CORINA-ROTH

 Petru Ionescu are 83 de ani și ține în mână biletul de avion București-Londra, dus-întors. Data plecării: 15 decembrie. Data întoarcerii: 5 ianuarie. Costul: 450 euro - aproape toată pensia lui de trei luni.

L-a cumpărat acum două luni, când fiul lui, Alexandru, l-a sunat din Londra. "Tată, vino la noi de Crăciun! Copiii întreabă mereu de bunicul. E timpul să vii să ne vizitezi!"

Petru nu mai văzuse pe Alexandru de patru ani. De când fiul lui emigrase în Anglia cu soția și cei doi copii - Emma, acum 12 ani, și David, 9 ani. Patru ani în care Alexandru promitea: "Tată, vin eu acasă anul ăsta!" dar nu venea niciodată. "E scump biletul, tată. E complicat cu serviciul. Anul viitor sigur vin!"

Așa că când Alexandru l-a invitat, Petru a plâns de fericire. "Vin, băiete! Cu siguranță vin!"

A economisit din pensie trei luni. Nu a cumpărat medicamente pentru artroză - "le iau după ce mă întorc". Nu și-a reparat televizorul stricat - "mă descurc și așa". Nu a cumpărat haine de iarnă noi - "am ce să port încă un an".

Tot pentru biletul ăla. Pentru șansa de a-și îmbrățișa nepoții. Pentru trei săptămâni cu familia lui.

Doar cei care au economisit luni întregi pentru a-și vedea copiii plecați în străinătate știu că există o speranță care arde mai puternic decât frigul iernii - speranța de a nu mai fi singuri, măcar câteva zile.

Acum, la 10 decembrie, cu cinci zile înainte de zbor, Petru primește un mesaj de la Alexandru: "Tată, trebuie să vorbim. Sună-mă când poți."

Petru sună imediat. Inima îi bate repede. "Alexandru, ce s-a întâmplat? Toți bine?"

"Da, tată, toți suntem bine. Dar... ascultă, a apărut o problemă cu Crăciunul."

"Ce problemă?"

"Ei, soția - Laura - a vorbit cu părinții ei. Și ei vor să vină la noi de Crăciun. Din România. Nu știau că te invitasem pe tine."

"Și? Pot să venim toți, nu?"

"Tată, apartamentul nostru e mic. Două dormitoare. Nu încap atât de mulți oameni. Și Laura insistă că părinții ei vin - ea nu i-a mai văzut de un an."

Petru simte cum i se strânge stomacul. "Alexandru, eu am cumpărat biletul. Am plătit 450 euro. E toată pensia mea de trei luni."

"Știu, tată, îmi pare rău. Dar nu pot să îi spun Laurei că părinții ei nu pot veni. S-ar supăra."

"Dar pe mine poți să mi-l spui?"

"Tată, te rog, înțelege. Laura e soția mea. Trebuie să o susțin pe ea. Părinții ei au prioritate."

"Părinții ei au prioritate față de tatăl tău? Alexandru, eu nu te-am mai văzut de patru ani!"

"Știu, tată. Și îmi pare rău. Dar anul viitor sigur te chemăm. Promit. Și îți returnez banii de pe bilet."

"Nu vreau banii! Vreau să vin la tine! Să îi văd pe nepoți! Să petrec Crăciunul cu familia mea!"

"Tată, nu pot. Laura deja a spus părinților ei că vin. Nu pot să dau înapoi acum."

"Dar eu pot să dau înapoi? După ce am economisit trei luni? După ce mi-am făcut speranțe?"

"Tată, te rog, nu face dramă. E doar un Crăciun. Vor mai fi alții."

"NU VOR MAI FI ALȚII! Am 83 de ani! Câți Crăciuni mai crezi că îmi mai rămân?"

Tăcere la capătul celălalt.

"Alexandru? Ești acolo?"

"Da, tată. Ascultă, îmi pare sincer rău. Dar decizia e luată. Nu poți veni anul ăsta. Îți trimit banii în cont mâine. Vorbim curând."

Închide.

Petru rămâne cu telefonul în mână, tremurând. Privește biletul de avion - București-Londra, 15 decembrie. Biletul pentru care a înfometat timp de trei luni. Biletul care reprezenta speranța lui.

Anulat. Pentru că socrii au prioritate.

Petru sună la compania aeriană. "Bună ziua, vreau să anulez un bilet."

"Sigur, domnule. Moment să verific... Acest tip de bilet nu este rambursabil. Pierdeți întreaga sumă dacă anulați."

"Dar... dar nu mai pot să zbor. S-au schimbat planurile."

"Îmi pare rău, domnule. Politica companiei e clară. Biletele non-rambursabile nu se returnează."

Petru închide. 450 euro pierduți. Trei luni de pensie aruncate.

În seara aceea, vecinul, Nea Grigore, vine să îl vadă. "Nea Petru, ce faci? Te pregătești de drum?"

"Nu mai plec, nea Grigore."

"Cum nu mai pleci? Nu zbori peste cinci zile?"

Petru îi povestește totul. Nea Grigore e șocat. "Nu pot să cred! Fiul tău te-a anulat pentru socri?"

"Da. Laura vrea părinții ei. Alexandru a ales-o pe ea."

"Dar tu ești tatăl lui! Tu l-ai crescut! Tu ai plătit școala lui! Tu l-ai ajutat să plece în Anglia!"

"Știu. Dar nu contează."

Nea Grigore pune mâna pe umărul lui Petru. "Îmi pare atât de rău, nea Petru. Copiii uneori uită..."

"Nu uită, nea Grigore. Aleg. Alexandru a ales între mine și socrii. Și eu am pierdut."

A doua zi, Alexandru trimite 450 euro în contul lui Petru. Cu un mesaj: "Tată, iată banii. Îmi pare rău pentru situație. Anul viitor cu siguranță vii. Crăciun fericit!"

Petru privește banii în cont. 450 euro. Dar nu sunt bani. Sunt o insultă. Sunt prețul lui fiind nedorit.

Pe 15 decembrie, ziua când trebuia să zboare, Petru se trezește la ora cinci dimineața. Din obișnuință. Ar fi trebuit să fie la aeroport la ora șapte.

Se îmbracă, ia un ceai, privește pe fereastră. Afară e frig, întunecat. Undeva, la 2.500 kilometri distanță, socrii Laurei probabil zboară spre Londra. Spre casa fiului lui. Spre locul care trebuia să fie al lui.

În dimineața Crăciunului, Alexandru trimite un mesaj: "Crăciun fericit, tată! Nepoții trimit pupici!"

O fotografie - Alexandru, Laura, cei doi copii și părinții Laurei, toți în jurul bradului, zâmbind. O familie fericită. Completă. Fără Petru.

Petru privește fotografia lung. Emma a crescut atât de mult - nu o mai recunoaște. David arată exact ca Alexandru când era mic. Dar ei nu îl cunosc pe el. Pentru ei, e doar "bunicul din România", o voce la telefon de câteva ori pe an.

Petru răspunde: "Crăciun fericit. Pupici."

Nu spune ce simte. Că privește fotografia și vede spațiul gol unde ar fi trebuit să fie el. Că vede socrii Laurei fericiți, în casa fiului lui, în timp ce el stă singur în Rahova, într-un apartament rece.

În seara de Crăciun, Nea Grigore îl invită. "Nea Petru, vino la mine. Nu sta singur."

Petru merge. Nea Grigore are familie - fiica, ginerele, doi nepoți. Toți împreună, la masă, veseli.

Petru se simte și mai singur printre ei. Pentru că vede ce ar fi putut avea. Vede familia reunită. Vede nepoți bucuroși alături de bunic. Vede dragostea care circulă liber.

Și realizează că el nu are asta. Nu pentru că nu există - există, în Londra. Dar nu pentru el. Pentru socrii Laurei.

Pe 5 ianuarie, ziua când trebuia să se întoarcă din Londra, Petru primește un telefon de la Alexandru.

"Tată, ce mai faci?"

"Bine, băiete."

"Păi, te-ai distrat de sărbători?"

Petru are o clipă de furie. "M-am distrat, Alexandru. Am stat singur în apartament de Crăciun, privind biletul de avion nefolosit. A fost minunat."

"Tată, nu începe. Ți-am explicat situația."

"Da, mi-ai explicat. Că eu nu sunt prioritate. Că socrii sunt mai importanți. Am înțeles foarte clar."

"NU E ASA! Tată, de ce ești așa dur? A fost o situație complicată!"

"Alexandru, eu am 83 de ani. Am economisit trei luni ca să te văd. Trei luni în care nu am cumpărat medicamente ca să am bani de bilet. Și tu m-ai anulat cu cinci zile înainte. Pentru că socrii au prioritate."

"Tată, înțeleg că ești supărat, dar..."

"Nu sunt supărat, Alexandru. Sunt dezamăgit. Dezamăgit că fiul meu mă tratează ca pe o opțiune convenabilă care poate fi anulată când apare ceva mai bun."

"Tată, nu e corect ce spui!"

"Ba e corect. Și știi ce e cel mai trist? Nu că nu am venit la tine de Crăciun. E că mi-am dat seama că nici nu eram dorit cu adevărat. M-ai invitat probabil dintr-o obligație. Și când a apărut o scuză bună - socrii - ai fost ușurat să mă anulezi."

"TATĂ!"

"Nu mai suna, Alexandru. Când chiar vrei să mă vezi - dacă vrei vreodată - tu mă cauți. Eu am terminat de alergat după familia mea."

Închide.

Alexandru nu mai sună trei luni. Apoi trimite un mesaj: "Tată, îmi pare rău pentru tot. Sper să ne împacăm. Te iubesc."

Petru citește mesajul. Nu răspunde.

Pentru că a învățat că iubirea fără acțiune e doar un cuvânt gol. Că "te iubesc" fără prezență e doar o frază convenabilă.

Că poți iubi pe cineva și totuși să alegi pe altcineva. Și că acea alegere spune mai mult decât orice declarație.

Biletul de avion stă în sertarul lui Petru. București-Londra, 15 decembrie. Nefolosit. O amintire permanentă că dragostea părintească e unidirecțională - tu dai tot, ei iau ce vor, când vor.

Și că cel mai dureros abandon nu vine cu certuri sau conflict. Vine cu "îmi pare rău, dar..." urmat de alegerea altcuiva în locul tău.

Petru nu va mai cumpăra niciun bilet spre Londra. Pentru că a înțeles - casa fiului lui nu e casa lui. Niciodată nu a fost. Și probabil nu va fi niciodată.

Sursa

https://www.facebook.com/share/p/1CNkohc1D2/