.jpg)
Da… de 6 ani sunt văduvă.
Un cuvânt scurt, dar atât de greu în inima mea!
Un cuvânt care pare să ajungă înaintea mea oriunde merg, ca o etichetă lipită pe frunte, care mă definește înainte să mai apuc eu să spun cine sunt.
Până mai ieri eram acea femeie cu planuri multe de vacanțe, cu visuri, cu o viață care se clădea în jurul familiei mele. Astăzi, pentru mulți, sunt doar o femeie singură. „Văduva! ”.
Un cuvânt însoțit uneori de tăceri ce mă stânjenesc, de priviri pline de milă aruncate fugitiv către mine și de un negru care pare că se așterne peste tot ce sunt din hainele mele.
Și totuși… nu vreau să-mi pierd identitatea, Eu'l meu, doar pentru că am pierdut omul iubit și viața pe care o trăiam.
Nu vreau ca lumea să mă reducă la o singură rană, oricât de adâncă ar fi ea.
Nu vreau să devin doar o definiție a durerii mele.
O colegă psihoterapeut mi-a spus recent ceva ce mi-a rămas în suflet: moartea celor dragi nu este despre noi. Este despre ei.
Este finalul vieții lor pe pământ — nu al vieții noastre. Noi încă trăim. Atât cât ni se va îngădui.
Și, oricât de nedrept ar părea uneori față de ei, avem responsabilitatea de a trăi frumos.
De a ne da voie să continuăm.
De a nu ne micșora până la dispariție doar pentru că durerea este mare.
Da, suntem văduve.
Dar suntem și mult mai mult decât atât.
Suntem femei care visează.
Suntem femei care râd.
Suntem profunde, sensibile, puternice și fragile în același timp.
Suntem prietene, fiice, surori, colege.
Suntem mame și bunici.
Suntem femei care iubesc.
Și, mai presus de toate, suntem răspunzătoare de propria noastră viață.
Poate că aceasta este cea mai mare formă de curaj: să nu ne lăsăm reduse la o pierdere, oricât de mare ar fi ea.
Recunosc, în teorie sună frumos. În practică doare, obosește, te frânge.
Și da… ni se spune mereu să fim puternice.
Un cuvânt rostit atât de des încât uneori apasă mai greu decât tăcerea.
Dar în mijlocul acestei dureri, am învățat ceva esențial: nu sunt singură.
Mulțumesc copiilor mei — pentru că sunt lângă mine, pentru că îmi țin sufletul cald, pentru că împreună ne alintăm suferința și o facem mai ușor de dus.
Mulțumesc prietenelor mele — pentru mâinile întinse, pentru îmbrățișările care spun „sunt aici” fără cuvinte.
Durerea nu dispare.
Dar se transformă.
Se așază mai blând când este împărțită, când este ținută în palme de oameni care te iubesc.
Sunt văduvă, da.
Dar sunt și mamă.
+++++++
Acasă, când rămân singură, liniștea apasă cel mai tare.
Candela arde neîncetat lângă fotografia lui, o flacără mică ce pare să țină vie legătura dintre două lumi. Și atunci simt cum mă sufoc. Intru într-o tristețe adâncă, într-o mică depresie în care lacrimile curg fără să le mai pot opri. Plâng pentru că nu-l găsesc nicăieri — nici în camere, nici în lucruri, nici în zgomotele casei. Doar în amintiri… și uneori nici ele nu sunt de ajuns.
Când plec și stau la copii, ceva în mine se schimbă. Devin mai încrezătoare, mai luminoasă. Nu îmi permit să plâng, ca să nu le rup și lor sufletul. Îmi adun durerea înăuntru și, paradoxal, devin mai pozitivă. Acolo găsesc puterea să zâmbesc, să încurajez, să scriu cuvintele pe care le-ati citit si care vindecă puțin și mă fac mai pozitivă, îndrăzneață cu chef de viață.
Între singurătatea de acasă și energia copiilor mei trăiesc două lumi — una a dorului care doare și una a iubirii care mă ridică.
#procesulvindecarii
#realitaticovarsitoare
#pierdereaidentitatii
Sursa
https://www.facebook.com/share/p/1EjLwPvFZ9/
