CORINA-ROTH

 Văsîi Tudorescu are 79 de ani și stă pe patul de spital de la secția de geriatrie, privind ceasul de pe perete. E ora 14:00. Programul de vizite începe la 14:00 și se termină la 16:00. Două ore în care pacienții pot primi vizitatori.

Văsîi e internat de o săptămână cu pneumonie. Starea lui s-a îmbunătățit, dar doctorii vor să îl țină încă câteva zile în observație. 

În jur, ceilalți pacienți din salon primesc vizite. Doamna de la patul 2 are trei copii care vin zilnic. Domnul de la patul 4 are nepoți care vin cu bomboane și flori. Doamna de la patul 6 are soțul care vine de două ori pe zi, dimineața și după-amiaza.

Văsîi are două fiice - Monica și Diana. Monica locuiește în București, la zece kilometri de spital. Diana locuiește tot în București, la cincisprezece kilometri.

În prima zi de spital, Văsîi le-a sunat pe amândouă. "Fete, sunt la spital. Pneumonie. Doctorii zic că trebuie să stau câteva zile."

Monica: "Doamne, tată! Stai liniștit. Vin să te văd curând, da?"

Diana: "Tati, îmi pare rău! Eu sunt în deadline acum la serviciu, dar încerc să scap și vin."

Ziua 1: Ora 14:00 - 16:00. Văsîi așteaptă. Ușa se deschide des - copii, nepoți, soți, prieteni. Toată lumea primește pe cineva. Ora 16:00. Programul se încheie. Monica și Diana nu au venit.

Seara, Văsîi le trimite mesaj: "Fete, mă simt mai bine. Aștept să vă văd mâine."

Monica: "Super, tată! Mă bucur! Mâine încerc să trec!"

Diana: "Bine, tati! Mâine sigur vin!"

Doar cei care au așteptat în zadar în paturi de spital știu că există o singurătate care doare mai mult decât orice boală - singurătatea de a fi uitat când ești cel mai vulnerabil.

Ziua 2: Ora 14:00. Văsîi se aranjează - își piaptănă puținul păr alb, își pune pijamaua curată, se așază în pat cu spatele la pernă. Pregătit. Ușa se deschide. O doamnă cu flori - pentru patul 2. Un tânăr cu fructe - pentru patul 4. O fată cu ciocolată - pentru patul 6.

Ora 15:00. Văsîi verifică telefonul. Niciun mesaj.

Ora 16:00. Programul se încheie. Monica și Diana nu au venit.

Seara, Văsîi sună la Monica. "Monica, dragă, așteptam să vii astăzi."

"Tată, îmi pare rău! Am avut o zi nebună la serviciu. Mâine cu siguranță vin!"

Sună la Diana. "Diana, nu ai putut să treci azi?"

"Tati, am avut o problemă cu mașina. Dar mâine vin, promit!"

Ziua 3: Ora 14:00. Văsîi nu se mai aranjează. Stă în pat, în pijama, și așteaptă. Ușa se deschide. Un bărbat cu reviste - pentru patul 2. O femeie cu tort - pentru patul 4. Doi copii zgomotoși - pentru patul 6.

Ora 15:30. Văsîi simte cum i se umple ochii de lacrimi. Încearcă să le ascundă.

Doamna de la patul 6 observă. "Domnule, copiii dumneavoastră nu vin să vă vadă?"

"Au treburi. Sunt ocupați."

"Sigur vin mâine!"

Ora 16:00. Nu au venit.

Seara, Văsîi nu mai sună. Trimite doar un mesaj: "Fete, aștept."

Monica: "Tată, îmi pare atât de rău! Săptămâna asta e nebunie. Weekend-ul viitor cu siguranță!"

Diana: "Tati, nu pot acum. Am proiect la serviciu. Te sun când am timp!"

Ziua 4: Ora 14:00. Văsîi nu mai așteaptă. Stă cu spatele la ușă, uitându-se pe fereastră. Ușa se deschide, se închide. Oameni intră, oameni ies. Pentru toți ceilalți. Nu pentru el.

Asistenta medicală, Ioana, o femeie de patruzeci de ani, vine să îi ia tensiunea. Vede că Văsîi plânge încet.

"Domnule Văsîi, vă doare ceva? Chemăm doctorul?"

"Nu, dragă. Nu mă doare nimic. Doar... nu vine nimeni."

"Copiii dumneavoastră?"

"Am două fete. Monica și Diana. Dar sunt ocupate."

Ioana se așază pe scaunul de lângă pat. "Domnule Văsîi, am să vă spun ceva. Lucrez la geriatrie de zece ani. Văd asta în fiecare zi. Pacienți singuri. Copii care 'sunt ocupați'. Și știți care e adevărul? Nu sunt prea ocupați. Pur și simplu nu prioritizează."

"Dar au serviciu, au treburi..."

"Toată lumea are serviciu și treburi. Dar vezi patul 2? Doamna aia are o fiică care lucrează 12 ore pe zi. Și tot vine. Vezi patul 4? Domnul ăla are un fiu care locuiește în Ploiești. Și tot face naveta zilnic. Vezi patul 6? Doamna aia are nepoți care au școală. Și tot vin după ore. Când vrei cu adevărat, găsești timp."

Văsîi nu spune nimic. Pentru că știe că Ioana are dreptate.

Ziua 5: Ora 14:00. Văsîi nu se mai uită la ușă. Citește o carte veche. Ușa se deschide. "Domnule Văsîi?"

Ridică privirea. E o femeie tânără pe care nu o cunoaște.

"Da?"

