.jpg)
— Andrei, pune-ți căciula, dragul mamei, că e frig!
— Lasă, mamă, n-am înghețat eu în Ardeal, nu îngheț nici aici!
Au fost ultimele lui cuvinte înainte să plece.
Andrei a urcat în autobuzul spre București, iar de acolo — în Canada, departe, peste mări.
A promis că se va întoarce în doi ani. Au trecut doisprezece.
Maria, mama lui, a rămas în aceeași casă veche.
Aceeași sobă care trosnea iarna, aceleași perdele cusute de mâna ei, același covor țesut când era tânără.
Pe perete, fotografia lui Andrei în roba de absolvire.
Sub ea, o hârtie îngălbenită: „Revin repede, mamă. Promit.”
În fiecare duminică, Maria își punea baticul cel bun și mergea la poștă.
Trimitea o scrisoare, chiar dacă știa că nu va primi răspuns.
Îi povestea despre flori, despre ploi, despre vaca vecinei.
Și mereu încheia cu aceleași cuvinte:
„Să te ai grijă de tine, fiule. Mama te iubește.”
Câteodată, poștărița o privea cu milă și spunea:
— Tanti Mario, Canada e departe… poate scrisorile nu ajung.
— Nu-i nimic, draga mea. Dacă nu le duce poșta, le duce Dumnezeu.
Anii s-au scurs încet, în liniștea satului.
Primăverile veneau, toamnele treceau.
Maria îmbătrânea blând, ca o candelă care se stinge fără zgomot.
Și în fiecare seară, stingând lampa, murmura:
— Noapte bună, Andrei. Mama te iubește.
Într-o dimineață geroasă de decembrie, a sosit o scrisoare.
Nu de la el — de la o femeie străină.
„Dragă doamnă Maria,
Mă numesc Elisa. Sunt soția lui Andrei.
Mi-a povestit des despre dumneavoastră, dar n-am avut curajul să vă scriu până acum.
Iertați-mă că o fac în aceste condiții… Andrei a fost bolnav.
A luptat cât a putut, dar s-a stins liniștit, cu fotografia dumneavoastră în palme.
Înainte să plece, mi-a spus doar atât:
‘Spune-i mamei că vin acasă.
Că mi-a fost dor de ea mereu.’
Vă trimit o cutie cu lucrurile lui.
Cu toată dragostea noastră,
Elisa.”
Maria a citit scrisoarea fără să scoată un sunet.
Apoi s-a așezat lângă sobă și a privit focul până târziu, fără să se miște.
A doua zi, vecinii au văzut-o cărând o cutie mică în brațe.
A deschis-o încet, cu grijă, ca pe ceva sfânt.
Înăuntru erau:
o cămașă albastră,
un carnețel mic,
și un plic sigilat, pe care scria:
„Pentru mama.”
Când l-a desfăcut, mâinile îi tremurau.
Hârtia mirosea a iarnă și a dor de acasă.
„Mamă,
dacă citești aceste rânduri, înseamnă că am ajuns prea târziu.
Am muncit, am strâns bani, dar n-am știut că timpul nu se poate cumpăra.
Mi-a fost dor de tine în fiecare zi, când ningea.
Am visat glasul tău, ciorba ta, curtea noastră.
Poate n-am fost fiul pe care îl meritai,
dar te-am iubit mereu, chiar dacă n-am spus-o.
În buzunarul cămășii mele am pus o bucățică de pământ din curte.
O port mereu cu mine.
Când îmi e greu, te aud zicând:
‘Hai, copile, mai rabdă un pic.’
Dacă nu mai apuc să revin, nu plânge, mamă.
Dorul meu te va învălui noaptea, în vise.
Să știi că m-am întors deja — doar că nu mai trebuie să bat la ușă.
Cu dragoste,
fiul tău, Andrei.”
Maria a strâns scrisoarea la piept.
A plâns încet, fără lacrimi zgomotoase, cum plâng mamele care nu mai au pe cine aștepta,
dar nu au uitat să iubească.
A spălat cămașa, a uscat-o, a călcat-o,
și a pus-o pe spătarul scaunului lui, de la masă.
Din ziua aceea, n-a mai mâncat niciodată singură.
Într-o seară de februarie, poștărița a găsit-o adormită în fotoliu.
Într-o mână — scrisoarea, pe masă — o cană cu ceai cald.
Pe față — un zâmbet blând, împăcat.
Lângă ea, cămașa albastră părea că o îmbrățișează.
Vecinii au spus că în noaptea aceea s-a oprit vântul.
Satul a rămas tăcut, ca și cum cineva s-ar fi întors acasă.
Și poate chiar așa a fost.
Poate Andrei s-a ținut de promisiune.
Poate s-a întors — dar altfel.
Fiindcă unele promisiuni nu mor niciodată.
Se împlinesc în tăcere, printre lacrimi și ninsoare.
Pentru că „acasă” nu e mereu un loc.
Uneori e o revedere pe care ai așteptat-o toată viața.
Sursa Internet
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu