Astăzi, 11 mai 2026, se împlinesc 110 ani de la nașterea lui 𝐂𝐚𝐦𝐢𝐥𝐨 𝐉𝐨𝐬𝐞́ 𝐂𝐄𝐋𝐀 (1916-2002), romancier, nuvelist, eseist și editor spaniol, unul dintre marii scriitori ai Spaniei din secolul XX, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1989 „pentru proza bogată și intensă care, printr-o compasiune reținută, creează o viziune fascinantă asupra vulnerabilității omului”.

      S-a născut într-o familie bogată, descendentă din imigranți italieni și englezi. În anul 1936, când debuta cu un volum de versuri, 𝑃𝑖𝑠𝑎𝑛𝑑𝑜 𝑙𝑎 𝑑𝑢𝑑𝑜𝑠𝑎 𝑙𝑢𝑧 𝑑𝑒𝑙 𝑑𝑖́𝑎. 𝑃𝑜𝑒𝑚𝑎𝑠 𝑑𝑒 𝑢𝑛𝑎 𝑎𝑑𝑜𝑙𝑒𝑠𝑐𝑒𝑛𝑐𝑖𝑎 𝑐𝑟𝑢𝑒𝑙 (Călcând în lumina incertă a zilei. Poeme dintr-o adolescență crudă), Cela pleca pe fronturile Războiului Civil ca voluntar în armata franchistă. Experiența a fost însă de scurtă durată: grav rănit, supraviețuiește ca printr-o minune, consacrându-se mai apoi în totalitate literaturii. Deși a luptat împotriva republicanilor, învinși în război, scriitorul nu a pactizat cu regimul lui Franco, suportând de fiecare dată presiunea cenzurii asmuțite de nonconformismul și de notele polemice ale scrierilor sale literare și publicistice. Astfel, este nevoit să-și tipărească primul roman, 𝑳𝒂 𝒇𝒂𝒎𝒊𝒍𝒊𝒂 𝒅𝒆 𝑷𝒂𝒔𝒄𝒖𝒂𝒍 𝑫𝒖𝒂𝒓𝒕𝒆 (Familia lui Pascual Duarte, 1942), într-un garaj din Burgos, tăinuindu-l de ochii cenzorilor și ai autorităților. Cartea a fost vândută înainte ca poliția să reușească să confiște tirajul, autorul devenind imediat un nume de referință în mediul literaților spanioli.

     Critica spaniolă a vorbit chiar despre apariția unui întreg curent în literatura spaniolă 𝑡𝑟𝑒𝑚𝑒𝑛𝑑𝑖𝑠𝑚𝑜, care s-ar fi datorat influenței exercitate de romanul de debut al lui Cela. Deși scriitorul a respins termenul, inventat de Antonio de Zubiaurre pentru a desemna stilul neorealist al unei proze în care „se accentuează tentele negre, violența și crimele truculente, episoadele crude și uneori repulsive, zonele crepusculare ale existenței…”, în istoria literară spaniolă denumirea s-a încetățenit în special cu referință la opera lui Camilo José Cela însuși, a lui García Serrano (𝐿𝑎 𝑓𝑖𝑒𝑙 𝑖𝑛𝑓𝑎𝑛𝑡𝑒𝑟𝑖́𝑎 – Infanteria fidelă, 1944) și a lui Fernández Flórez (𝐿𝑜𝑙𝑎, 𝑒𝑠𝑝𝑒𝑗𝑜 𝑜𝑠𝑐𝑢𝑟𝑜 – Lola, oglinda obscură, 1951). Denumirea de 𝑡𝑟𝑒𝑚𝑒𝑛𝑑𝑖𝑠𝑚𝑜 (de la 𝑡𝑟𝑒𝑚𝑒𝑛𝑑𝑜 – 𝑔𝑟𝑜𝑎𝑧𝑛𝑖𝑐, 𝑓𝑖𝑜𝑟𝑜𝑠 și de la 𝑡𝑟𝑒𝑚𝑒𝑛𝑑𝑖𝑠𝑡𝑒 – termen tauromahic utilizat atunci când un 𝑡𝑜𝑟𝑒𝑟𝑜 este nevoit să înfrunte taurul imediat după ieșirea acestuia din 𝑡𝑜𝑟𝑖𝑙, fără a avea ocazia să-i studieze comportamentul) pare a fi însă destul de potrivită pentru descrierea universului narativ făurit de Cela, o lume populată de personaje marginale, diforme moral și fizic, pictată în tușe groase, întunecate, hiperrealiste. Grotescul e la el acasă, opera lui Cela înscriindu-se în tradiția inițiată, în literatura spaniolă, de poemul tragicomic 𝐶𝑒𝑙𝑒𝑠𝑡𝑖𝑛𝑎 de Fernando de Rojas (celebru pentru satirizarea moravurilor specifice vulgului și prin utilizarea, în maniera Rabelais, a unui 𝑙𝑎𝑛𝑔𝑎𝑢𝑔𝑒 𝑣𝑒𝑟𝑡), dar și în tradiția romanului picaresc (în special prin romanul său 𝑵𝒖𝒆𝒗𝒂𝒔 𝒂𝒏𝒅𝒂𝒏𝒛𝒂𝒔 𝒚 𝒅𝒆𝒔𝒗𝒆𝒏𝒕𝒖𝒓𝒂𝒔 𝒅𝒆 𝑳𝒂𝒛𝒂𝒓𝒊𝒍𝒍𝒐 𝒅𝒆 𝑻𝒐𝒓𝒎𝒆𝒔 – Noile isprăvi și necazuri ale lui Lazarillo de Tormes, 1944). Marea diferență este că, la Cela, spectacolul mizeriei umane nu se limitează la câteva clase sociale, fiind expresia generală a declinului pe care l-a trăit societatea spaniolă în timpul Războiului Civil, dar mai ales după consumarea acestuia.

     Următoarele cărți de proză, scrise în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (câteva culegeri de nuvele și romane, între care 𝑷𝒂𝒃𝒆𝒍𝒍𝒐́𝒏 𝒅𝒆 𝒓𝒆𝒑𝒐𝒔𝒐 (Pavilionul de odihnă, 1943), confirmă reputația lui Camilo José Cela de scriitor necruțător cu epoca și cu oamenii acesteia. Culmea creației este considerat romanul 𝑳𝒂 𝒄𝒐𝒍𝒎𝒆𝒏𝒂 (Stupul), publicat în 1951 tocmai la Buenos Aires, din cauza unei interdicții a cenzurii care va fi ridicată abia în 1963, dar nu pot fi trecute cu vederea nici operele precum 𝑴𝒓𝒔 𝑪𝒂𝒍𝒅𝒘𝒆𝒍𝒍 𝒉𝒂𝒃𝒍𝒂 𝒄𝒐𝒏 𝒔𝒖 𝒉𝒊𝒋𝒐 (Mrs. Caldwell vorbește cu fiul ei, 1953), 𝑻𝒐𝒃𝒐𝒈𝒂𝒏 𝒅𝒆 𝒉𝒂𝒎𝒃𝒓𝒊𝒆𝒏𝒕𝒐𝒔 (Toboganul flămânzilor, 1962), 𝑺𝒂𝒏 𝑪𝒂𝒎𝒊𝒍𝒐 𝟏𝟗𝟑𝟔 (1969), 𝑶𝒇𝒊𝒄𝒊𝒐 𝒅𝒆 𝒕𝒊𝒏𝒊𝒆𝒃𝒍𝒂𝒔 𝟓 (Oficiul tenebrelor 5, 1973), 𝑴𝒂𝒛𝒖𝒓𝒄𝒂 𝒑𝒂𝒓𝒂 𝒅𝒐𝒔 𝒎𝒖𝒆𝒓𝒕𝒐𝒔 (Mazurcă pentru doi morți, 1983) sau 𝑪𝒓𝒊𝒔𝒕𝒐 𝒗𝒆𝒓𝒔𝒖𝒔 𝑨𝒓𝒊𝒛𝒐𝒏𝒂 (Cristos versus Arizona, 1988) – lucrare epică de proporții alcătuită dintr-o singură frază!). Pe lângă romanele în care scriitorul a reușit să experimenteze cu succes diverse tehnici și construcții narative, sunt remarcabile și cărțile sale de călătorie: 𝑽𝒊𝒂𝒋𝒆 𝒂 𝒍𝒂 𝑨𝒍𝒄𝒂𝒓𝒓𝒊𝒂 (Călătorii în Alcarria, 1948); volumele de poezie: 𝑬𝒍 𝒎𝒐𝒏𝒂𝒔𝒕𝒆𝒓𝒊𝒐 𝒚 𝒍𝒂𝒔 𝒑𝒂𝒍𝒂𝒃𝒓𝒂𝒔 (Mănăstirea și vorbele, 1945), 𝑪𝒂𝒏𝒄𝒊𝒐𝒏𝒆𝒓𝒐 𝒅𝒆 𝒍𝒂 𝑨𝒍𝒄𝒂𝒓𝒓𝒊𝒂 (Cântece din Alcarria, 1948); lucrările lexicografice, în special 𝑫𝒊𝒄𝒄𝒊𝒐𝒏𝒂𝒓𝒊𝒐 𝒔𝒆𝒄𝒓𝒆𝒕𝒐 (Dicționarul secret), în două volume, consacrat limbajului licențios și argotic spaniol. 

     Cela s-a remarcat și prin activitatea de publicist și de editor: autoexilat pe Insula Mallorca, scriitorul fondează revista „Papeles de Son Armadans” (1956-1979, 276 de numere), în care și-au publicat textele circa o mie de scriitori, între care și nume ilustre ale literaturii spaniole din a doua jumătate a secolului al XX-lea.

     În 1957 Camilo José Cela este numit membru al Academiei Regale Spaniole. Printre alte titluri și funcții publice pe care le-a deținut romancierul se numară și titlul nobiliar de marchiz de Iria Flavia, acordat de regele Spaniei, precum și cel de senator regal în Parlamentul spaniol. În 1989 i se acordă Premiul Nobel pentru Literatură. În decursul carierei sale Camilo José Cela a mai primit numeroase alte premii literare prestigioase, printre care Premiul Criticilor (1956), Premiul Național pentru Literatură (1984), Premiul Prințului de Asturias pentru Literatură (1987) și Premiul Cervantes (1995).

Sursă: Trei laureați Cervantes într-o carte: Camilo José Cela, Juan Marsé, Francisco Ayala. – Chișinău: Arc, 2011. – P. 5-8.

Opera lui Camilo José Cela în colecția BNRM: https://tinyurl.com/2vpyncr8

#CamiloJoséCela_110 #LiteraturileLumii #colecțiaBNRM

 La mulți ani artistului Galetin Deian.🥂

Pe 11 Mai, 2026, artistul ge mare fală al Banatului, mai adaugă un trandafir la buchetul vieții, iar noi Administraţia Dragu mi-i că-s bănățan mândru șî fălos, împreună cu voi drajilor, îi dorim o viață lungă plină ge ferişire, sanatace șâ la cât mai mulce cântari faine. 

În potrea alături ge frumoasa șâ talentata soție Andreea Voica.

 AMZA PELLEA &

PRIETENII  LUI 

~O lume care nu se mai întoarce~

Amza Pellea n-a fost doar un actor mare. A fost un om care știa să iubească oamenii, și tocmai de aceea oamenii îl iubeau înapoi 

pe scenă, pe platoul de filmare, la o masă cu vin și povești, sau pur și simplu la o țigară trasă până la capăt. 

Lumea în care a trăit era una în care prietenia dintre actori nu era o vorbă goală: se construia în repetiții de noapte, în turnee prin țară, în câte un pahar la Corabia sau la Moscova, în replica spusă greșit și râsul care urma.

SEBASTIAN PAPAIANI  ~fratele de platou~

Dacă ar fi să alegi un singur prieten care să îl reprezinte pe Amza Pellea în toată amploarea lui umană, acela ar fi Sebastian Papaiani. Papaiani i-a avut ca parteneri pe marii actori ai României — Toma Caragiu, Amza Pellea, Dem Rădulescu, Jean Constantin, Colea Răutu, Ion Besoiu — dar cu Amza legătura a fost cu totul specială, depășind simpla colegialitate de breaslă. Au jucat împreună în unele dintre cele mai iubite filme românești: Nea Mărin Miliardar, Un comisar acuză, Șantaj. Pe platou, se cunoșteau atât de bine încât înțelegeau din priviri cum să dea spațiu celuilalt în scenă.

Papaiani a vorbit despre Amza cu cuvinte pe care le-a ales cu grijă, nu din convenție: „Era un om moral, cald, răbdător, avea această bucurie de a sta alături de oameni. O dată nu s-a enervat, o dată n-a țipat la cineva. L-am văzut supărat sau încrântat, dar niciodată nu l-am văzut să rabufnească. Era un om înțelept. Era un OM."   Iar la moartea lui Amza, Papaiani a concluzionat: „Nu vorbesc acum cu ideea «despre morți numai de bine». Eu vorbesc despre Amza. E o mare pierdere pentru teatrul și pentru filmul românesc."  

Prietenia lor era una de tip oltenesc: directă, caldă, fără prea multe ceremonii. Amza îl aprecia pe Papaiani pentru că era exact ce pare — un om fără falsitate, fără manevre de culise. Și Papaiani îl aprecia pe Amza pentru că, dintre toți marii actori ai generației, el era singurul care putea fi și erou de film istoric și oltean mucalit din Băilești, fără să pară vreodată că joacă un rol în propria viață.

DRAGA OLTEANU MATEI 

~ „a cincea soră"~

Draga Olteanu Matei povestea: „Eu cu Amza am fost colegi din anul I de facultate, din 1951. Împreună am luat examenul de admitere. De atunci am rămas ca frații. El avea patru surori, iar eu eram a cincea! Am fost și la Băilești și acolo am cunoscut toate personajele despre care vorbea Amza. Chiar dacă nu aveam același cerc de cunoștințe, prietenia noastră a fost sinceră și adâncă."  Când greșea vreo replică la repetiție, Amza îi spunea „fă, năroado!" — „era un fel al lui de-a mă alinta. O glumă care-mi facea mare plăcere!"   Au jucat împreună în Nea Mărin Miliardar, unde Draga Olteanu Matei îi dădea partenerul perfect de comedie.

RADU BELIGAN  ~prietenul din umbră~

Poate cel mai discret dintre toți, dar și cel mai profund. Înainte de a muri, Amza Pellea a acceptat la căpătâiul său doar patru persoane: pe Oana, pe Domnica, pe vărul primar Ionel Pelea, și pe colegul său Radu Beligan.   Această alegere spune mai mult decât orice interviu. Beligan fusese cel care îl ajutase pe Amza să-și facă rost de casă în București și avusese încredere în el când lumea nu îl recunoștea încă. O prietenie construită pe recunoștință reală și pe respect reciproc.

JEAN CONSTANTIN și DEM RĂDULESCU  ~veselia din gașcă~

Amza Pellea a fost fotografiat de nenumărate ori alături de buni prieteni actori — Dem Rădulescu, Jean Constantin, Ștefan Bănică — oameni cu care împărtășea același simț al umorului și aceeași dragoste pentru public. Jean Constantin era un maestru al comediei de estradă, iar Dem Rădulescu era actorul cu cel mai molipsitor râs din generație. Împreună formau o lume în care bancul bun era monedă de schimb și în care nimeni nu se lua prea în serios.

ION BESOIU 

~colegul de distribuție~

Besoiu a apărut alături de Amza în multe dintre marile producții ale epocii — Atunci i-am condamnat pe toți la moarte, Haiducii, Un comisar acuză. Erau actori de școli diferite: Amza, oltenesc și expansiv; Besoiu, mai sobru. Tocmai de aceea se completau atât de bine.

STELA POPESCU și 

TUDOR GHEORGHE  ~sufletele mai tinere~

Stela Popescu povestea: „Am lucrat mult împreună cu Amza, și în film, și în teatru. Avea o chestie extraordinară: era foarte cald, deveneai foarte repede prieten cu el, avea haz."   Iar Tudor Gheorghe, cel mai „oltean" dintre toți cântăreții români, i-a dedicat lui Amza balada „Nea Marine, Nea Marine" — venea cu el la Băilești, petreceau nopți întregi la restaurant, în atmosfera aceea caldă, de om care știe să se coboare la nivelul oricui.

Toți acești oameni aveau ceva în comun: în preajma lui Amza Pellea deveneau puțin mai buni, puțin mai veseli, puțin mai ei înșiși. Asta e măsura unui prieten adevărat. Și poate de aceea, la 42 de ani de la moartea lui, mulți  vorbesc despre marele actor mai mult la prezent.

Respect,

Recunoștință,

Prețuire!

Colaj Mary Flory

CULTURA CURIOZITATI GANDURI 

@toatălumea