"Sunt Raluca, colega Monicăi de la serviciu. Monica mi-a cerut să trec pe la dumneavoastră să vă aduc niște fructe. A zis că ea nu poate să vină."

Femeia pune o plasă cu mere pe noptieră. "Monica vă transmite că vă iubește și că vă sună diseară."

Pleacă.

Văsîi privește plasă cu mere. Monica nu a putut să vină, dar a avut timp să cumpere mere și să le dea unei colege. A avut timp pentru gestul ăsta, dar nu pentru a veni ea însăși.

Domnul de la patul 4 comentează: "Nea Văsîi, măcar v-a trimis fructe!"

"Da," spune Văsîi. "Măcar atât."

Ziua 6: Ora 14:00. Ușa se deschide. Intră Diana. În sfârșit.

"Tati! Cum te simți?"

Văsîi o privește. Nu cu bucurie. Cu resemnare.

"Bine, Diana. Mă bucur că ai găsit timp."

Diana se așază. Scoate telefonul. Verifică mesajele în timp ce vorbește. "Îmi pare rău că nu am venit mai devreme. A fost nebunie la serviciu. Tu știi."

"Știu."

"Dar uite, am venit acum! Am adus ciocolată." Pune o cutie pe noptieră. "Ascultă, nu pot să stau mult. Am întâlnire la 17:00. Dar am vrut măcar să trec."

Stă cincisprezece minute. În timpul ăsta, verifică telefonul de patru ori. Răspunde la două mesaje. Se uită la ceas de trei ori.

"Tati, trebuie să plec. Te sun diseară, da?"

Pleacă.

Văsîi privește cutia de ciocolată. O vizită de cincisprezece minute. În șase zile. Asta e tot ce merită pentru Diana.

Ziua 7: E ziua externării. Doctorul îi spune: "Domnule Văsîi, puteți pleca astăzi. Aveți nevoie de cineva să vină să vă ia?"

"Chem un taxi."

"Sigur? Nu au copiii dumneavoastră mașină?"

"Au. Dar sunt ocupați."

Doctorul îl privește cu milă. "Înțeleg. Dacă aveți nevoie, asistenta Ioana poate să vă comande taxi."

Văsîi face bagajele - o geantă mică cu hainele lui. Ioana vine.

"Domnule Văsîi, v-am comandat taxi. Vine în zece minute. Vă ajut să coborâți?"

"Mulțumesc, dragă. Ești foarte amabilă."

"Domnule Văsîi, pot să vă întreb ceva personal?"

"Spune."

"Fiicele dumneavoastră... știu că plecați azi?"

"Le-am anunțat ieri. Am spus că mă externează astăzi."

"Și vin să vă ia?"

"Nu. Monica are curs de yoga. Diana are întâlnire cu prietenii."

Ioana scutură din cap. "Nu pot să înțeleg. Cum poți să lași tatăl tău să ia taxi singur de la spital după o săptămână de internare?"

"Nu e vina lor, dragă. Sunt ocupate cu viețile lor. E normal."

"NU E NORMAL! Domnule Văsîi, cu tot respectul, nu e deloc normal! Știți ce e normal? Să fii acolo când părintele tău e bolnav! Să vii să îl vezi! Să îl iei de la spital! Asta e normal!"

Văsîi zâmbește trist. "Tu ai copii, dragă?"

"Am. Un băiat de cincisprezece ani."

"O să vezi. Când o să crească, o să aibă viața lui. Și tu o să devii secundară. E ciclul vieții."

"Nu! Nu trebuie să fie așa! Domnule Văsîi, tatăl meu are 75 de ani. Dacă ar fi în spital, eu aș fi acolo în fiecare zi! Pentru că așa fac copiii care își iubesc părinții!"

Taxiul sună. Ioana îl ajută pe Văsîi să coboare. La mașină, îl îmbrățișează.

"Aveți grijă de dumneavoastră. Și dacă mai aveți nevoie de ceva, sunați la spital. Întrebați de mine."

"Mulțumesc, dragă. Ești un înger."

În taxi, șoferul întreabă: "Ați fost internat? Nu v-a luat familia?"

"Sunt ocupați."

"Înțeleg. Se mai întâmplă."

Acasă, în apartamentul gol din Drumul Taberei, Văsîi se așază pe canapea. Verifică telefonul. Un mesaj de la Monica: "Tată, ai ajuns bine acasă? Îmi pare rău că nu am putut să vin. Yoga era programată de săptămâni."

Un mesaj de la Diana: "Tati, totul bine? Scuze că nu am putut veni. Prietenele mă așteptau. Vorbim curând!"

Văsîi nu răspunde. Pune telefonul jos și plânge.

Pentru că a învățat cea mai crudă lecție despre îmbătrânire: că poți să crești copii cu toată dragostea ta, și ei pot să te trateze ca pe o obligație incomodă când ești bolnav și vulnerabil.

Că "sunt ocupat" e cel mai elegant mod de a spune "nu ești prioritate pentru mine."

Că o săptămână în spital fără nicio vizită e mai dureroasă decât orice pneumonie.

Și că uneori străinii - o asistentă medicală, un șofer de taxi - îți arată mai multă compasiune decât propriii copii.

Văsîi nu le mai reproșează nimic fetelor lui. Pentru că și-a dat seama - copiii tăi nu îți datorează nimic. Tu ai ales să îi aduci pe lume, să îi crești, să îi iubești. Dar ei nu au ales să îți răsplătească dragostea.

Și când cresc și pleacă, tu rămâi - cu amintirile unei familii care nu mai există și cu speranța că măcar la următoarea internare, poate, cineva o să vină.

Sursa

Internet