.jpg)
Ziua Crinului.
O floare cât o rugăciune, o legendă cât o mângâiere
Într-o lume în care florile vorbesc prin parfum și gingășie, crinul alb rămâne o șoaptă a purității, o floare care pare născută din lacrimile Cerului și din dragostea necuprinsă a unei mame.
Legenda crinului alb
În unele basme populare se povestește că în zilele pe când, Iosif și Maria fugeau cu pruncul lisus în brațe pentru a-l proteja de călăii lui Irod era o arșiță mare, iar lui Iisus i s-a făcut foame, Maica Domnului a coborât de pe asin, în deșert, pentru a-l hrăni.
În timp ce pruncul se hrănea la sânul ei…ochii Mariei erau plini de lacrimi și se gândea de ce oare acei oameni doreau să-i omoare fiul.
A luat căciulița copilului și și-a șters cu ea lacrimile.
Căciulița s-a umezit și pentru a o usca, a pus-o pe un spin uscat.
Când s-a ridicat să plece, a privit locul acela, iar în locul căciuliței... o minune:
Tulpina uscată a spinului se prefăcuse într-o plantă verde, iar în locul căciuliței apăruse o floare albă ca neaua, deschisă ca un potir de cristal, delicată și curată ca o rază de har.
Astfel, crinul alb a fost dăruit lumii, purtând în cupa sa de catifea primele lacrimi de rouă ale dimineții, sfințite de iubire nepământeană.
Aceasta este esența crinului: o floare născută din durere, dar înflorită în speranță.
O floare care, în tăcerea ei, poartă rugăciuni, gânduri curate și doruri nerostite.
În tradiții, crinul alb este simbolul purității, al maternității divine, al iertării și al adevărului.
În fiecare petală se odihnește o rugăciune, în fiecare parfum – o adiere de îngeri.
De Ziua Crinului, să ne amintim să fim mai buni, mai curați, mai apropiați de sufletul nostru.
Să oferim un crin în semn de prețuire, să rostim o vorbă bună în loc de judecată, să mângâiem în loc să rănim.
Pentru că – nu-i așa? – adevărata frumusețe vine din ceea ce oferim, nu din ceea ce avem.
Sursa
Internet
