CORINA-ROTH

 Mă întorceam acasă din Italia… îmi și imaginam cum o să arate Crăciunul. Însă nu m-am așteptat niciodată la ce a făcut soțul…

Mă întorceam acasă după un an lung și greu. În autobuzul care mă purta prin noaptea de iarnă, îmi așezasem capul pe geam și îmi imaginam cum o să fie Crăciunul anul acesta. Vedeam în minte miros de cozonac, fata de masă veche, dar curată, și glasul fetelor mele — acum femei în toată firea — răsunând prin casă.

Mă gândeam la ele cu o dorință sfâșietoare, ca de mamă plecată prea mult. Deși crescuseră și aveau viețile lor, pentru mine rămâneau tot fetițele alea cu obrajii roșii, alergând spre mine când veneam de la câmp.

Și mă mai gândeam la bărbatul meu…

Omul lângă care îmbătrânisem, omul pentru care strânsesem fiecare bănuț, sperând să avem și noi, la bătrânețe, un pic de liniște.

Italia îmi furase ani, dar îmi dăduse siguranță.

Și totuși… niciun ban din lume nu poate cumpăra brațele unei familii.

Coborând din autobuz, inima îmi bătea ca atunci când aveam 20 de ani. Mă gândeam cum o să-i surprind. Nu anunțasem pe nimeni. Nu voiam telefoane, nu voiam planuri.

Voiam să-i văd reacția lui când mă va zări în prag, cu valiza în mână și ochii plini de dor.

Când am ajuns în fața casei, era zăpadă proaspătă.

Am atins poarta rece cu degetele tremurânde. Îmi venea să râd, să plâng, să strig…

Am bătut la ușă.

O dată.

De două ori.

A treia oară… am simțit cum entuziasmul începe să mi se stingă.

Nu răspundea nimeni.

Casa era închisă, luminile stinse.

Mi-am lipit fruntea de ușă, iar frigul lemnului mi-a intrat în suflet.

Un val de neliniște m-a lovit. Întrebări peste întrebări.

Unde sunt?

De ce nu răspunde nimeni?

De ce e casa tăcută în seara în care trebuia să strige „bine-ai venit acasă”?

Mi-am scos telefonul cu mâinile înghețate.

Am sunat-o pe fata cea mare.

N-a răspuns.

Pe cea mică.

N-a răspuns.

Pe soțul meu.

Ton de apel… apoi liniște.

M-am așezat pe treapta rece de la intrare, ținând capul în palme. Nu-mi imaginam Crăciunul așa… niciodată.

Autobuzul în care petrecusem ore întregi fusese mai cald decât pragul propriului meu cămin.

Și atunci… am auzit pași în spatele meu. Ușori, grăbiți, ca ai cuiva care aleargă.

Când am auzit pașii în spatele meu, pentru o clipă m-am pregătit să-l văd pe el…

Pe bărbatul meu.

Pe omul lângă care îmi împărțisem viața.

Dar nu el a apărut.

Nici nu avea cum.

Pentru că adevărul era că nu-mi mai aparținea demult, doar că eu am fost ultima care a aflat.

În poartă au apărut doar fetele mele, alergând spre mine cu ochii plini de lacrimi.

Și în clipa în care m-au strâns în brațe, am simțit ceva ciudat.

Nu era doar bucurie.

Era și teamă.

Era și vinovăție.

— Mamă… trebuie să-ți spunem ceva, mi-a zis fata cea mare, cu vocea tremurândă.

Atunci, ca un fulger, am înțeles.

Inima mea a știut înainte ca ele să rostească vreun cuvânt.

Soțul meu — omul pe care îl iubisem și pentru care muncisem în străinătate — nu mai era al meu de mult timp.

O mințise pe ea, le mințise și pe fete, dar mai ales… mă mințise pe mine.

— Mamă… el nu mai locuiește aici. De luni bune. A plecat la… altcineva. A ascuns asta, ca să nu te rănească înainte de sărbători…

M-am așezat pe banca din fața casei, iar zăpada mi-a mușcat palmele.

Știam.

În adâncul sufletului știusem de mult, dar am ales să sper, să cred, să aștept.

Mi-am ridicat privirea spre casă.

Casa pe care o construisem împreună.

Casa pentru care îmi sacrificasem tinerețea, mâinile, somnul și sănătatea.

Și acum… casa aceea era doar o clădire.

Un acoperiș sub care nu mai aveam un „noi”.

Fetele mele s-au așezat lângă mine, una în stânga, una în dreapta.

Mi-au luat mâinile în ale lor.

— Mamă… nu mai plânge. Ești acasă. Noi suntem aici. Noi nu te-am mințit niciodată.

Și atunci am înțeles ceva:

Bărbatul plecase.

Dar dragostea adevărată rămăsese.

În fetele mele.

În ochii lor care semănau cu ai mei.

În brațele lor care mă strângeau așa cum eu le strânsesem când erau mici.

Am plâns.

Nu pentru el.

Ci pentru mine…

Pentru femeia care am fost.

Pentru anii pe care i-am dat unor iluzii.

Pentru speranțele care nu se mai întorc.

Dar în lacrimile mele era și o renaștere.

O eliberare.

O liniște pe care n-o mai simțisem de mult.

Pentru că uneori, Dumnezeu ne ia un drum ca să ne aducă pe altul.

Unul mai drept.

Mai curat.

Mai potrivit inimii noastre.

Iar în seara aceea, am ales să intru în casă nu ca femeia rămasă singură…

Ci ca mama care se întorcea la adevărata ei familie, la fetele ei...mai decisă ca oricând să renasc din propria cenușă.

Nu mai amânați adevărul.

Nu mai rămâneți agățați de oameni care v-au uitat, de promisiuni care nu vă mai cresc, de iubiri care nu vă mai iubesc.

Viața e prea scurtă ca să vă sacrificați pentru cineva care nu vă dă nici măcar un minut de sinceritate.

Dacă sunteți plecați pentru familie, întoarceți-vă și priviți bine:

Cine vă așteaptă cu adevărat?

Cine vă simte lipsa?

Cine plânge pentru voi și cine se bucură cu voi?

Sursa

Internet