Fructele uscate – hrană de iarnă, nu desert
Astăzi le mâncăm din pungi colorate, lângă televizor, ca pe niște dulciuri nevinovate. Dar pentru bunici, fructele uscate nu erau desert. Erau provizie de iarnă, hrană serioasă, gândită cu cap și rânduială.
Merele, perele, prunele sau caisele se uscau la soare ori lângă sobă nu pentru poftă, ci pentru putere. Iarna nu aveai fructe proaspete, nu aveai vitamine la îndemână. Aveai însă aceste bucăți concentrate de energie, fibre și minerale. O mână de prune uscate ținea stomacul liniștit. Câteva felii de măr uscat dădeau energie la muncă. Nu se mâncau la întâmplare, ci dimineața sau la prânz, când corpul avea timp să le folosească.
Greșeala de azi este că le tratăm ca pe bomboane. Seara, după mese grele, fructele uscate pot balona, pot fermenta și pot încărca inutil digestia. Sunt dulci, concentrate și cer mișcare, nu somn.
Bătrânii știau ceva simplu: iarna nu mănânci mult, mănânci dens. Fructele uscate erau hrană de supraviețuire, nu răsfăț. Se puneau în compot, în mâncăruri simple sau se mâncau cu măsură, alături de nuci ori pâine.
Poate că nu trebuie să renunțăm la ele. Doar să le mutăm înapoi la locul lor firesc: din desertul de seară, în hrana cu rost, mâncată la timpul potrivit.
Uneori, sănătatea nu stă în ce mănânci… ci când și de ce mănânci.
Sursa
Internet



.jpg)





















Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu