.jpg)
Emil Ionescu are 83 de ani și stă la masa din bucătărie, privind o grămadă de plicuri. Douăsprezece plicuri, toate adresate către fiul său, Răzvan. Douăsprezece scrisori scrise de-a lungul ultimului an. Douăsprezece scrisori pe care le-a trimis prin poștă.
Douăsprezece scrisori pe care Răzvan nu le-a răspuns niciodată.
Emil nu știe dacă Răzvan le-a citit. Răspunsul automatic al poștei confirmă doar că au fost livrate. Dar niciun răspuns. Niciun telefon. Niciun semn că scrisurile au fost măcar deschise.
Prima scrisoare a fost în ianuarie, de ziua lui Emil:
"Draga meu Răzvan,
Astăzi împlinesc 82 de ani. Am așteptat să suni, dar înțeleg că ești ocupat. Îți scriu pentru că mi-e dor să vorbim. Nu am mai vorbit de șase luni. Cum ești? Cum e familia? Cum sunt nepoții?
Te iubește,
Tata"
Niciun răspuns.
A doua scrisoare în februarie:
"Răzvan,
Ți-am trimis o scrisoare luna trecută. Nu ai răspuns. Sper că ești bine. Eu mă descurc. Pensia e mică, dar suficientă. Îți scriu din nou pentru că îmi lipsește vocea ta.
Tata"
Niciun răspuns.
A treia scrisoare în martie, mai disperată:
"Răzvan,
Te rog, răspunde-mi. Măcar un telefon. Măcar un mesaj. Vreau doar să știu că ești bine. Că nu s-a întâmplat ceva. Am încercat să te sun, dar nu răspunzi.
Tata tău care te iubește"
Niciun răspuns.
Doar cei care au scris scrisori către tăcere știu că fiecare plic trimis și nerăspuns e un strigăt în vid - speranța că poate această dată, cineva va auzi.
Emil continuă să scrie. O scrisoare pe lună. Fiecare mai scurtă, mai resemnată.
În iulie:
"Răzvan,
E a șaptea scrisoare. Nu mai știu ce să scriu. Îți scriu doar ca să știi că încă exist. Că încă te gândesc.
Tata"
În august, o scrisoare diferită:
"Răzvan,
M-am îmbolnăvit săptămâna trecută. Nimic grav, dar la vârsta mea, orice e îngrijorător. Am stat trei zile la spital. Am vrut să te sun, dar mi-a fost frică să te deranjez.
Când am fost externat, vecinul m-a întrebat: 'Cine v-a luat de la spital?' I-am spus că tu ești ocupat. Dar adevărul e că nu știu dacă ești ocupat sau doar nu îți pasă.
Tata"
Niciun răspuns.
În septembrie:
"Răzvan,
Am visat-o pe mama aseară. Era tânără, frumoasă, ca atunci când ne-am cunoscut. Mi-a spus: 'Emil, de ce nu vorbește Răzvan cu tine?' Nu am știut ce să îi răspund.
Mama ta ar fi fost tristă să vadă cum am ajuns. Tu tăcut, eu singur.
Tata"
În octombrie, scrisoarea a zecea:
"Răzvan,
Poate că am greșit ceva. Poate că am fost un tată rău și nu mi-am dat seama. Dacă am greșit, îmi cer scuze. Dar te rog, spune-mi. Spune-mi ce am făcut greșit ca să înțeleg de ce nu mai vorbim.
Tata"
În noiembrie:
"Răzvan,
Azi am văzut un tată cu fiul lui în parc. Fiul avea vreo 40 de ani, tatăl vreo 70. Mergeau împreună, vorbeau, râdeau. M-am gândit la noi. Ne-am plimbat așa când erai mic? Probabil da. Când s-a oprit?
Tata"
În decembrie, scrisoarea a douăsprecea:
"Răzvan,
E ultima scrisoare pe care o scriu. Am înțeles. Nu vrei să vorbești cu mine. Nu vrei să ai legătură. E alegerea ta și o respect.
Vreau doar să știi - indiferent ce s-a întâmplat între noi, eu te iubesc. Te-am iubit din ziua în care te-ai născut și te voi iubi până în ziua în care voi muri.
Dacă vreodată vei avea nevoie de mine, voi fi aici. Dacă vreodată vei vrea să vorbim, voi răspunde.
Dar nu voi mai scrie. Pentru că am înțeles că tăcerea ta e un răspuns. Și răspunsul e: nu vrei.
Tata care te iubește, chiar dacă tu nu mă mai iubești pe mine"
Acum, în ianuarie, la un an de la prima scrisoare, Emil stă și privește cele douăsprezece plicuri. Le-a păstrat - copii ale scrisorilor trimise. Dovada că a încercat. Dovada că nu a renunțat ușor.
Vecinul, domnul Petre, vine în vizită. Vede plicurile pe masă.
"Nea Emil, ce sunt astea?"
"Scrisori către fiul meu. Douăsprezece scrisori într-un an."
"Și a răspuns?"
"Nu. Niciodată."
Domnul Petre se așază. "Nea Emil, de ce nu îl sunați direct?"
"Am sunat. Nu răspunde. Am trimis mesaje pe WhatsApp. Citite, dar fără răspuns. Am încercat email. Nimic. Scrisorile au fost ultima încercare."
"Și nici la scrisori nu a răspuns?"
"Nu."
"De ce credeți că face asta?"
Emil oftează. "Nu știu. Poate am greșit ceva acum mult timp. Poate s-a supărat pe ceva. Poate... poate pur și simplu nu mai vrea să aibă legătură cu mine."
"Dar e fiul dumneavoastră! Cum poate să vă ignore complet?"
"Foarte ușor, aparent. Pentru că o face de un an."
Domnul Petre ia una dintre scrisori, o citește. "Nea Emil, astea sunt scrisori pline de dragoste. De dorință de a reconecta. Cum poate cineva să le citească și să nu răspundă?"
"Probabil nu le citește. Le primește și le aruncă."
"Asta e și mai rău!"
În seara aceea, Emil ia o decizie. Ia toate cele douăsprezece scrisori, le pune într-un plic mare, și scrie pe el:
"Răzvan,
Acestea sunt copii ale celor douăsprezece scrisori pe care ți le-am trimis în ultimul an. Le trimit din nou, toate odată, ca să ai dovada că am încercat.
Nu mai aștept răspuns. Dar vreau să ai dovada - când voi muri, când vei sorta lucru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu