Se spune că tata e unul dintre cei mai singuri oameni din familie. Și, din păcate, de multe ori înțelegem asta abia când nu mai este. Cât trăiește, tata trebuie să știe, să poată, să rezolve. Nu sunt bani? Găsește el. S-a stricat ceva? Repară el. Ai o problemă? „Lasă că vorbesc cu tata.” De parcă omul ăla venise pe lume cu o trusă de scule într-o mână, portofelul în cealaltă și toate răspunsurile vieții prin buzunare.

Și tata ducea. Facturi, oboseală, frici, griji și probleme despre care poate n-am aflat niciodată. Dacă îl întrebai ce are, răspunsul era simplu: „N-am nimic.”

Ce mincinoși frumoși au fost tații noștri…

Îi durea spatele — „trece”. Îi durea sufletul — „sunt obosit”. Nu mai aveau bani — „voi să fiți bine”. Le era frică — „lasă, mă, că rezolvăm.”

Iar noi îi credeam nemuritori.

Până într-o zi când omul pe care îl sunai de fiecare dată când nu știai ce să faci devine omul pe care ai da orice să-l mai poți suna o singură dată.

Și atunci nu-ți lipsesc lucrurile mari. Îți lipsește vocea lui, un „Ai ajuns?”, un sfat pe care atunci nu voiai să-l auzi, chiar și eterna ceartă că ai lăsat lumina aprinsă.

Culmea ironiei, după ce moare tata începi și tu să stingi becurile prin casă. Nu neapărat pentru factură, ci pentru că încă îl auzi undeva în tine: „Ce facem aici, mă? Iluminăm tot cartierul?”

Și râzi. Dar cu nodul acela în gât pe care numai dorul știe să-l facă.

Dacă tata încă este lângă tine, sună-l. Nu aștepta ziua lui, Crăciunul sau vreun motiv important. Întreabă-l simplu: „Tată, tu ești bine?” Și dacă spune „da”, întreabă-l încă o dată. Tații au prostul obicei să spună că sunt bine chiar și atunci când viața le stă cu bocancii pe suflet.

Iar dacă tata nu mai este, vorbește despre el. Râzi de glumele lui, păstrează-i vorbele și, când viața te pune în genunchi, amintește-ți ce ți-ar fi spus:

„Hai, mă, ridică-te… rezolvăm noi.”

Doar că acel „noi” doare altfel acum.

Pentru că tata n-a fost niciodată de fier. A fost doar un om care a dus mai mult decât a spus și a arătat mai puțin decât a simțit.

Cât trăiesc, tații ne țin de mână. După ce pleacă, ne țin din amintiri.

Iar dorul de tata nu trece. Doar înveți să trăiești cu el… și să mai stingi câte un bec prin casă, să nu te certe de acolo de unde e.#mungysshan

 La nunțile din satul meu, cu zile înainte, toate femeile de pe uliță se strângeau la casa mirilor și găteau împreună, de dimineața până seara — iar munca aceea era, de fapt, cea mai frumoasă parte a nunții.

Așa se făcea la noi. O nuntă nu era treaba unei singure familii. Era a satului întreg. Cu vreo trei-patru zile înainte, femeile se adunau la casa unde avea să fie nunta. Veneau toate — vecine, rude, prietene, cunoscute. Fiecare cu șorțul ei, cu mâinile ei pricepute, cu rețetele ei.

Și începea. Se tăiau zeci de kilograme de carne, se toca ceapa cu lacrimile șiroind, se frământa aluat pentru sute de sarmale și de plăcinte. Se puneau oale uriașe pe foc, în curte. Se lucra din zori până noaptea târziu, zi după zi, până era totul gata pentru masa nunții.

Doar cei care au trăit pregătirile unei nunți de sat, cu tot satul adunat la muncă, știu că bucuria adevărată nu era doar la petrecere, ci în zilele acelea de dinainte, când femeile munceau împreună, râdeau, povesteau și se ajutau, ca o familie mare.

Munca era grea, dar nu se simțea. Pentru că, în timp ce mâinile lucrau, gurile povesteau. Femeile își spuneau de toate — necazuri, bucurii, amintiri. Se râdea, se glumea, se cânta uneori. Cele bătrâne le învățau pe cele tinere rețetele și tainele. Se lega, peste oale și peste sarmale, o prietenie și o solidaritate cum rar mai vezi azi.

Eu, copilă, mă învârteam printre ele, furam câte o sarma, ascultam poveștile. Bunica mă lua lângă ea. "Uite, așa se face, fetițo. Când o să fie nunta ta, o să știi." Mă învăța, între râsete și povești, cum se gătește pentru o nuntă, dar și cum se leagă un sat, cum se ajută oamenii, cum se împart munca și bucuria.

Nu se plătea nimeni. Se făcea din suflet, din obicei, din solidaritate. Azi tu ajuți la nunta mea, mâine eu la a ta. Așa se ținea satul laolaltă. Iar când venea nunta, masa era plină de bucate făcute de mâinile a zeci de femei, cu dragoste, pentru miri.

Oare mai știm noi, azi, când comandăm totul de la firme și catering, ce însemna o nuntă făcută de tot satul, cu mâinile și cu inima?

Acum nunțile se fac la restaurant, cu mâncare comandată. E mai ușor, poate mai frumos. Dar s-a pierdut ceva. S-au pierdut zilele acelea de dinainte, cu femeile satului adunate la muncă și la povești. S-a pierdut solidaritatea, bucuria de a face ceva împreună. La ultima nuntă din familia noastră, o verișoară a vrut să facă "ca pe vremuri". Am chemat femeile de pe uliță, câte au mai rămas, și am gătit împreună, zile în șir. A fost muncă grea, dar și cea mai frumoasă parte a nunții. Iar la sfârșit, o bătrână a spus, cu lacrimi în ochi: "Așa da. Așa era la noi. Ce bine că n-am uitat de tot." Iar eu am înțeles că uneori, în munca împărțită, e mai multă sărbătoare decât în orice petrecere plătită.

 S-au împlinit 106 ani de la nașterea și 25 de ani de la plecarea în eternitate a profesoarei mele de literatură universală, Zoe Dumitrescu Bușulenga. Un om de la care am învățat enorm, nu numai de la catedră, ci și mult dincolo, un dincolo care a ținut până la trecerea sa „în lumea celor vii”. Un om cu care împărtășesc dezamăgirea terifiantă a degradării lumii de aici. 

Câteva mărturii ale Maicii Benedicta pe site-ul Mănăstirii Petru Vodă.

„Am avut un duhovnic care m-a introdus în esenţa rugăciunii – părintele Ghe-orghe Chiriac. Era un om extraordinar, doctor în teologie la Strasbourg. Făcu-se o puşcărie amarnică şi era bătrîn. Mare credincios. Şi de la el am început să aflu de rugăciunea inimii. Ştia că eu o iubesc foarte mult pe Maica Domnului şi îmi spunea: “Încearcă, şi cînd te uiţi la icoana ei, du imaginea ei în inimă şi întoarce-o înapoi în minte. Fă gimnastica asta ca să-ţi faci liberă calea pentru mai tîrziu, să-ţi curăţeşti inima pentru Mîntuitorul”.

Noul Testament l-am citit destul de devreme, fiind sătulă de literatura care nu zideşte. Îmi place expresia Apostolului Pavel: “Toate-mi sînt îngăduite, dar nu toate zidesc”.

Prin ’75 veneam vara în vacanţă la Văratec împreună cu Valeria Sadoveanu, prietena mea, părintele [Bartolomeu] Anania, Lili Teodoreanu, dirijorul Horia Andreescu, Horia Bernea. Am avut o viaţă culturală foarte plină. […] Venea multă lume la colocviul “Eminescu”: Părintele Mina Dobzeu, Părintele Teofil Pârâian, Teodor Codreanu, Părintele Justin Pârvu – cel care m-a călugărit pe mine. Am o stimă uriaşă pentru Părintele [Justin]; el are o concepţie care nu prea place: “Eu tund în monahism bărbaţi şi femei intelectuale în special şi îi trimit în luptă, ca acolo unde ne ducem să-L prezentăm pe Mîntuitorul, să-L mărturisim”. În 31 August 2002 ştiţi că au vrut să-l ucidă şi a murit bietul celă-lalt bătrîn. Dar bine că l-a apărat Dumnezeu!

Sufăr cumplit din cauza vremurilor în care trăiesc, pentru că se contestă valori-le româneşti. Era să fac infarct cînd a apărut în Dilema pagina aia albă cu mia de lei cu Eminescu şi în interior articolele lui Patapievici, Paleologu, etc. Elita românească îşi calcă în picioare valorile. Este posibil, cînd ai un geniu ca aces-ta?! … un interviu de Daniel Corbu: “Eminescu, un idiot al naţiunii”. Am cre-zut că mor! Cum să mă mai fac bine în condiţiile astea? Atît cît neamul ăsta îşi bate joc de el, de noi ne batem joc. Mai rămîne să-l calce şi pe Brîncuşi… Bla-ga nu e iubit, Arghezi nu e iubit, de Ion Barbu nici nu se pomeneşte… Cei de azi sînt post-modernişti, asta e boala mea! Cînd aud de post-modernişti mi se urcă sîngele în cap. S-a uitat limba. Nu se mai ştie limba, nu se mai vorbeşte corect româneşte. Omenirea contemporană a pierdut Verticala. Îmi scrie Virgil Radulian: “Din cauza asta este terminată sub raport spiritual. O umanitate ter-minată spiritual se va termina şi sub raport fizic.” Cînd văd ce cataclisme se petrec… astea nu sunt decît avertismente. Sodoma şi Gomora erau nişte copii faţă de noi, faţă de murdăria şi ticăloşia în care am ajuns. Cît priveşte patima banului, toţi sunt înnebuniţi, ca turbaţi… Şi în sărăcia asta îngrozitoare, cînd oamenii mor de foame, aruncă copiii că n-au cu ce să-i crească, aştia cu mili-ardele, cu piscinele!… Ce să mai vorbim de erotomanie! Nu ne alarmăm, nu vă alarmaţi împotriva a ceea ce se petrece? Educaţia sexuală în clasele prima-re, e posibil?! Religia nu e obligatorie, dar aia e obligatorie… De la şapte ani? Cică să aibă condiţie fizică, să ştie să se apere… Ce să apere, bre? Să se apere de-un şoarece la opt ani? Nu vă daţi seama ce se întîmplă? Tentaţia e foarte mare. Cu cît copilul e mai firav şi mai inocent, cu atît pică mai repede. Ce fa-cem, am înnebunit? Nuntă între homosexuali, nuntă între femei? Ce-i asta, un-de suntem? Nu pentru mine spun, ci pentru neamul ăsta nenorocit pe care-l vezi căzînd în mocrila crasă a materiei. E îngrozitor, societate de consum, de patimi! Unde mai este duhovnicia noastră românească?

În 1947 ne-am trezit că pierdem tot. Ni s-au luat casele, pămînturile, tata a pierdut şi pensia, a trebuit să-l ascund, pentru că fusese subsecretar de stat în guvernul Maniu din 1929, alt frate era considerat criminal de război, o soră a mamei avusese soţul împuşcat în munţi de Securitate… Eu am rămas pur şi simplu pe drum. A fost o perioadă pînă în 1964 în care am trăit un infern cul-tural. Încercam în toate felurile să eludăm, făceam seminarii cu analiză de text – am martori studenţi din atîtea generaţii – făceam o chestie cu totul împotriva programei analitice şi a voinţei şefiei catedrei. Biblia figura ca primă carte în Bibliografia dată de mine. Dumnezeu mi-a ajutat pentru că nu ştiu cum am izbutit, certîndu-mă cu toţi. Au zis: “Doamna Zoe, cum puneţi Biblia?!” Le-am spus: “Dragii mei, nu obiectaţi, căci înseamnă că sunteţi completamente inculţi. Biblia este cea mai mare carte a umanităţii, fără ea nu se poate. Crezi, nu crezi, este altceva, dar trebuie s-o cunoşti”. Şi atunci le închideam gura. Am avut multe dificultăţi şi piedici. (A trebuit) să punem pe prima pagină un citat din Ceauşescu sau mai ştiu eu din ce, şi după aceea înăuntru noi puneam ce doream. Aşa am publicat Cioran, Vulcănescu, Eliade, pînă şi romanul lui Blaga. Iată că găseam nişte modalităţi, era un fel de samizdat. Dar cum altfel am fi putut transmite nişte adevăruri de cultură, nişte texte fundamentale, nişte nume extraordinare? Voiam să vină Eliade în ţară şi spuneam: “Tineretul nos-tru are nevoie de prezenţa lui Mircea, să ştie că existăm ca atare în spiritualita-tea lumii, că Mircea este un unicat”. Şi părintele Andrei Scrima a zis: “N-o să vină în ţara ruşilor”. Şi n-a venit, deşi i-a părut rău, cum de altfel cred că sufe-ră şi Enescu pe lumea cealaltă, că i s-a călcat dorinţa de a fi înmormîntat în pămîntul patriei. […] M-am lăsat condusă întotdeauna Dumnezeu pentru că am încercat să fac Voia Lui atîta vreme cît mi-am făcut desăvîrşit datoria. Ce poate mai mult să spună un om despre el?”

Primele trei fotografii sunt capturi din spectacolul Centenarului Cella Delavrancea din 1987.

Sursa

Internet