.jpg)
Nucșoara, Argeș. O țărancă simplă, cu mâini bătătorite de muncă. Dar a avut o coloană vertebrală mai dreaptă decât toți academicienii vremii. Ea și soțul ei s-au alăturat grupului de rezistență anticomunistă „Haiducii Muscelului”, condus de Toma Arnăuțoiu. Rolul ei? Le ducea mâncare în munți, le dădea informații, îi ascundea. Securitatea o bănuia. Au arestat-o. Anchetatorul, căpitanul Cârnu, a fost un sadic. Elisabeta povestea: «M-au suit pe un scaun, m-au legat de cârligul din tavan de coada de păr. Mi-au tras scaunul. Și m-au lăsat așa. Simțeam că îmi crapă capul. Apoi au început să mă bată la tălpi și la coaste până am leșinat». Nu a scos un cuvânt.”
Elisabeta Rizea a devenit simbolul rezistenței anticomuniste după 1990, dar drama ei s-a consumat în tăcere timp de 40 de ani. A făcut 12 ani de pușcărie grea.
Torturile au fost medievale. Îi zdrobeau degetele, o țineau flămândă, o atârnau de păr până îi smulgeau scalpul (a rămas fără păr o perioadă lungă). Tot ce trebuia să spună era: „Arnăuțoiu e în peștera X”. Nu a spus.
Când a ieșit din închisoare, nu mai avea nimic. Casa îi fusese jefuită, averea confiscată. Oamenii din sat o ocoleau de frică, numind-o „bandită”. Ea mergea cu capul sus, gârbovită de bătăi, dar neînfrântă.
În anii '90, când Regele Mihai a vizitat-o, bătrâna l-a îmbrățișat și i-a spus simplu: „Trei zile dacă mai trăiesc, dar vreau să știu că s-a limpezit lumea”. Povestea ei a șocat o țară care uitase ce înseamnă onoarea.
A murit în 2003, la 91 de ani. Elisabeta Rizea nu a citit tratate de democrație, dar a avut instinctul libertății în sânge, demonstrând că un simplu „Nu” spus tiranului valorează mai mult decât o viață trăită în genunchi.
Morala: Curajul nu ține de mușchi, ci de caracter. O bunicuță de la țară a învins Securitatea prin tăcere, arătându-ne că demnitatea nu poate fi smulsă nici cu cleștele.
Sursa
Internet
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu