CORINA-ROTH

Un prieten drag, plecat de mulți ani în Germania, m-a rugat să-i duc din când în când bunicii sale octogenare, femeia care l-a crescut, banii pe care mi-i trimitea el și să-i fac câteva cumpărături. Am făcut-o cu drag, dar într-o zi m-am gândit că poate ar fi mai frumos să o iau la oraș, să-și aleagă singură ce îi trebuie. Asta însemna două drumuri dus-întors, dar știam că i-ar prinde bine să iasă din ograda aceea mică, din casa ei tăcută, să vadă oameni, lumini, rafturi pline. Și chiar așa a fost. Încet-încet, s-a născut între noi o mică rutină: o dată la câteva săptămâni, treceam să o iau, o aduceam la supermarket și colindam împreună printre rafturi, alegând lucrurile de care avea nevoie.

În fața fiecărui produs pe care îi propuneam să-l cumpărăm, bunicuța îl studia cu ochii mijiți și mă întreba cu glas moale:

– Nu e prea scump, draga mamii? Că eu nu prea știu cum e cu banii... tu știi.

La final, îi propuneam mereu să bem un suc, o cafea, să mâncăm o prăjitură. Ea clătina ușor din cap, întrebând din nou dacă nu e prea scump. Și apoi, ca un copil care își știe răsfățul, alegea mereu înghețată. Întotdeauna de vanilie. O mânca încet, cu lingurițe mici, savurând-o cu o bucurie rară, ca pe cel mai prețios dar.

Nu i-am spus niciodată prietenului meu despre înghețatele acelea. Știam că deja se simțea îndatorat pentru drumurile mele și pentru faptul că nu am vrut niciodată să-mi plătească benzina. Era un mic secret între mine și bunicuța lui. 

După ce ea s-a stins, prietenul meu mi-a vorbit cu lacrimi în ochi despre vinovăția lui: că nu fusese aproape de ea, că poate nu i-a oferit destul, că nu știa ce doruri și ce tristeți purtase în suflet... Atunci i-am povestit cum era de fapt: senină, împăcată și foarte fericită că el era realizat și bine. I-am spus cum se bucura ca un copil de orice lucru mărunt, inclusiv de înghețata de vanilie și că atunci când nu reușeam să o duc la oraș, îi duceam acasă câte o caserolă mare, de la o gelaterie din centrul Brașovului.

– Bunica a mâncat înghețată? Dar ei nu-i plăcea înghețata! Deloc! - s-a mirat prietenul meu.

Și atunci, cu glas tremurat, mi-a mărturisit amintirea lui: în fiecare duminică de vară, după slujba de la biserică, bunica îl lua de mână și îl ducea în sat, să-i cumpere o înghețată. El o mânca pe nerăsuflate, cu pofta nestăvilită a copilului, iar uneori o întreba dacă nu vrea și ea. Ea zâmbea ușor și răspundea, mereu la fel:

– Nu vreau, că mie nu-mi place înghețata.

Dar adevărul, tăcut și ascuns în adâncul inimii ei, era altul. Din pensia aceea prea mică, nu-și permitea să cumpere două înghețate. Și nu se îndura să-și ia și ea, preferând să transforme fiecare bănuț într-o bucurie pentru el.

Atunci am înțeles împreună cu prietenul meu taina păstrată cu atâta sfințenie de o inimă de bunică... taina unei renunțări tăcute, făcute din iubire curată, pentru ca nici măcar o umbră să nu atingă bucuria copilului iubit.

        ~I

rina Binder~