Un preot român dedică o poezie tuturor îngrijitoarelor românce de bătrâni din Europa

Despre badantele românce din Italia s-a scris și probabil se vor mai scrie sute de mii de pagini. Viața și încercările de multe ori teribile prin care acestea trec ar putea fi adeseori subiect de romane dar, de cele mai multe ori, suferințele lor rămân necunoscute și se consumă în intimitatea personală.

 Un preot român a decis să scrie și să publice pe siteul ADRI – ASSOCIAZIONE o poezie dedicată îngrijitoarelor de bătrâni românce din Italia și din Europa, o poezie care poate impresiona pe cele care se chinuie zi de zi să-și câștige banii în acest domeniu.
Cu dedicația “Pentru toate româncele din Europa care îngrijesc familii sau bătrâni…” preotul Sorin Croitoru a scris poezia de mai jos, intitulată BADANTA și a publicat-o pe siteul mai sus citat.

 ”M-am gândit la tine astăzi,

Sora mea întru Hristos,
Și aș vrea acum cu rimă
Să-ți trimit un gând frumos.
Stai închisă zi și noapte,
Crezi că Domnul te-a uitat,
Dar te rog ca gândul ăsta
Să-l alungi, că-i cu păcat!
Poți să fii încredințată:
Domnul n-a pierdut iubirea,
Dar a vrut sub astă cruce
Să-ți câștigi tu mântuirea.
Ești atentă cu bătrânii,
Ești supusă și umilă,
Chiar de-ți fac mereu capricii,
Tu îi îngrijești cu milă.
Uneori sunt plini de toane,
Alteori sunt chiar cuminți.
Tu îi îngrijești cu suflet,
Ca pe proprii tăi părinți!
Și deși o dată-‘n lună
Ți se dă un mic obol,
După două zilișoare
Portofelul iar ți-i gol!
Ești ca văduva aceea:
Ai doar doi bănuți, sau trei,
Însă numai Domnul știe
Câte guri hrănești cu ei..
Când te văd la Liturghie
Cu bănuț și lumânare,
Mi se-‘nlăcrimează ochii:
Știu că jertfa ta e mare!
Vrei s-ajuți pe toată lumea
Și slujești precum Hristos:
Toți așteaptă de la tine
Câte-un gest mărinimos!
Ești o mână de femeie,
Dar îi mulțumești pe toți.
Ți-ai crescut deja copiii,
Iar acum tu crești nepoți.
Când i-auzi la telefoane,
Nesfârșită-i bucuria:
„Ce să v-aducă mamaia
Când mai vine-‘n România”?
Nu știu ei că lemnu-‘n sobă
Și cărnița din tigaie
Sunt de multe ori plătite
Tot de.. scumpa lor mamaie..
Când te-apucă soro, dorul,
Arde inima în tine.
Zici că e de vină ceapa
Pentru lacrima ce-ți vine!
Uite-așa îți trece viața..
Zici mereu: „Mai stau PUȚIN,
Să termine facultatea
Ăla mic, și scap de chin”!
Spui așa.. când pierzi răbdarea,
Însă tu știi bine, soră,
Că atât cât ai putere,
Mai rămâi să joci în horă!
Te-‘ntărește Domnul nostru
Și apoi te iei cu treaba,
Te mai răcorește vântul
Când îți plimbi prin parcuri „baba”..
Te întrebi cu nostalgie:
„Oare când voi fi bătrână,
Mă vor însoți copiii
Și pe mine-‘n parc, de mână”?..
Asta ți-e povestea, soră..
O cunosc, căci sunt păstor
Și îmi cere Domnul nostru
Să știu viața oilor.
Asta-mi este poezia,
Sora mea întru Hristos.
Am făcut-o pentru tine,
Că ai sufletul frumos!”
Conform informațiilor de pe siteul oficial al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei, la data de 1 ianuarie 2011, în zona de nord-vest a provinciei Mantova, s-a înfiinţat parohia cu hramul „Sf. Ioan Gură de Aur”. De la început, rolul acestei parohii a fost acela de a aduna “oile risipite” ale comunităţii româneşti, împrăştiate pe o zonă vastă ca suprafaţă, dar cu centre urbane mici.
Preotul însărcinat cu păstorirea acestei parohii este Părintele Sorin Croitoru, absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii Bucureşti și căsătorit, din anul 2006, cu Nadia Constantina.
Sursa
 http://pentruinima.biz/2017/11/11/un-preot-roman-dedica-o-poezie-tuturor-ingrijitoarelor-romance-de-batrani-din-europa/

Sursa

SURSA

Ploua si azi
Plouă și azi pe geamul meu supus,
Unui estetic de abrupte umbre,
Pare un vitraliu de senin ascuns
De ochiul zilei; care nu-l pătrunde!
Plouă și azi în gându-mi răvășit
Prea răscolit continuu a disperare,
După o iubire ce s-a risipit
Pe drumuri neștiute-n depărtare.
Plouă și azi pe timpu-mi scuturat
De anii ce-și încheie socoteala
Din calendarul vieții măsurat,
Doar nostalgia-și mai dă... osteneala!
Plouă solemn, final de evocare,
Pierdută ești iubirea mea în lume
Încă-și aprind lumina, tăcute felinare
Și mai plutesc gondolele nocturne.

Elena Volcinschi

Noapte de unul singur

Aud un pian prin zăpezi cristaline
Şi nu sunt cu tine, vai nu sunt cu tine
Chopin – un concert de pian oarecare
Şi calea e lungă şi noaptea e mare.

De iarnă mă satur, de plânset te saturi
Iubiri între noi în o mie de paturi
Şi primăvăratec ninsori mai sfâşie
Voalul miresei în noaptea târzie.

Se-aud ciudăţenii şi fiare în noapte
Şi ninge himere şi ninge cu şoapte
Mi-e dor ca de propria-mi copilărie
De tine, aceea ce n-a fost să fie.

Iar dacă ai fi dintr-o dată cu mine
Mi-ar fi totul altfel şi nu mi-ar fi bine
Sunt fumuri pe case, iubiri sunt în case
Şi cerul a fum şi-a păcate miroase.

Pendula ca streangul de moarte e gata
Se mişcă de parcă mă strânge cravata
Mă târâi pe coaste, te caut pe perna
Şi noi ce spuneam că iubirea-i eternă.

Şi uite ce grabnic se-arată şi trece
Şi sângele-n rana lovită e rece
Aud un pian, un Chopin de departe
De care n-ai parte, de care n-am parte.

Un mut pianist se răsfiră în stele
Şi mâinile lui bat în coastele mele
Atât aş voi să te văd înc-o dată
Şi-aceasta ca ultima noastră răsplată

Şi când lângă focul ce-atât ne legase
În soba adânc păduraticei case
Ar fi să te văd pentru ultima oară
Aş pune pianul să-nveţe să moară.

Aşa cum acum eşti dusă departe
Bufneşte-un pian prin ulucile sparte
Şi-o lună roşcată însângeră plopii
Iar eu cu nimic nu mai pot să te-apropii.

Şi cad în genunchi lângă focul ce moare
Şi vreau să-l întreb de mai e vre-o scăpare
Şi el îmi răspunde cu-n sclipăt spre uşă
Şi-mi lasă în palme o caldă cenuşă.

Te-aş cere-napoi însă n-am cui te cere
Şi restul e numai Chopin şi tăcere.

poezie de Adrian Păunescu

Vine o vârstă, vine o veste, vine o vreme,
Vine o vamă, vine o voce, vine, cheamă,
Cheamă ziua, cheamă ora, cheamă clipa tuturora.
Cheamă, pleacă, vine, este !

Vine vama să-mi măsoare porţia de har,
Vine vama cu închisoare, căci am fost tâlhar.
Vine ziua să coboare discul meu solar,
Vine ziua să fiu boare, cer şi aer clar.

Vine vestea să-mi strecoare că respir mai rar,
Vine vestea că-i răcoare pe itinerar,
Vine ora care doare, scrisă în calendar,
Vine ora ca odoare să vă las în dar.

Vine vârsta când dogoare patul de coşmar,
Vine vârsta de rigoare şi de somn sumar.
Vine clipa să înfioare mitul necesar,
Vine clipa când mioare în folclor tresar.

Vine vremea la izvoare să mă întorc deci iar,
Vine vremea să dau floare, poate fructe chiar.
Vine o vamă, vine o voce, vine, cheamă
Cheamă, pleacă, vine, este !

Romulus VULPESCU

Sunt călător

Ai vrut să fiu o ploaie care plânge
La geamul tău închis între cuvinte,
Dar, amintirea verilor mi-ajunge, 
Azi, mor de dor în zările-absolute.

Ai vrut o primăvară ca să-ţi fiu
Şi m-ai lăsat să zbor cu rândunele,
Acum, iubita mea, e prea târziu,
Nu te găsesc prin gândurile mele!

Din cer te pot privi cum rătăceşti
Desculţă, peste câmpuri de uitări,
Degeaba strigi nu vreau să povesteşti
Cum a plecat iubirea noastră-n nori.

Eu sunt un călător ucis de vânturi,
Dar simt parfumul florilor de tei
Şi dragostea ascunsă prin nisipuri,
La malul lacrimei din ochii tăi.

În urma paşilor tăcuţi vin valuri,
Sunt glasul tău refugiat de teamă,
Din tot ce-a fost au rămas două zaruri
Şi-acum hazardul ne citeşte-n palmă.

Trec adieri prin cârduri de cocori,
Nici nu mai ştiu dacă vor poposi în noi,
Doar ploaia rece mă trezeşte-n zori
Şi mă întreabă tristă de-amândoi.

Pe strada mea răspusurile trec,
Dar nu vor mai opri la semafoare,
Peste tăceri de gheaţă mă aplec
Să văd iubirea ta în depărtare.

05 04 2017 Daniel Luca

Rugămintea din urmă de George Coşbuc

Eşti schilav tot! Un cerşetor
Te-ntorci acum acasă,
Şi ce fecior frumos erai!
Dar oricum eşti, ce-ţi pasă!
Tu vei vedea iar satul tău
Şi casa voastră-n vale,
Şi biata mamă-ţi va ieşi
Plângând în cale.

Şi eu rămân să mor pe-aici
Cu liftele păgâne!
Ah, parcă simt că n-am s-ajung
Să văd ziua de mâine.
Cu douăzeci deodată-n car
La groapă mă vor duce,
Şi, bun e Domnul, de-om avea
La cap o cruce.

Noi de copii ne ştim, şi-am fost
Ca fraţii, ba mai bine.
Eu de-am avut un singur ban
L-am împărţit cu tine;
Şi tu cu gura foc prindeai
Să-mi dai ajutorare;
Să-ţi răsplătească Dumnezeu,
Că-i bun şi mare!

Şi-auzi acum! De-or întreba
În sat de-a mea venire
Tu-n loc de adevăr să spui
Că n-ai de mine ştire,
Că n-am fost la un regiment
Dar spune-le ce-ţi place.
Că pentru ei ori viu, ori mort,
Totuna face.

Iar mamei Doamne, cum aş vrea
Credinţa s-o înşele!
Să-i spui că m-ai lăsat rănit
La Turnu-Măgurele,
Dar voi sosi cât de-n curând.
Ascultă-mi rugămintea,
Că mama, dac-ar şti că-s mort,
Şi-ar pierde mintea.

Tu s-o amâi cu zi de zi
Şi spune-i câte toate,
Ea e bătrână, n-are mult
Să mai trăiască, poate;
Şi pentru ce să-i amărăşti
Şi zilele puţine?
Că n-are-n lume bun şi drag
Decât pe mine.

Iar Linii, de s-ar întâmpla
Să vă-ntâlniţi vrodată,
Să-i spui că-s sănătos şi-aş vrea
S-o aflu măritată.
Tu uită-i-te-n ochi să vezi
De-o doare ori n-o doare;
Iar dacă vei vedea-o stând
Nepăsătoare,

Să-i spui că m-ai lăsat rănit
Pe umedele paie,
Că doctorul în carnea mea
Adâncă brazdă taie,
Că de dureri eu mă izbesc
Şi urlu ziua-ntreagă,
Şi c-am murit gândind la ea,
Că mi-a fost dragă.

Şi dacă ochii ei atunci
Mai tulburi se vor face,
N-o mângâia! E de prisos,
Te rog s-o laşi în pace.
O frunză veştedă nu-ţi dă
Cuvânt să zici că-i toamnă
Şi-o lacrimă în ochii ei
Nimic nu-nseamnă!

Şi-acum dă-mi mâna! A sunat
Cornistul de plecare,
Du Oltului din partea mea
O caldă salutare,
Şi-ajuns în ţară, eu te rog,
Fă-mi cel din urmă bine:
Pământul ţării să-l săruţi
Şi pentru mine!

VINO CU MINE LA CULES

Vino cu mine la cules de sori
Pe cerul care se predase brumei,
Să ne-nflorească maci peste ninsori
Și sufletele să dea viață humei.

Legând buchete stelele albastre
Și aruncându-le peste stihii,
Să descompunem pietrele sihastre
În fire de nisipuri aurii.

Vino cu mine la cules de vise
Pe câmpu-nțelenit de nepriviri
Să umplem brațele cu gânduri strânse
Într-o poveste-a unei mari iubiri.

Să ne-ngropăm picioru-n praf de lună,
Cometele cu focul lor să ne alinte
Și-o clipă să ne prindem iar de mână
Pe cerul cu aducerile-aminte.

Vino cu mine la cules de stele
Ce umple Universul ce ne-a fost stăpân
Și martor peste zilele rebele
Cu gust de struguri și miros de fân.

versuri Dori Lederer

"Dinspre pisc o boare
Tinde să se-arunce
Amintiri din soare
Pe Vlădeasa duce

Peste Pietre Albe 
S-au născut năluce
Frunzele în salbe
Vântul să le culce

Galben prin Ponoare
Maroniu pe creste
Unde-i vara oare?
File de poveste

La izvor şi vântul
Pare să se culce
Toamna-şi cântă cântul
Vara se tot duce

Cârd de căprioare
Cerbii hăulind
Rătăcind în soare
Razele mugind

Toamna e stăpână
Apusenii gem
Pe sub clar de lună
Scris-am un poem..."
(Sandu Catinean - Toamna-n Apuseni)

Toamna dulce pe Valea Inzelului din Muntii Trascau.

.
Fotografie realizata de Cosmin Berghean
Sursa poezie: http://cluj-am.ro/

Corina Anca Roth

Sensul Iubirii...poezie de Rumi

                                                                      

Sensul iubirii Atat lumina cât şi umbra sunt dansul Iubirii, Iubirea nu are cauză; Este iubirea astrală a secretelor lui Dumnezeu. Iubitul şi iubirea sunt inseparabili şi atemporali. Deşi am încercat să descriu Iubirea, Atunci când am experimentat-o,  Am rămas lipsit de cuvinte. Deşi am încercat să scriu despre Iubire,  Am rătăcit lipsit de ajutor; Creionul mi s-a rupt şi foile au alunecat. În acel loc inefabil în care iubitul,  Iubirea şi obiectul iubit sunt una.  Fiecare moment devine glorios prin lumina Iubirii. poezie de Rumi

Fiindca imi plac macii, norii, cascadele si versurile frumoase ... jumatate
din sufletul meu e locuit de Păunescu.

Dumnezeul salvării -Adrian Păunescu
Inchide fereastra...
    
  Vezi  mai multe  imagini    din   diverse

Închide fereastra, perdeaua o lasă,
Dă zgomotul mării afară din casă,
Dă-mi voie s-aşez fruntea mea pe-al tău pantec,
S-ascult al rodirii şi-al tainelor cântec,

Să fiu tot o rană, să fii tot o rană,
Materia-n fierberea ei grosolană,
Să trecem în moarte din cauze varii,
Cu marea venind către noi ca barbarii.

Eu las adevărul acesta să steie,
Eşti cea mai fierbinte şi dulce femeie,
La noapte, plângând lângă tot ce mă doare,
Pe ochi desena-te-voi, straniu, cu sare.

Dă marea afară din casă şi vino,
Nestinso, neblândo şi iar nestrăino,
Pereche de umbra noptatecă pune
În contul durerii că eşti slăbiciune,

Că inima-mi pica din piept şi mă cheamă,
Că sufletul meu te consideră mamă,
Că norii se-adună şi vremea se strică
Şi eu, stând sub grijă, te ţin ca pe-o fiică,

Dar tu dintre toate mai nouă, mai vechea,
Îmi eşti dulcea umbra, împasul, perechea,
Tu, drama cu mii de soluţii greşite,
Te plâng până ochii îmi ies din orbite.

Fii azi râzătoare, fii azi optimistă,
Soluţia buna e-n noi şi există
Şi dacă, iubito, femeie visată,
Ar fi să ne stingem curând, nu odată,

Din dragostea noastră nebună şi bună,
Cu marea în casă, şi-n pat arşi de lună,
Eu ştiu că s-or naşte sub cinice astre
Alţi doi să repete-ntrebările noastre.

Ţi-ai naşte copilul, ţi-aş naşte copila,
În pumni de olar ar surâde argila
Şi daca nu e Dumnezeu să audă
Ce luptă dăm astăzi cu moartea cea crudă,

Din dragostea noastră, prin timpul prea greu
S-ar naşte el, vindecător Dumnezeuul,
Pe tronuri sărace suindu-şi fiinţa
Ar face să cânte prin noi suferinţa.

Iubito, amână secunda fatală,
Să dăm alor noştri şi dramă şi boală,
Copiilor noştri să dăm să învingă
Prin ei tragedia cu chip de seringă.

Dă zgomotul mării afară din casă,
Vreau linişte, linişte, marea m-apasă.
Vreau moartea să vină să lupte cu mine,
Eu sunt cineva, moartea e oarecine.

Şi mută din tine în mine durerea,
Că tot ţi-o voi lua folosind mângâierea
Te-nchină şi crede, în mine te mută,
Cu jale cu tot şi cu clipa temută.

Şi daca se-ngăduie fapta aceasta,
Cu pumnii aprinşi mergi şi sparge fereastra,
Să intre barbara şi tulburea mare
Prin noi în pământul pe care nu-l doare,

Să intre săratele zbateri şi unde
Sub toţi cei ce n-au simţăminte profunde,
Să-mi spele armura, sa-ţi treacă de coapsă,
Căci marea e singura lumii pedeapsă,

Să rupa, în val, şantinele de veghe,
Căci marea e singura morţii pereche,
Să vina fatal, consfinţând cu toţi solii
Mutarea în mine a dramei şi bolii,

Să vina să stingă cu tot vicleşugul
Şi lampa din casă şi ochii şi rugul
Şi-apoi să mă ducă departe, departe,
Sătulul de viaţă, bolnavul de moarte,

Să-ţi scriu cărţi poştale pe piele de cegă
Din Marea Niponă, din Marea Norvegă,
Din Marea de Flăcări ce plânge sub mare,
Iubito, pedeapsa, iubito, mirare,

Iubito de neguri, iubito de lună,
Iubito de taină şi jale-mpreună,
Iubito de carne, iubito de şoapte,
Suav miazăzi şi brutal miazănoapte,

Dar ăstea sunt simple şi bune cuvinte,
Şint legile care fac vieţi şi morminte,
Dar ăstea nimic nu înseamnă când vine
O grijă la mine şi moartea la tine.

Apleaca-ţi fiinţa prin ceaţa albastră
Să naştem salvarea din dragostea noastră
Şi roagă-te fiului tău ce e-n tine,
Să vină mai repede, să-ţi fie bine.

Să vina să urle ca mama şi tatăl
Îi sunt duşi la moarte; el şovăie, iată-l,
Da sângele tău, pur şi tânăr, să-l crească
În ritm fără pauză neomenească,

Dă pantecul tău, rodniciei, seminţei,
Fii gazdă nu bolii, ci vietii, fiinţei,
Tu meriţi pământul să-ti stea sub picioare,
Regină prea blândă şi nemuritoare,

Din mare să-ţi bată mătănii catargul,
Cum buzele tale îşi tânguie arcul,
Cum inima mea te-a găsit şi te ştie
Şi eşti bucurie, şi eşti tragedie.

Hai, vino, în liniştea mea neguroasă,
Dă zgomotul mării afară din casă
Şi-n larmele lumii şi-n templele mării
Să naşti Dumnezeul cinstit al salvării.

POVESTE

Ne ducem prin tomnatice paduri,
tristetea sa ne-o ardem în lumina.
Ne amagesc cu mii de june guri
brândusile ivite pe colina.

Si rupem crengi, razbatem prin desis,
si, rosu, ghimpele nu se dezminte.
Simtim pe buze greu paienjenis,
dar mergem înainte, înainte.

Si unde duce mersul, nu mai stim.
Lumini si umbre sunt, ca de poveste.
Rasuna a-nceput. De când venim?
O ceata se destrama ca o veste.

Racoare e si arde împrejur.
Voi-va pasul sa se mai întoarca
Din albul nor, din caier prin azur,
ursita ar putea fir nou sa toarca.

Adulmecam miresme tari deodat`,
prin ferigi dese pârtia patrunde.
Nu de izvor, ci ca de râu bogat
un murmur se aude, fara unde.

Un uliu, tipând deasupra-n zbor rotat,
sa iscodeasca-ar vrea ce se petrece.
Noi înca pe pamânt si-n lume-am dat
de-o apa peste care nu se trece.

Si-acum, când sufletele noaste vor
în brate, unul altuia, sa-si cada,
inelul, cu clipitul lucitor,
în deget ti-l întorc, sa nu mai vada.

Se cheama Jales râul, râul timp,
si-i potrivit din veci cu toamna.
Ne oglindim, în ape, fata, nimb.
Dar sa fugim, ca-i blestemata coama.

LUCIAN BLAGA

Vară de noiembrie – Lucian Blaga


Iubito-mbogăţeşte-ţi cântăreţul,
mută-mi cu mâna ta în suflet lacul,
şi ce mai vezi, văpaia şi îngheţul,
dumbrava, cerbii, trestia şi veacul.
Cum stăm în faţa toamnei, muţi,
sporeşte-mi inima cu-o ardere, cu-n gând.
Solar e tâlcul ce tu ştii oricând

atâtor lucruri să-mprumuţi.

O, lumea, dacă nu-i o amăgire,
ne este un senin veşmânt.
Că eşti cuvânt, că eşti pământ,
nu te dezbraci de ea nicicând.
O, lumea e albastră haină,
în care ne cuprindem, strânşi în taină,
ca vara sângelui să nu se piardă,
ca vraja basmului mereu să ardă.

Din volumul „Poezii – Vară de noiembrie”, 1962

Destine de fum-------Florina Cojocaru


Sunt destine de fum într-o iarnă ce vine,
Cu miros de gutui şi tăceri hibernale,
Am nevoie de noi, am nevoie de tine,

Vis de noapte, cernit, bate-n porţile tale.

Dimineţi tremurând între ceţuri prea grele,
Mi-e pământul flămând şi mă ninge durerea,
Să te-ajungă, aş vrea, toate visele mele,
Cânt de noapte, albit, îmi îngheaţă tăcerea.

Nu mai ştiu de ce plâng, am uitat a zâmbi
Şi mi-e dor dintr-un tine, cel ce pleacă a toamnă,
Dimineţi îngheţate între verbe« a fi»
Şi un timp singuratic, ce cuvântul condamnă.

Troienită de ierni ce s-or trece de mine
Între zile şi nopţi ce îmbracă pădurea,
Am nevoie de noi, am nevoie de tine,
Şi mi-e cântec a ploi ce se pierd de aiurea.

Sunt destine de fum între ceruri deşarte
Şi mă doare distanţa aşternută-ntre noi,
Cât mi-e dor dintr-un tine şi de tine n-am parte,
Vis de noapte cernit între lacrimi şi ploi.

Femeie, în tine dragostea ţipă!
Nimeni nu ar putea să-ţi scoată din cap
visul unei iubiri imposibile.
Tu, mai frumoasă decât cel mai frumos vis
pe care l-ar fi putut visa oricare bărbat,
eşti toată un strigăt.

Scoică de sidef în aşteptarea deschiderii,
marea dezamăgire se gaseşte întotdeauna sub poleială,
lacrimile de apoi sunt doar ultimele picături
din stoarcerea zâmbetului fals.
Perlele încântă prin durerile facerii.

Înfloreşti tropicală orhidee doar la gândul
că el te va strânge în braţe pentru o noapte,
iubirea nebună îţi curge prin vene o viaţă.
Întotdeauna lângă o adevărată femeie
paşii îţi devin nesiguri,
sângele ei fierbe, clocoteşte, îmbracă realitatea
în mătasea viselor ei.
O viaţă aluneci pe pojghita ei subţire.

Femeie, în tine dragostea ţipă...
Bărbaţii tresar doar la auzul geamătului tău,
nici un muzician nu a putut să-ţi prindă
desăvârşirea pe portativ.
Eşti singura pasăre care-şi tine trilul ascuns
doar pentru clipele de iubire.

Femeie, în tine dragostea ţipă.
Bărbaţii te ţin mereu în stare de asediu,
ochii lor te privesc hulpavi,
gândurile lor te dezbracă
deoarece în tine iubirea râmâne mereu tânără.
Tu eşti mereu vadul săpat de poftele lor. (Valeria Tamas)

Vântul poezie de A.E. Baconsky

Mă uit la vânt şi nu-l văd, Mă uit îndelung şi nu-l văd, Văd doar arborii cum se clatină Şi frunzele cum aleargă prin iarbă. Mă uit la timp şi nu-l văd, Mă uit îndelung şi nu-l văd – Văd doar copiii cum cresc Şi oamenii cum încărunţesc şi se-apleacă. poezie de A.E. Baconsky

Ultimul dor

Ultimul dor Acolo unde lângă râu Se-nşir' răchiţi bătrâne, Se duce gândul meu ades, Se duce azi şi mâine. Acolo-i satu-ncununat Cu-a nucilor verdeaţă, Ferice-acolo am trăit A vieţii dimineaţă. Bisericuţa ea de lemn Şi azi e vie-n minte-mi; Căsuţa cu doi plopi la drum O văd parcă nainte-mi. Şi parcă din grădină ies S-apuc pe ulicioara Ce duce la ogor, ţiind De mână surioara. Ah! cugetul mi-e ne-mpăcat Căci am pornit în lume, Căci am fost surd la tristul plâns Al iubitoarei mume! Ca roua s-au topit, s-au dus Iluziile toate, Şi sufletu-mi înstrăinat De jale nu mai poate. Si dacă din atâtea flori Nici una nu-mi rămâne, Un singur gând, un singur dor De suflet se mai ţine... De n-am putut ca să trăiesc De scumpul sat aproape, La cea biserică de lemn Când oi muri mă-ngroape. S-ascult prin somnul cel de veci Cetaniile sfinte, Ş-acele cânturi ce-mi aduc De-a mea pruncie-aminte; Să mai ascult ca de demult Cum seara toaca bate, Când duhul păcii maiestos Pluteşte peste toate. poezie de Miron Pompiliu

Flori de mar  de Costina Irimia Străluce fiinţa-ţi dimineaţa,  În roua caldă de poveşti  Şi-n ramul părintesc ţi-e faţa - nrămată pe câmpuri lumeşti.  În cete dulci de primăvară  Vă văd asemeni unui văl  Şi înspumată, caldă, rară  E mâna ta cu flori de măr.  Săruturi albe în lumină  Rodesc asemeni unui gând  Şi în natura fără vină  Dansează-n aer rând pe rând.

ruarie 2011

Toporasi
Cu sacu-i plin de banalitati s-a prezentat
si anul asta zana primavara,
cu toate-acestea noi ne-am bucurat
de parca-ar fi venit intaia oara.

Contrazicându-mă cu mine insumi si-n sfarsit,
riscând să-mi stric pantofii prin noroi,
m-am dus să vad ce flori au răsărit
în parcul vast si gol de langa noi.

De mult nu mă-ncercase asa dor
de viata si calcam nerabdatoare;
simteam cum se-nfioara sub picior
pamantul umed, fecundat de soare.

Copacii goi mi s-au parut incantatori -
Parca-as fi vrut să-i strang în brate să-i sarut
(trecusem pana-atunci de-atatea ori
pe langa ei si nici nu i-am văzut)

Iar ceru-albastru, vag, nedefinit
(ca rochiile care ies la spalat),
cu capul dat pe spate l-am privit
si l-am gasit de-a dreptul minunat.

Pe urma-am dat de toporasi langa-un stejar
erau asa de-albastri, delicati -
ca niste firmituri lasate-n dar
de primavara, printre pomi-ntunecati.

M-am aplecat cu inima batând,
dar când era să-i rup, nici eu nu stiu
de ce si cum, dar mi-a venit în gând
ca pentru ei paharu-i un sicriu.

Si m-am întors spre casa mai agale,
c-o oboseala fericita-n pasi,
iar daca mainile-mi erau la fel de goale,
în schimb aveam în suflet toporasi.

Magda Isanos

“Îngerul pistruiat”. Autor Kuzmenkova Mary

Străfund de ochi 

de Nichita Stănescu

Valul venind spre mine a împietrit în aer

O, chiar şi tu, iubito, ai rămas

într-o deplină nemişcare.

Şi timpul are febră
O, el mă arde
secunda este fixă ca o perlă
şi stropii valului atârnă-n aer.

Tu, atât apuc să strig, tu
şi cuvântul începe să se vadă
încet,âncet cum se vede lăsarea de noapte,
cuvânt din două litere: tu.

Animal monstruos, înţelesul
s-a oprit, şi începe să se vadă…