.jpg)
— Măi copii, da’ cine o să-mi aducă și mie o cană de apă la bătrânețe?
Am râs când am spus-o. Așa fac bătrânii, pun durerea în glumă, să nu apese prea tare.
Ei au zâmbit scurt. Apoi fata mea a schimbat vorba.
— Mamăie… da’ când facem și noi actele la casă? Să fie totul în regulă. Să nu fie probleme mai târziu.
M-am uitat la mâinile mele. Crăpate. Umflate la încheieturi.
Mi-am zis în gând: „Uite, Ileano, asta te frământă pe tine — cana de apă. Pe ei îi frământă casa.”
Nu le-am spus nimic.
— Facem, mamă. Cum să nu facem? Că doar pentru voi am strâns.
Casa asta n-a fost primită. A fost făcută cu palmele mele și ale bărbatului meu, Dumnezeu să-l odihnească. Cărămidă peste cărămidă. Am crescut trei copii aici. I-am ținut la școală. Am mers desculță prin grădină ca să aibă ei pantofi.
Când au plecat la oraș, le-am pus în traistă ouă și slănină.
— Să nu vă fie rușine de unde plecați, le-am zis.
Au promis că vor veni des.
La început veneau. Duminica. Cu copiii mici de mână. Curtea se umplea de glasuri.
Apoi au început să vină mai rar.
— Mamă, e drum lung.
— Mamă, avem treabă.
— Mamă, școala copiilor…
Eu ziceam „bine” și puneam o oală în plus pe sobă. Că poate totuși vin.
Într-o zi, am ieșit să scot apă din fântână. Am amețit. N-am mai știut ce e sus și ce e jos. M-am trezit pe pământ, cu găleata răsturnată și apa curgând pe lângă mine.
N-am putut să mă ridic.
Nu m-a auzit nimeni din casă, că nu era nimeni.
M-a găsit vecinul Ion. Venea de la grajd.
— Mătușă Ileano! Ce faci aici?
M-a ridicat încet. M-a dus în casă. Mi-a pus o pernă sub cap.
— Să chem copiii?
Am tăcut o clipă.
— Lasă, Ioane. Că-s ocupați. Le spun eu.
Dar nu le-am spus în ziua aceea.
Am așteptat.
Când au venit, le-am zis:
— Am mai căzut și eu… da’ m-a ridicat Ion.
Au dat din cap.
— Mamă, trebuie să ai grijă. De asta zicem să facem actele, să putem decide pentru tine dacă se întâmplă ceva.
Am simțit cum mi se strânge inima.
— Pentru mine sau pentru voi? am întrebat în gând.
Cu voce tare am spus doar:
— Faceți cum credeți.
Am semnat.
Nu mi-a fost teamă că rămân fără casă. Casa fără oameni e doar zid.
Mi-a fost teamă să nu rămân fără oameni.
Seara, stau în camera din față. Ceasul ticăie. Lemnele trosnesc în sobă.
Mă uit la cana de tablă de pe masă.
Nu mi-e greu să-mi torn singură apă.
Mi-e greu să știu că dacă într-o zi n-o să mai pot, poate n-o să fie nimeni să observe.
Nu vreau averi. Nu vreau să mă ducă la oraș. Nu vreau nimic mare.
Vreau să vină cineva fără să-l chem.
Să intre pe poartă și să spună:
— Mamaie, ce faci?
Să-mi aducă o cană de apă nu pentru că așa scrie într-un act.
Ci pentru că așa simte.
Eu încă trăiesc. Încă mă descurc. Încă aprind soba și mătur curtea.
Dar singurătatea nu se vede pe față.
Se vede în liniștea prea lungă dintre două bătăi în poartă.
Se vede în farfuria pusă în plus și apoi strânsă neatinsă.
În oala care fierbe mai încet, că n-are pentru cine clocoti.
În ceasul care pare că ticăie mai tare decât ar trebui.
Bătrânețea nu doare prin ani.
Doare prin absențe.
Nu prin riduri.
Prin promisiuni uitate.
Oamenii nu îmbătrânesc când le albește părul.
Îmbătrânesc când nu-i mai caută nimeni.
Și poate că nu e nevoie de gesturi mari.
Doar de prezență.
Pentru că uneori, cel mai greu lucru de dus nu e povara anilor —
ci tăcerea care rămâne după ce toți au plecat.
Sursa
Internet
