Uneori uiți cât de binecuvântat ești.
Te trezești dimineața și apa curge. Fără să o implori. Îți atinge pielea ca un legământ că ești îngrijit, ocrotit, purtat prin viață cu o grijă pe care nu o vezi mereu. Deschizi frigiderul și găsești hrană. Poate nu e ospăț, poate nu e lăfăială, dar este suficient. Și „suficient” e un cuvânt care, în toată banalitatea lui, înseamnă miracol.
Îți permiți lucruri simple. Un coș de cumpărături, ouă pe masă, pâine, o ceapă. Lucruri care altădată ți se păreau obișnuite, dar care sunt, de fapt, semne că viața te ține în brațe.
Seara te așezi în așternuturi curate. Îți odihnești trupul fără teamă. Îți lași gândurile să alunece ușor, știind că există un loc unde aparții. Un pat. O casă. Un colț de lume care îți aduce aminte că încă ești în siguranță.
Ai oameni care te iubesc. Poate nu perfect. Și nici nu trebuie. Poate nu fără greșeli. Dar te iubesc. Îți știu numele, îți cunosc apucăturile, îți poartă absența în inimă când nu ești aproape. Și asta e o avere pe care nicio furtună nu o poate măsura.
Te-ai trezit azi cu mintea limpede. Ai putut gândi, simți, alege. Ai putut privi cerul și înțelege că e o binecuvântare să-l cuprinzi cu ochii. Ai putut spune „mulțumesc”, chiar dacă doar în gând. Ai spus un „Tatăl nostru” și ai făcut o cruce. Poate mai grăbită. Dar e acolo, însemnată pe inimă. Iar asta e un dar uriaș, deși vine fără panglică.
Și totuși, uneori uiți....
Uiți că binecuvântarea nu vine întotdeauna sub formă de artificii. Ea vine ca apa la bucătărie, ca pâinea de pe masă, ca o îmbrățișare, ca o dimineață în care te ridici din pat și încă mai ai șansa să iubești, să ierți, să începi din nou.
Respiră adânc.
Privește în jurul tău.
Tu ești deja ținut în lumină, binecuvântatule!
Iar asta nu e binecuvântare, atunci ce ar putea fi?
pr. Ioan Badilita



.jpg)





















Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu