Jocul Călușarilor, din vatra satului în patrimoniul UNESCO

„Un obicei spectaculos, specific Rusaliilor, este Jocul Călușarilor pe care îl descrie și Dimitrie Cantemir în celebra sa lucrare cu caracter enciclopedic „Descriptio Moldaviae”.

Ritualul Călușarilor, cuprinzând o serie de dansuri și strigături, este practicat în ceată, format din flăcăi sau bărbați tineri în număr impar. Odinioară, acest ritual se practica doar în vatra satului și uneori în satele vecine, în prezent acest dans fiind apreciat pentru spectaculozitatea sa pe scenă fără să mai aibă aceleași valențe consacrate. El se juca într-o perioadă cu încărcătură specială, de la Rusalii timp de șapte sau nouă zile. Având o arie mare de răspândire în trecut, Jocul Călușului este răspândit mai ales în sudul Olteniei și al Munteniei.

Călușarii aveau datoria să respecte niște reguli stricte. Înainte de Rusalii ei își alegeau vătaful, conducătorul grupului, unul dintre personajele cheie ale cetei, alături de mut (îmbrăcat în haine femeiești și înarmat altădată cu o sabie de lemn) și de stegar. Înainte de a depune jurământul, aceștia trebuia să facă steagul. Acesta era o prăjină lungă de vreo 3 metri în vârful căreia se atârna o năframă, fire de pelin și usturoi verde (sau o capățână de usturoi), plante cu proprietăți apotropaice.

Fiecare călușar are un băț însă cea mai importantă piesă din recuzită este steagul pe care se face jurământul.

Dansul călușarilor avea rolul de a vindeca pe cei „luați din căluș” sau pe cei „luați de Iele”. Cel bolnav era așezat pe un covor, iar călușarii jucau și săreau peste el, uneori fără a vorbi, alteori rostind formule magice. Atunci când avea loc hora călușului, mamele își dădeau copiii mici călușarilor, ca să-i joace, pentru a-i feri de boli sau de sperieturi. De asemenea, exista credința că femeile care joacă lângă căluși sunt ferite de infertilitate.

Portul călușarilor este unul specific: pălărie cu boruri largi, împodobită cu mărgele multicolore și panglici, mijlocul încins cu bete, canafuri (și mai nou clopoței) sub genunchi și la gleznă, opinci cu pinteni. Tot cu bete, așezate în cruciș, se încing și peste cămașă.

Dansul Căluşului a fost inclus, în noiembrie 2005, în Lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității UNESCO.”

Sursa și sursa foto: https://www.facebook.com/profile.php?id=100057569764918

 Cu sufletul în palmă: Doliul după ceea ce nu a fost

  • Camerele neocupate ale vieții

Viața fiecăruia dintre noi seamănă cu o casă aflată într-o continuă transformare. Unele încăperi sunt locuite, luminate și pline de amintiri. În ele au avut loc întâlniri, despărțiri, bucurii și dezamăgiri care au devenit parte din povestea noastră. Alte încăperi însă au rămas goale. Nu pentru că ar fi fost distruse, ci pentru că nu au fost niciodată locuite.

Există în fiecare dintre noi o cameră a copilăriei pe care ne-am fi dorit să o avem, o cameră a iubirii pe care am visat-o, o cameră a relațiilor care nu s-au născut, a proiectelor care nu au prins viață și a versiunilor noastre care au rămas doar posibilități.

De cele mai multe ori, când vorbim despre doliu, ne gândim la pierderea unei persoane, a unei relații sau a unei etape de viață. Mai rar vorbim despre un alt tip de doliu, mult mai discret și adesea greu de recunoscut: doliul după ceea ce ar fi putut fi.

Uneori nu suferim pentru ceea ce am avut și am pierdut. Suferim pentru ceea ce am sperat, am imaginat, am așteptat și nu s-a împlinit niciodată.

Psihologia contemporană vorbește tot mai des despre pierderi simbolice, pierderi identitare și forme de doliu care apar nu doar după moarte, ci după orice experiență care modifică profund relația unei persoane cu sine însăși, cu viitorul și cu sensul propriei existențe. În cabinet, aceste forme de suferință sunt adesea greu de observat, deoarece persoana nu spune: „Am pierdut pe cineva”, ci mai degrabă: „Simt că ceva lipsește”, „Parcă aștept ceva de foarte mult timp” sau „Nu reușesc să merg mai departe”.

În spatele acestor trăiri se află uneori o durere tăcută. Nu durerea pentru ceea ce a fost, ci pentru ceea ce nu a ajuns niciodată să fie.

 • Când pierdem ceea ce nu a existat niciodată

Atașamentul uman nu se formează doar față de oameni, ci și față de speranțe, idealuri, reprezentări interioare și imagini despre viitor. Mintea construiește permanent scenarii despre cine am putea deveni, cum ar putea arăta viața noastră și ce fel de relații am putea avea. Aceste construcții psihice nu sunt simple fantezii. Ele devin organizatori ai experienței, surse de motivație și repere identitare.

Din această perspectivă, nu este surprinzător faptul că putem suferi profund după ceva ce nu a existat niciodată în realitate. Psihicul investește afectiv posibilitățile. Iar atunci când acestea devin imposibile, apare o reacție asemănătoare doliului.

De pildă, o persoană poate plânge nu doar o relație care s-a încheiat, ci și familia pe care și-o imaginase alături de acel partener. Poate suferi nu doar după un loc de muncă pierdut, ci și după identitatea profesională pe care spera să o construiască. Poate trăi o tristețe profundă nu doar pentru ceea ce s-a întâmplat, ci și pentru ceea ce nu se va mai întâmpla niciodată.

Această formă de doliu este adesea dificil de recunoscut deoarece nu există dovezi vizibile ale pierderii. Nu există fotografii, ritualuri sau ceremonii de rămas-bun. Există însă o reorganizare profundă a lumii interioare, care cere timp, compasiune și integrare.

 • Doliul după copilăria care nu a putut fi trăită

Există copii care au crescut prea repede. Nu pentru că și-au dorit acest lucru, ci pentru că împrejurările vieții le-au cerut să devină maturi înainte de vreme. Unii au fost nevoiți să aibă grijă de frații mai mici. Alții au învățat să fie sprijin emoțional pentru propriii părinți. Unii au devenit experți în a nu deranja, în a nu cere, în a nu ocupa prea mult spațiu. Au învățat să fie cuminți, responsabili și puternici.

La exterior, aceste caracteristici sunt adesea apreciate. În spatele lor însă se poate ascunde o pierdere subtilă: pierderea libertății de a fi copil.

În psihologia dezvoltării, copilăria nu reprezintă doar o etapă cronologică, ci o perioadă esențială pentru explorare, joc, dependență sănătoasă și construirea sentimentului de siguranță. Atunci când aceste experiențe lipsesc, persoana nu pierde doar anumite momente din trecut. Pierde o parte din fundamentul pe care urma să se construiască dezvoltarea sa emoțională.

Ani mai târziu, omul poate descoperi că poartă în interior o tristețe greu de explicat. Nu este întotdeauna o tristețe pentru ceea ce s-a întâmplat. Uneori este tristețea pentru ceea ce nu a avut loc. Pentru jocurile care nu au fost jucate. Pentru grijile care au fost prea mari pentru umerii unui copil. Pentru momentele în care ar fi avut nevoie să fie ținut de mână și a trebuit să se descurce singur.

Procesul de vindecare începe atunci când această pierdere este recunoscută. Nu pentru a rămâne blocați în trecut, ci pentru a înceta să mai cerem trecutului să fie altfel decât a fost. În acel moment, persoana începe să își ofere astăzi ceea ce nu a primit atunci: grijă, blândețe, protecție și compasiune.

  • Doliul după părintele pe care l-am așteptat

Una dintre cele mai puțin vizibile forme de doliu este doliul după părintele care nu a putut fi prezent așa cum am avut nevoie. Uneori părintele a fost absent fizic. Alteori a fost prezent în casă, dar indisponibil emoțional. Uneori a fost copleșit de propriile răni, propriile traume sau propriile limitări. Copilul nu înțelege aceste lucruri. El continuă să spere. Și poate că aceasta este una dintre cele mai impresionante capacități ale psihicului uman: aceea de a păstra speranța.

Copilul din interior continuă să creadă că într-o zi va fi văzut. Că într-o zi va fi ales. Că într-o zi va primi cuvintele pe care le-a așteptat atât de mult. Această speranță poate traversa decenii întregi. O întâlnim în relațiile de cuplu, în relațiile profesionale, în relațiile de prietenie. O întâlnim ori de câte ori persoana caută în exterior confirmarea pe care a așteptat-o inițial de la figurile de atașament.

În multe situații, procesul terapeutic nu presupune doar vindecarea unei răni. Presupune și acceptarea unei realități dureroase: părintele pe care l-am avut nu este părintele pe care am fi avut nevoie să îl avem.

Această recunoaștere nu înseamnă condamnare. Nu înseamnă lipsă de iubire. Înseamnă contact cu realitatea. Iar contactul cu realitatea este unul dintre cele mai importante procese de maturizare psihologică.

  • Doliul după iubirea ideală

Există despărțiri care au loc între două persoane. Și există despărțiri care au loc între o persoană și propriul său ideal. Adesea nu suferim doar după omul care a plecat. Suferim după viitorul pe care îl construisem în jurul acelei prezențe.

Psihicul uman are capacitatea extraordinară de a anticipa. Construim povești, proiectăm scenarii, ne imaginăm aniversări, vacanțe, case, copii, momente de apropiere și de împlinire. Începem să locuim afectiv într-un viitor care încă nu există.

Atunci când relația se încheie, nu se pierde doar prezentul. Se prăbușește și această arhitectură a viitorului. Uneori persoana spune: „Nu înțeleg de ce mă doare atât de tare. Relația nici măcar nu a durat mult.”

Durerea nu este măsurată doar de durata relației. Ea este influențată și de dimensiunea speranței investite în acea relație. Cu cât idealul a fost mai amplu, cu atât doliul poate fi mai profund. Una dintre cele mai dificile lecții ale maturității este aceea de a învăța să iubim oamenii reali, nu versiunile ideale pe care le construim despre ei.

  • Doliul după identitățile neîmplinite

De-a lungul vieții, fiecare dintre noi construiește numeroase imagini despre cine ar putea deveni. Unele se transformă în realitate. Altele rămân suspendate undeva între dorință și posibilitate.

Psihologia contemporană vorbește despre existența unor „sine posibile”, ca reprezentări ale persoanei care am putea deveni în viitor, ale vieților pe care ni le imaginăm și ale drumurilor pe care sperăm să le urmăm. Aceste imagini nu sunt simple fantezii. Ele contribuie la organizarea identității, la formularea scopurilor și la construirea sensului existențial.

În interiorul fiecărui om trăiesc multiple versiuni ale sinelui. Există artistul care nu a ajuns să creeze, medicul care nu a urmat facultatea dorită, părintele care nu a avut copii, călătorul care nu a plecat niciodată, cercetătorul care a ales un alt drum, femeia sau bărbatul care ar fi putut deveni altcineva într-un alt context de viață.

La maturitate, oamenii descoperă adesea că nu doar succesele și eșecurile le modelează identitatea, ci și alegerile pe care nu le-au făcut. Fiecare decizie importantă deschide o ușă și închide alte câteva. În spatele fiecărei vieți trăite există numeroase vieți care au rămas netrăite.

Această realitate nu este patologică. Ea face parte din condiția umană. Totuși, atunci când persoana rămâne excesiv atașată de una dintre aceste identități idealizate, poate apărea un proces de doliu care nu a fost niciodată recunoscut.

Uneori auzim în cabinet formulări precum: „Dacă aș fi făcut altă alegere, viața mea ar fi fost complet diferită.” Sau: „Simt că am ratat ceva esențial.” Dincolo de regret, poate exista o suferință mai profundă: dificultatea de a accepta că anumite posibilități nu vor mai deveni niciodată realitate.

Maturizarea nu presupune abandonarea viselor, ci integrarea lor în povestea de viață. Unele vor continua să crească și să se transforme. Altele vor trebui plânse, onorate și lăsate să se odihnească în trecut.

  • De ce rămânem blocați în posibilități

Dacă aceste pierderi produc atât de multă suferință, de ce ne este atât de greu să le recunoaștem? Pentru că renunțarea la o posibilitate este, într-un anumit sens, renunțarea la o formă de speranță.

Atunci când o persoană pierde ceva concret, realitatea impune limite clare. În schimb, posibilitățile neîmplinite rămân deschise. Ele continuă să existe în imaginație. Pot fi reluate, reconstruite, reinterpretate și idealizate la nesfârșit.

Psihicul are tendința de a păstra deschise anumite uși interioare. Nu pentru că persoana este incapabilă să meargă mai departe, ci pentru că o parte din ea continuă să spere că ceea ce nu s-a întâmplat încă s-ar putea întâmpla într-o zi.

Uneori această speranță este sănătoasă. Alteori însă devine o formă subtilă de captivitate psihologică. Persoana nu mai trăiește în prezent, ci într-o negociere continuă cu trecutul și cu viitorul. O parte din energie rămâne investită într-o lume care există doar la nivelul posibilității.

Din perspectivă psihodinamică, idealizarea joacă aici un rol important. Ceea ce nu a fost trăit nu poate dezamăgi. Ceea ce nu a existat nu poate fi confruntat cu limitele realității. Astfel, unele posibilități rămân perfecte tocmai pentru că nu au fost niciodată puse la încercare. Iar perfecțiunea imaginară poate deveni uneori mai seducătoare decât realitatea imperfectă a vieții de zi cu zi.

  • Cum se manifestă în viața de zi cu zi doliul neelaborat

Această formă de doliu nu apare întotdeauna sub forma tristeții evidente. De multe ori se exprimă indirect, prin comportamente, dificultăți relaționale sau stări persistente greu de explicat.

Unele persoane observă că le este dificil să încheie anumite etape ale vieții. Altele păstrează ani întregi obiecte, mesaje, proiecte sau relații care și-au încheiat de mult rostul. Nu pentru că nu înțeleg realitatea, ci pentru că o parte din ele încă păstrează legătura cu ceea ce ar fi putut fi.

Alteori apare dificultatea de a lua decizii definitive. Fiecare alegere este trăită ca o renunțare la alte variante de viață. Persoana rămâne suspendată între posibilități, încercând să evite durerea inevitabilă a pierderii.

Uneori se manifestă prin nostalgie persistentă. Alteori prin revenirea repetată la aceleași relații, aceleași vise sau aceleași scenarii imaginare. Poate apărea sub forma comparației constante cu o viață idealizată sau prin senzația difuză că „adevărata viață” urmează încă să înceapă.

În spatele acestor experiențe nu se află neapărat lipsa de voință sau incapacitatea de adaptare. Adesea există o pierdere care nu a fost recunoscută și care continuă să ceară atenție.

Psihicul încearcă să finalizeze ceea ce nu a fost integrat. Așa cum un fir rămas liber continuă să atragă privirea într-o țesătură, și experiențele neelaborate continuă să solicite energie psihică până când sunt privite și înțelese.

  • Maturizarea psihologică și renunțarea la ideal

Una dintre cele mai profunde transformări ale vieții adulte constă în întâlnirea dintre ideal și realitate. În copilărie și adolescență, viitorul pare infinit. Posibilitățile se deschid în toate direcțiile asemenea unor drumuri care se pierd la orizont. Odată cu trecerea timpului, unele dintre aceste drumuri devin imposibil de parcurs. Nu pentru că am greșit, ci pentru că orice viață presupune alegeri.

Maturizarea psihologică nu înseamnă să renunțăm la visare. Nici să devenim cinici sau resemnați. Înseamnă să dezvoltăm capacitatea de a iubi realitatea fără să fim permanent în conflict cu ea.

Există un moment delicat în procesul de dezvoltare în care persoana începe să spună: „Aceasta este viața pe care mi-am imaginat-o” și, în același timp, „Aceasta este viața pe care o trăiesc.” Când aceste două realități pot coexista fără luptă, apare o formă profundă de integrare psihologică.

Nu mai este nevoie să negăm ceea ce am pierdut. Nu mai este nevoie să idealizăm ceea ce nu a fost. Putem păstra recunoștință pentru posibilitățile care ne-au însoțit și, în același timp, să investim energie în ceea ce există acum. Aceasta nu este o renunțare la speranță. Este o transformare a speranței. Dintr-o așteptare orientată către trecut, ea devine o deschidere către prezent și viitor.

  • Un fel de încheiere: Grădina posibilităților

În viața fiecărui om există o grădină interioară. În această grădină cresc experiențele trăite, relațiile care ne-au modelat, bucuriile și durerile care au contribuit la devenirea noastră. Dar printre ele există și semințe care nu au încolțit niciodată.

Unele au rămas fără apă. Altele fără lumină. Unele au fost purtate de vânt către alte anotimpuri. Nu pentru că ar fi fost lipsite de valoare, ci pentru că viața are propriul ritm de creștere și propriile limite.

Vindecarea nu înseamnă să obligăm toate semințele să înflorească. Nu înseamnă să transformăm fiecare posibilitate în realitate. Vindecarea înseamnă să putem privi întreaga grădină cu blândețe. Să recunoaștem florile care au crescut. Să plângem, dacă este nevoie, semințele care nu și-au găsit anotimpul. Și apoi să ne întoarcem către ceea ce încă poate înflori.

Pentru că sănătatea psihologică nu se construiește doar din ceea ce am câștigat, ci și din felul în care învățăm să ne împăcăm cu ceea ce nu a fost. Iar uneori, exact în locul în care renunțăm să mai așteptăm o viață imposibilă, începe să crească, în sfârșit, viața reală.

Psih Dr Celestina Dumitriu

 Nu amâna să trăiești și să te bucuri de viață!

Eu, acum, mă bucur de trandafirii pe care mi i-am cumpărat și care îmi înfrumusețează această zi.

„Mai târziu” – un sinonim al cuvântului „niciodată”

Recent am recitit romanul Trei mere au căzut din cer al Narine Abgarian. Până în adâncul sufletului m-a impresionat povestea unui bătrân care și-a cumpărat o pereche de pantofi din piață. Voia să-i încalțe pe loc, însă soția lui s-a împotrivit categoric:

— Nu mai face prostii. Îi vei purta la slujba de duminică.

Bătrânul s-a simțit profund jignit, iar femeia îi explica cu înflăcărare că există haine pentru fiecare zi și haine pentru ocazii speciale.

Cei doi s-au întors acasă. În timp ce se încălzea un khash aromat și îmbelșugat, el s-a întins puțin să se odihnească și a murit pe neașteptate. Soția l-a înmormântat, dar nu i-a pus pantofii în sicriu.

— De ce aș face-o? Erau noi-nouți!

Numai că, după aceea, răposatul a început să-i apară în fiecare noapte, mustrând-o pentru zgârcenie. În cele din urmă, femeia a fost nevoită să aștepte moartea unei alte bătrâne din sat pentru a o încălța cu pantofii numărul patruzeci și cinci.

Un cunoscut îmi povestea cu amărăciune cum, în copilărie, s-a supărat pe bunica lui. Avea șapte ani și venise la ea în vacanța de primăvară. A rugat-o să deschidă un borcan cu dulceață de mere.

Nici vorbă.

Bunica îl păstra pentru ștrudelul cu mere pe care voia să-l pregătească de Rusalii. Băiatul a insistat, a implorat, apoi a izbucnit în plâns și a pornit spre casă de-a lungul căii ferate. Nu avea bani pentru biletul de întoarcere.

Bunica nu a mai apucat Rusaliile. A murit cu două săptămâni înainte. Iar borcanul cu dulceață a fost furat pe ascuns de vreun vecin, care a luat cu el și undițele, și butoiul pentru murături.

O mătușă îndepărtată păstrează într-un sertar o fustă în carouri, minunată, rezervată pentru propria înmormântare.

— Îți place?

— Foarte mult.

— Atunci poart-o.

— Va veni și vremea ei.

Cu entuziasmul care mă caracterizează, încerc să-i explic că nu poți simți bucuria unei fuste frumoase mergând cu ea spre cimitir, în schimb să o porți până la magazinul din colț după pâine este deja un mic motiv de sărbătoare.

Ea îmi zâmbește cu înțelegere și îmi spune că încă nu cunosc adevărata viață.

Părinții mei refuză de ani buni să meargă la tratament balnear. Sunt bolnavi, beau litri întregi de calmante, însă să urmeze o cură de recuperare și să facă băi terapeutice — nici vorbă.

Tata își justifică refuzul spunând că țara este în război și că îi este rușine să se ocupe de propria sănătate în timp ce, la est, oamenii își pierd viața.

O prietenă își amintește adesea de celebra conservă de șprot. Mama ei o cumpărase la un preț incredibil și o ascunsese pentru o ocazie specială, fără să verifice termenul de valabilitate.

Când a sosit, în sfârșit, momentul festiv, iar pe masă așteptau deja felii de pâine rumenită unse cu maioneză, rondele de castravete murat și crenguțe proaspete de mărar, s-a descoperit că șprotul era alterat.

Sindromul vieții amânate este extrem de comod. Te poți înveli în el ca într-un cocon și îți poți justifica astfel fricile și inerția. Lipsa de acțiune. Refuzul de a lua decizii.

Vom începe când vor crește copiii. Când va veni vara. Când va fi vineri seara. După Paște.

Mai bine de luni. De la întâi septembrie. După concediu. Sau când se va termina războiul.

Încă de dimineață așteptăm seara. Iar seara așteptăm o nouă dimineață.

Păstrăm pentru „mai târziu” fețele de masă frumoase, cuvintele frumoase, gândurile și visurile. Cel mai bun loc de muncă și cea mai bună bucată.

Așteptăm ocazia perfectă, clipa ideală, prima zi a lunii, alinierea stelelor.

Ne amânăm tinerețea pentru bătrânețe, uitând că viața este alcătuită exclusiv din acest moment.

Din acum.

Și din nimic altceva.

(Marcus de Seară)