.jpg)
Când toată lumea se pregătea de Crăciun, Mihaela se pregătea să plece la muncă în străinătate.
Crăciunul se apropia cu pași moi, iar satul părea desprins dintr-o poveste. De la casele oamenilor se ridicau miresme de cozonaci, scorțișoară și brad proaspăt tăiat. Gospodinele alergau grăbite, cu șorțurile pline de făină, iar copiii, cu obrajii îmbujorați de frig, numărau zilele până la Moș Crăciun.
Doar în casa Mihaelei timpul mergea altfel.
La ea nu mirosea încă a sărbătoare, ci a îngrijorare și a lacrimilor pe care le stergea în tăcere, ca să nu le vadă nimeni. Pe masa din bucătărie nu erau cozonaci, ci două sacoșe mari de rafie, pline cu haine groase și daruri mărunte pentru familia din Belgia la care urma să muncească.
Așa era contractul. Așa prinsese perioada.
Decembrie… luna în care dorul doare cel mai tare.
Mihaela privea sacoșele și simțea un nod în gât. Ar fi dat orice să rămână acasă, lângă brad, lângă colinde, lângă cei dragi. Dar viața nu întreabă dacă ești pregătit. Viața doar vine cu încercări pe care trebuie să le porți ca pe niște poveri nevăzute.
De când Dan, soțul ei, fusese operat și nu mai putea munci, totul devenise greu. Facturi, tratamente, datorii… Iar Mara, fiica lor, avea nevoie de bani mai mult ca oricând. Urma bacul. Avea nevoie de meditații, de cărți, de un viitor.
Și cine să lupte pentru toate acestea, dacă nu ea?
În timp ce își împăturea ultima bluziță în geantă, Mihaela simți cum două brațe o cuprind pe la spate. Era Dan.
-O să fie bine, Miha, șopti el, cu vocea caldă, dar tremurată. Promit că o să fie bine.
Mihaela nu răspunse. Se întoarse doar, își sprijini fruntea pe pieptul lui și închise ochii. Lacrimile îi alunecau în tăcere, iar el le ștergea cu degetele, neputincios.
-Dacă aș putea munci, ai rămâne acasă acum…
-Nu spune asta, îl opri ea. Nu e vina ta, Dan. E viața. Și eu… eu am puterea să duc asta. Numai să fiți bine.
Atunci apăru Mara, fata lor de șaisprezece ani, cu ochi adânci și calzi, în care Mihaela își vedea toată tinerețea și tot viitorul.
-Mamă…
Fata o strânse tare, tare în brațe, de parcă nu ar fi vrut să-i mai dea drumul vreodată.
-Nu mai plânge pentru mine. O să învăț bine, promit. O să te fac mândră. Și într-o zi… într-o zi ne vei povesti râzând despre plecarea asta.
Mihaela îi mângâie părul și simți cum i se rupe sufletul.
-Știi… tu ești motivul pentru care plec și tot tu ești motivul pentru care vreau să mă întorc mai repede.
Ziua plecării veni mai repede decât și-ar fi dorit.
Autogara era plină. Oameni grăbiți, bagaje, lacrimi, îmbrățișări. În mijlocul mulțimii, Mihaela părea mai mică decât era în realitate. Avea două sacoșe mari la picioare și un munte de dor în piept.
Când autobuzul se apropie, Mara o prinse de mână.
-Mamă, să știi că te iubesc. Și că sunt puternică. Mai puternică decât crezi.
Mihaela zâmbi printre lacrimi.
-Știu, iubita mea. Tu ești puterea mea.
Dan o îmbrățișă strâns.
-Te așteptăm acasă. Te așteptăm cu luminile aprinse și cu bradul împodobit. Te așteptăm cu sufletul cald.
Mihaela îl strânse și mai tare.
-Și eu o să vin. Mai repede decât crezi.
Urcă în autobuz cu pași grei, iar când se așeză lângă geam, îi văzu cum îi fac cu mâna. Zăpada începea să cadă mărunt, ca un semn ceresc. Iar în clipa aceea, Mihaela simți că tot sacrificiul ei va avea un sens.
Pentru că atunci când pleci din iubire, te întorci tot din iubire.
Timpul trecu greu în Belgia. Zile lungi, nopți obosite, dor sfâșietor. Dar Mihaela muncea cu sufletul, iar familia la care lucra o respecta și o aprecia. Când Mara îi spunea la telefon că ia note bune și că se pregătește pentru bac, Mihaela simțea cum i se încălzește inima.
Apoi, într-o seară, în preajma Crăciunului, femeia pentru care lucra îi spuse:
-Mihaela, știu cât de greu e să fii departe de familie în perioada asta… și știu cât ai muncit. Așa că… ți-am luat bilet spre casă, să stai pentu 3 zile. Pleci mâine dimineață.
Mihaela rămase fără cuvinte. Lacrimile îi curgeau pe obraji fără să le poată opri.
-Nu… nu pot să cred…
-Meriți, i-a răspuns femeia cu un zâmbet cald. Crăciunul trebuie să-l petreci acasă.
În seara ajunului, când Dan și Mara au deschis ușa, au încremenit.
Mihaela era acolo. Cu sacoșele de rafie. Cu ochii plini de lacrimi și de lumină.
-Mamăăă! strigă Mara, alergând spre ea.
-Iubita mea…, reuși Mihaela să șoptească, strângând-o în brațe.
Dan o cuprinse și el, tremurând de emoție.
-Nu pot să cred… nu pot…
-Sunt acasă, Dan. De Crăciun… sunt acasă.
Bradul sclipea în colțul camerei, iar colindele răsunau încet.
Pentru prima dată după mult timp, casa aceea modestă era plină. Nu de daruri, nu de bani, ci de ce aveau ei mai important: iubire, familie și speranță.
Mihaela privi la ei, la lumina caldă a bradului, la zăpada care cădea lin afară și simți că inima ei se umple.
Crăciunul se apropia… dar fericirea ajunsese prima.
Dacă povestea Mihaelei ți-a atins sufletul, lasă un❤️ pentru toate mamele care se sacrifică în tăcere.
Scrie în comentarii un gând bun pentru cei plecați departe de familie, ca să simtă că nu sunt singuri.
Sursa
Internet
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu