.jpg)
„În tăcerea care rămâne după plecarea celor dragi, nu este gol, ci adâncime. Acolo, în adâncul inimii, Dumnezeu așază amintirea părinților noștri ca pe o candelă care nu se stinge, ci arde liniștit, cu lumină blândă. Părinții plecați dintre noi nu dispar, ci se mută din privirea ochilor în privirea sufletului. Ei nu mai sunt lângă noi cu trupul, dar sunt cu noi prin rugăciune, prin tot ce ne-au lăsat bun, prin fiecare gest de iubire pe care l-au sădit în viața noastră.
Plângerea este omenească și lacrima nu este păcat, atâta timp cât ea se face rugăciune. Dumnezeu nu ne cere să fim tari peste măsură, ci să fim adevărați. Iar adevărul inimii spune că dorul doare. Dar acest dor nu este fără nădejde, ci este dor care așteaptă întâlnirea. Pentru că moartea nu este un sfârșit, ci o trecere, o ușă pe care o deschidem cu frică, dar dincolo de care ne așteaptă mila lui Dumnezeu.
Să ne aducem aminte de părinții noștri nu doar cu suspin, ci și cu mulțumire. Să mulțumim pentru nopțile nedormite, pentru rugăciunile rostite în șoaptă, pentru grijile purtate în tăcere. Multe nu le-am înțeles atunci, dar le înțelegem acum, când lipsa lor ne învață cât de mare a fost dragostea lor. Și poate că cea mai frumoasă pomenire este să încercăm să trăim mai curat, mai blând, mai iertător, așa cum și-ar fi dorit ei.
Rugăciunea pentru cei adormiți este punte între cer și pământ. Prin ea, îi încredințăm în mâinile lui Dumnezeu, Care este Tată mai presus de orice tată pământesc. Să nu-i uităm, dar nici să nu ne pierdem în durere. Să-i purtăm cu noi în pace, pentru că pacea este semnul că Dumnezeu lucrează în inimă. Iar dacă vom aprinde o lumânare, să o aprindem și în suflet, cu credință, cu nădejde și cu dragoste, știind că într-o zi, în veșnicie, nu va mai fi despărțire, ci doar întâlnire.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu