Festivalul Narciselor din Șercaia, ajuns la ediția a XXIII‑a, va avea loc duminică, 17 mai 2026, începând cu ora 13, în Poiana Vadului. Primăria Șercaia a publicat lista completă a artiștilor care vor urca pe scenă, iar ediția din acest an se anunță una dintre cele mai bogate din punct de vedere artistic, cu numeroși interpreți și ansambluri folclorice din Țara Făgărașului și nu numai.

 Am stat mult pe gânduri dacă să public acest text, pentru că nu aș vrea să fie interpretat cum că aș vrea să profit de un eveniment atât de solem pentru scopuri de promovare. Dar uneori, tăcerea pare o nedreptate în fața amintirilor care cer să fie rostite.

Acum 11 ani locuiam pe o stradă din cartierul clujean Mărăști, mă mutasem recent împreună cu Lador Gavril într-un apartament modest cu o cameră. El își păstrase spiritul comerciant și îi venise ideea de a închiria spațiul de la parterul blocului unde stăteam, să îl transformăm în magazin de cartier. 

Eram doi tineri plini de avânt, în timpul zilei mergeam amândoi la serviciu, iar după program ne ocupam cu mare zel de magazin, băteam depozitele en-gros pentru aprovizionare, mergeam chiar la București după produse non-alimentare. Gavril lucra pe atunci în publicitate, era setat “să dăm lovitura”, inventa promoții săptămânale cu scopul creșterii vânzărilor. Numai noi știam mecanismul fragil din spatele tejghelei și cum achitam facturile la țigări, dar în economia sufletului, nu asta e important.

În săptămâna aceea aveam promoție 1+1 gratis la produse non-alimentare, pe „acel” raft unde găseai de la baterii, la răzătoare și fețe de masă de mușama. 

Intrase în magazin o doamnă în etate, care își purta venerabila vârstă pe chip ca pe o hartă a trăirilor, dar care avea acea sclipire în ochi care îți spunea că timpul trece doar prin trup, în timp ce spiritul rămâne în plină floare. A pus mâna pe două sticle de spirt fără zăbavă. Discuția cu ea s-a legat instant, căci avea o fire jovială, cu o înțelepciune care o făcea să fie dragă auzului și o smerenie care o înnobila. Mi-a spus că toată viața ei și-a tratat orice durere din trup cu masaj cu spirt. Iar despre asta mi-a vorbit cu o însuflețire vie, transformând un gest banal într-un ritual de vindecare care mi-a rămas întipărit în memorie; și astăzi mai aplic leacul ei în lipsă de alte „doftorii”. La final, ca o încununare a discuției, mi-a spus:

„Fiul meu este actorul Ioan Isaiu.”

Iar la auzul acestei fraze, spusă cu acea mândrie de mamă care pare să atingă cerul, dar filtrată prin modestia unei vieți trăite cu rost, am tresărit de entuziasm. Prima piesă de teatru la care am fost cu Gavril fusese chiar 𝙈𝒆́𝙣𝒂𝙜𝒆 𝒂̀ 𝒕𝙧𝒐𝙞𝒔, piesă în urma căreia rămăsesem cu ecoul unui talent inegalabil și farmecul aparte al lui Ioan Isaiu.

11 ani mai târziu, fără să știu dacă acea doamnă mai trăiește, mă întreb cu o strângere de inimă dacă „leacul mamei” ar mai fi putut opri timpul în loc. Ne agățăm de mici remedii când marile cortine încep să cadă. Sau poate că, într-o lume care se grăbește să uite, nici măcar spirtul nu mai are puterea de a obloji rănile lăsate de absență.

Drum lin printre stele, către marea scenă, stimabile domn!

Notă: 𝐴𝑐𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑟𝑎̂𝑛𝑑𝑢𝑟𝑖 𝑠𝑢𝑛𝑡 𝑎𝑠̦𝑡𝑒𝑟𝑛𝑢𝑡𝑒 𝑒𝑥𝑐𝑙𝑢𝑠𝑖𝑣 𝑑𝑖𝑛 𝑑𝑜𝑟𝑖𝑛𝑡̦𝑎 𝑑𝑒 𝑎 𝑜𝑛𝑜𝑟𝑎 𝑚𝑒𝑚𝑜𝑟𝑖𝑎 𝑢𝑛𝑢𝑖 𝑎𝑟𝑡𝑖𝑠𝑡 𝑑𝑟𝑎𝑔, 𝑓𝑖𝑖𝑛𝑑 𝑒𝑥𝑝𝑟𝑒𝑠𝑖𝑎 𝑟𝑒𝑔𝑟𝑒𝑡𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑠𝑖𝑛𝑐𝑒𝑟 𝑎𝑙 𝑢𝑛𝑢𝑖 𝑠𝑝𝑒𝑐𝑡𝑎𝑡𝑜𝑟 𝑖̂𝑛 𝑓𝑎𝑡̦𝑎 𝑢𝑛𝑢𝑖 𝑚𝑜𝑚𝑒𝑛𝑡 𝑑𝑒 𝑜 𝑎𝑠𝑒𝑚𝑒𝑛𝑒𝑎 𝑠𝑜𝑙𝑒𝑚𝑛𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒. 𝑅𝑒𝑙𝑎𝑡𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑠𝑒 𝑏𝑎𝑧𝑒𝑎𝑧𝑎̆ 𝑝𝑒 𝑜 𝑖̂𝑛𝑡𝑎̂𝑙𝑛𝑖𝑟𝑒 𝑝𝑒𝑟𝑠𝑜𝑛𝑎𝑙𝑎̆ 𝑎 𝑐𝑎̆𝑟𝑒𝑖 𝑎𝑢𝑡𝑒𝑛𝑡𝑖𝑐𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒 𝑎𝑚 𝑝𝑟𝑖𝑚𝑖𝑡-𝑜 𝑐𝑢 𝑖𝑛𝑖𝑚𝑎 𝑑𝑒𝑠𝑐ℎ𝑖𝑠𝑎̆, 𝑓𝑎̆𝑟𝑎̆ 𝑎 𝑎𝑣𝑒𝑎 𝑖̂𝑛𝑠𝑎̆ 𝑐𝑜𝑛𝑓𝑖𝑟𝑚𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑜𝑓𝑖𝑐𝑖𝑎𝑙𝑎̆ 𝑎 𝑖𝑑𝑒𝑛𝑡𝑖𝑡𝑎̆𝑡̦𝑖𝑖 𝑑𝑜𝑎𝑚𝑛𝑒𝑖 𝑚𝑒𝑛𝑡̦𝑖𝑜𝑛𝑎𝑡𝑒; 𝑑𝑎𝑐𝑎̆ 𝑐𝑖𝑛𝑒𝑣𝑎 𝑝𝑜𝑎𝑡𝑒 𝑐𝑜𝑛𝑓𝑖𝑟𝑚𝑎 𝑝𝑟𝑒𝑧𝑒𝑛𝑡̦𝑎 𝑚𝑎𝑚𝑒𝑖 𝑑𝑜𝑚𝑛𝑢𝑙𝑢𝑖 𝐼𝑜𝑎𝑛 𝐼𝑠𝑎𝑖𝑢 𝑖̂𝑛 𝑐𝑎𝑟𝑡𝑖𝑒𝑟𝑢𝑙 𝑀𝑎̆𝑟𝑎̆𝑠̦𝑡𝑖 𝑖̂𝑛 𝑎𝑐𝑒𝑎 𝑝𝑒𝑟𝑖𝑜𝑎𝑑𝑎̆, 𝑎𝑠̦ 𝑝𝑟𝑖𝑚𝑖 𝑣𝑒𝑠𝑡𝑒𝑎 𝑐𝑢 𝑟𝑒𝑐𝑢𝑛𝑜𝑠̦𝑡𝑖𝑛𝑡̦𝑎̆. 𝑇𝑒𝑥𝑡𝑢𝑙 𝑛𝑢 𝑢𝑟𝑚𝑎̆𝑟𝑒𝑠̦𝑡𝑒 𝑛𝑖𝑐𝑖𝑜 𝑓𝑜𝑟𝑚𝑎̆ 𝑑𝑒 𝑝𝑟𝑜𝑚𝑜𝑣𝑎𝑟𝑒 𝑠̦𝑖, 𝑐𝑢 𝑎𝑡𝑎̂𝑡 𝑚𝑎𝑖 𝑝𝑢𝑡̦𝑖𝑛, 𝑣𝑟𝑒𝑜 𝑖𝑛𝑡𝑒𝑛𝑡̦𝑖𝑒 𝑑𝑒 𝑎 𝑢𝑚𝑏𝑟𝑖 𝑖𝑚𝑎𝑔𝑖𝑛𝑒𝑎 𝑝𝑒𝑟𝑠𝑜𝑛𝑎𝑗𝑒𝑙𝑜𝑟 𝑖𝑛𝑣𝑜𝑐𝑎𝑡𝑒, 𝑐𝑖 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑑𝑜𝑎𝑟 𝑜 𝑝𝑙𝑒𝑐𝑎̆𝑐𝑖𝑢𝑛𝑒 𝑑𝑖𝑠𝑐𝑟𝑒𝑡𝑎̆ 𝑖̂𝑛 𝑓𝑎𝑡̦𝑎 𝑣𝑖𝑒𝑡̦𝑖𝑖 𝑠̦𝑖 𝑎 𝑡𝑟𝑒𝑐𝑒𝑟𝑖𝑖.

 DE ZIUA DORULUI ...să fie totuși DOR...

ZI DE DOR...DOR DE EI...

ZI DE DOR...DOR DE VOI...

ZI DE DOR...DOR DE NOI...

...DOR de MAESTRU,de Tatiana ,de Octavian ,de Emilian ,de Alexandru, de Vasile ,de Anda ,de Gil ,de Valeriu ,de Florian,de Constantin, de Ghiță, de Raul ,de Arpi, de Vali , de TOȚI cei plecați...și trimit adresă, la un post restant ce nu va veni nicicând,acest excepțional poem al TITANULUI...

DOR

ADRIAN PĂUNESCU

Mi-e dor acum de cei ce mor ,

De cei ce ne-au crescut și astăzi mor ,

Mi-e dor de toată disperarea lor ,

Mi-e dor de tot ce știu și nu mai vor

Și nu mai pot să spună și mi-e dor

De cei care închid , pleacă și mor .

Nu ,lumea nu-i un cimitir .

Voi, veselilor,voi , tomnatec mir,

De când nu v-ați mai dus în cimitir ?

Vedeți că între timp au mai murit

Un sfert din cei care v-au zămislit .

Vedeți că-n sala de-așteptare-a lumii

Cei ce așteaptă jumătate-s morți ,

Vedeți că dolii mari lucesc pe porți ,

Vedeți că a murit și muma mumii .

Nu , lumea nu-i numai un cimitir 

Dar lumea este și un cimitir ,

Un cimitir pe care crește știr ,

În care cad uscatele iubiri ,

Cum cade cel ce vine-n cimitir,

Ființe mai ales ,foste iubiri .

Acum mi-e dor de toți acei ce mor ,

Pricepeți că au terminat de spus ,

Că nu vor mai fi niciodată sus ,

Că stă pământul pe tăcerea lor?

Noi , neamuri secerate la nevreme ,

Suntem un sfert deasupra ,pe pământ ,

Și restul suntem - iată - sub pământ .

Noi ,neamuri peste care moartea geme,

Parcă mi-e teamă să vorbesc concret ,

Deși ei despre cineva anume

Vorbesc atuncea când vorbesc încet .

O , despre cea mai bună dintre mume

Și iarăși tac și nu mai pot să spun

Decât că e îngrozitor ,

Că ritmul lumii noastre e nebun

Și că mi-e dor de-aceia care mor ,

De toată neputința vieții lor,

Și că mi-e dor de tot ce-i dedesubt ,

În beciul tulbure de sub pământ ,

Acolo unde viețile s-au rupt

Și numai amintiri absurde sunt ,

Că eu ,cu tot acest suflet al meu ,

Eu , care-aud întreg vacarmul lumii ,

Dintr-un decembrie -al lui Dumnezeu ,

(Numai al lui și nicidecum al meu) ,

Calc în picioare chipul mort al mumii .

1973

Sursa

Gabi Grigorita