.jpg)
Baba Dochia – din ziua de 2 martie
Pe 2 martie, muntele părea că respiră altfel. Nu mai era liniștea blândă din prima zi, ci o liniște atentă, ca și cum natura privea să vadă ce va face Baba Dochia.
Soarele ieșise iar, cald și înșelător. Zăpada se topea pe alocuri, iar apa picura ritmic din stânci. Baba Dochia urca încet cu oile, sprijinindu-se în toiag.
— Vezi? Ți-am spus eu, iarnă… nu mă ții tu pe mine în loc, a mormăit ea.
Pe 1 martie lepădase un cojoc. În ziua de 2 martie, soarele îi dădea iar curaj. Simțea că muntele îi aparține. Că vremea i se supune.
S-a oprit pe o stâncă, și-a privit turma și a mai dat jos un cojoc. L-a așezat pe o piatră, ca pe o povară lăsată în urmă.
— Nu mai am nevoie de el. Vine primăvara.
Dar muntele nu răspunde niciodată la mândrie. El doar așteaptă.
Pe la amiază, vântul a început să șuiere printre brazi. Norii s-au adunat de nicăieri. Soarele s-a ascuns, iar frigul a coborât brusc.
Oile au început să behăie neliniștite.
Baba Dochia s-a încruntat.
— E doar un nor trecător, și-a spus ea.
Dar frigul s-a întețit. Aerul a devenit tăios. Pământul, care dimineață fusese moale, a început din nou să înghețe.
Atunci, pentru prima oară, Baba Dochia a privit înapoi. Cojocul rămas în urmă era deja acoperit de un strat subțire de zăpadă.
A simțit un fior.
Ziua de 2 martie nu era nici iarnă deplină, nici primăvară adevărată. Era o încercare. O cumpănă.
Se spune că fiecare „babă” din primele nouă zile ale lunii martie poartă în ea o parte din firea Dochiei — schimbătoare, încăpățânată, nehotărâtă.
Pe 2 martie, natura ne învață răbdarea.
Ne amintește că nu tot ce pare că se încălzește rămâne cald. Că nu orice început e deja împlinit. Că între dorință și împlinire există timp.
Baba Dochia a strâns toiagul mai tare.
— Poate că mai am de așteptat… a șoptit ea, pentru prima dată fără sfidare.
Iar vântul i-a dus vorba peste creste, ca o lecție pentru oameni:
Primăvara nu vine pentru cei grăbiți.
Vine pentru cei care știu să aștepte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu