o studia și înțelege.
Ne-am ferecat cu multe zăvoare sufletul ca să nu ne mai doară. Diverse.
Și am construit în timp ziduri după ziduri pentru a ascunde cât mai bine partea noastră cea mai sensibilă și cea mai de preț.
Partea noastră sacră.
Însă am pierdut din vedere că doar sufletul poate simți bucuria.
Și astfel am ajuns să nu ne mai bucure cu adevărat nimic.
Sau aproape nimic.
Sau cel mult am ajuns să ne bucurăm la nivel superficial.
Genul de bucurie care apare doar dacă are un motiv.
Și când dispare motivul dispare și bucuria.
Am uitat să ne bucurăm fără motiv, asemeni copiilor.
Peste cele multe ziduri bucuria nu poate răzbate.
De aceea sufletul se simte singur și trist.
Și asemeni unei flori neudate, acesta începe a se usca.
Încetul cu încetul.
Iar viața își pierde magia odată cu bucuria.
De-aici încolo știți povestea...
A descris-o foarte bine Andrew Solomon.
Singura "rețetă" valabilă, singura garantată, este să deschidem zăvoarele unul câte unul înainte ca acest lucru să devină o urgență.
Înainte să ajungem la ultimul strop de aer.
Fiecare pas spre noi înșine, spre sufletul nostru, spre sacrul din noi, va fi în același timp un pas către bucurie, către viața însăși.
(Adina Amironesei)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu