CORINA-ROTH

 În noaptea de 23 spre 24 decembrie 1989, în salonul de pediatrie al Spitalului Județean Buzău, asistenta medicală Maria Dumitrescu, o femeie de 38 de ani cu 16 ani de experiență în îngrijirea copiilor bolnavi, lua o decizie care putea să o coste libertatea sau chiar viața.

În salon erau internați unsprezece copii cu vârste între doi și nouă ani, majoritatea cu pneumonii severe, două cazuri de meningită, unul de difterie. Afară se auzeau focuri de armă. Revolutia ajunsese și la Buzău, deși mai timid decât în București sau Timișoara. Nimeni nu știa exact ce se întâmplă, cine trage în cine, dacă Ceaușescu mai e la putere sau nu.

La ora 22:00, directorul spitalului intrase în salon și anunțase: "Personalul medical esențial rămâne. Ceilalți pleacă acasă. E prea periculos." Apoi se uitase la Maria: "Dumneata ai doi copii acasă. Du-te la ei."

Maria avea într-adevăr doi copii - Andrei de 12 ani și Elena de 8 ani - lăsați singuri în apartamentul din blocul de lângă spital pentru că soțul ei, mecanic la întreprinderea de utilaje agricole, era în tură de noapte și nu putuse pleca de acolo. Copiii ei erau singuri, probabil speriați de zgomotele focurilor de armă, așteptând-o.

Dar în salonul de pediatrie erau unsprezece copii mai mici decât ai ei, mai bolnavi decât ai ei, fără părinți lângă ei pentru că era interzis ca aparținătorii să doarmă la spital. Regulament socialist de eficiență: familiile deranjează procesul medical, vizite doar între 16:00-18:00.

Ceilalți doi asistenți medicali din tură plecaseră deja acasă. Medicul de gardă, doctorul Popescu, era singur pentru întreg spitalul - 230 de paturi, trei etaje. Dacă Maria pleacă, cei unsprezece copii rămâneau practic nesupravegheați într-o noapte când sistemul medical se prăbușea odată cu sistemul politic.

Maria se uitase pe fereastră. Vedea tractorii luminoase în depărtare, auzea sirene, focuri sporadice. Gândul la Andrei și Elena singuri acasă o chinuia fizic. Dar gândul la fetiță de doi ani cu pneumonie severă care avea nevoie de perfuzie schimbată la fiecare patru ore o ținea pe loc.

Luă decizia în cinci secunde. Coborî repede trei etaje, alergă prin noapte cele 400 de metri până la blocul ei, urcă la etajul patru pe scări (liftul era oprit din cauza economiilor de curent), intrară în apartament și-i găsi pe Andrei și Elena ghemuiți sub masă.

"Mama, ce se întâmplă?" Elena plângea.

"Se schimbă țara, iubito. Luați pături, haine de schimb, pâine ce mai avem, sticla cu apă. Veniți cu mine la spital."

"La spital? De ce?" Andrei nu înțelegea.

"Pentru că acolo sunt copii mai mici ca voi care au nevoie de cineva care să aibă grijă de ei în noaptea asta. Și pentru că mama e asistentă medicală și nu poate să îi lase."

Îi luă pe amândoi de mână și alergară înapoi prin noapte spre spital. Focurile de armă se auzeau mai aproape acum. Maria îi ținea strâns, rugându-se în gând să nu pățească nimic pe acele 400 de metri.

Înapoi în salonul de pediatrie, Maria îi așeză pe Andrei și Elena pe cele două scaune din colț. "Stați aici. Nu vă mișcați de aici. Mama lucrează."

Următoarele opt ore, Maria făcu ceea ce știa să facă cel mai bine - îngrijire medicală. Schimbă perfuziile, verifică temperaturile, administră antibiotice, liniști copiii care plângeau speriați de zgomotele de afară, schimbă cearșafuri, notă în fișe, făcu tot ce-ar fi făcut într-o noapte normală de gardă.

Dar nimic nu era normal. La fiecare rafală de mitralieră, copiii țipau. Maria cânta atunci. Cânta cântece de leagăn, cânta cântece de Crăciun, cânta orice îi venea în minte ca să acopere zgomotul armelor. Vocea ei tremura, dar cânta.

Andrei și Elena, copiii ei, stăteau în colț și priveau. Văzură-și mama făcând douăzeci de lucruri simultan - calmând un copil care vomita, verificând pulsul altuia, schimbând perfuzia la al treilea, toate acestea în timp ce afară se trăgeau focuri și înăuntru lumina pâlpâia pentru că electricitatea mergea intermitent.

La un moment dat, în jurul orei 3 dimineața, fetiță cu pneumonie severă - Ioana, doi ani și jumătate - făcu criză respiratorie. Maria o văzu îndată, o ridică în brațe, o așeză într-o poziție care să o ajute să respire, îi puse masca de oxigen, chemă pe doctorul Popescu prin interfon, rămase lângă ea vorbindu-i încet, mângâindu-i părul, până ce respirația se stabilizá.

Elena, fetiță de opt ani, privea scena asta și înțelese ceva fundamental despre mama ei - că făcea asta nu din obligație, ci din ceva mai profund. Că mâna ei care mângâia părul unei străine de doi ani avea aceeași gingășie pe care o simțise ea de mii de ori acasă.

La ora 6 dimineața, focurile de armă încetară. La 7, apăru lumina zilei. La 8, veniră ceilalți asistenți medicali la schimbul de tură. La 9, apărură primii părinți, lăsați acum să intre când vor, noile reguli post-revoluționare aplicându-se imediat.

Mama Ioanei, fetiță care făcuse criză respiratorie, întrebă: "Cine a avut grijă de ea în noaptea asta?"

"Asistenta Maria", răspunse doctorul Popescu. "A rămas singură toată noaptea cu unsprezece copii. Cu proprii ei copii ăștia doi pe scaune în colț, pentru că nu putea să îi lase nici acasă singuri, nici să lase copiii de aici fără îngrijire."

Mama Ioanei seuitá la Maria cu lacrimi în ochi. "Mulțumesc. În noaptea în care s-a schimbat țara, dumneata ai salvat-o pe fetiță mea."

Maria nu știu ce să răspundă. Nu se simțea erou. Simțise doar că nu putea face altfel. Că uneori alegerile nu sunt între bine și rău, ci între două responsabilități, și trebuie să găsești cale să le onorezi pe amândouă.

În anii care urmară, Maria rămase asistentă medicală la același salon de pediatrie până la pensionare în 2011. Elena, fetiță ei care stătuse pe scaun în colț în noaptea revoluției, deveni și ea asistentă medicală. Când era întrebată de ce alesesese această profesie, răspundea: "Am văzut în noaptea de 23 decembrie 1989 ce înseamnă să fii asistentă medicală. Mama nu a ales între noi și ceilalți copii. A ales să aibă grijă de toți."

În 2014, la aniversarea a 25 de ani de la Revoluție, primăria Buzău organiză o expoziție cu povești personale din acele zile. Elena scrise povestea mamei ei. În ultima frază, scrise: "Istoria mare se face din mii de alegeri mici ale oamenilor obișnuiți. În noaptea în care România s-a schimbat pentru totdeauna, mama mea a ales să nu abandoneze unsprezece copii bolnavi. Asta e revoluția adevărată - când omenirea învinge frica."

Astăzi, salonul de pediatrie al Spitalului Județean Buzău s-a renovat de câteva ori. Pereții sunt vopsiți în culori vesele, echipamentul e modern, părinții pot sta permanent lângă copiii internați. Dar bătrânele asistente medicale care lucrează acolo încă povestesc noilor colege despre noaptea când Maria Dumitrescu a rămas singură în gardă cu unsprezece copii și cu propriii ei doi copii pe scaune în colț, cântând cântece de leagăn ca să acopere zgomotul focurilor de armă.

Povestesc asta nu ca pe o faptă eroică extraordinară, ci ca pe ceva simplu și profund - dovada că în momente de criză, când sistemele se prăbușesc și nimeni nu știe ce se va întâmpla mâine, esența profesiei de îngrijire medicală rămâne aceeași: ai grijă de cei care au nevoie, indiferent de împrejurări.

În decembrie 1989, în timp ce România se schimba violent și haotic, în salonul de pediatrie de la Buzău timpul continua în ritmul verificărilor de perfuzii, al administrării de antibiotice, al cântecelor de leagăn. Pentru că revoluțiile opresc guverne, dar nu opresc pneumoniile. Schimbă regimuri, dar nu schimbă nevoia unui copil bolnav de două ore de cineva care să aibă grijă.

Maria Dumitrescu nu apare în nicio carte de istorie oficială despre Revoluția din 1989. Numele ei nu e pe monumente. Dar în memoria a unsprezece familii din Buzău, și în inima propriei ei fiice care deveni asistentă medicală pentru că văzuse în noaptea aceea ce înseamnă cu adevărat această meserie, ea rămâne simbolul a ceea ce nu s-a schimbat în noaptea când totul s-a schimbat - compasiunea umană în fața suferinței.

Imagine și poveste generate cu ajutorul AI, inspirate din evenimente reale.