Emil Hossu n-a mai apucat să scrie, pentru Jurnalul Naţional, textul privind protestele de stradă şi învierea frumoasă a Pieţei Universităţii. Şi nici eu să fac emisiunea la care-mi promisese că mă va acompania. S-a stins rapid, fără nici un semn înainte, în teatrul pe care-l iubea, sub ochii incapabili să priceapă ce se petrece ai colegilor şi ai soţiei sale, actriţa Catrinel Dumitrescu. Mi s-a părut normal să-i cedez ei spaţiul lui editorial, care încă stă rezervat la mine pe birou.
Bucureşti, România, Uniunea Europeană, 9 februarie 2012. Înot printre nămeţi, prin Tărâmul Urşilor Polari. E frig de-ţi crapă căpăţâna. Găsesc greu un taxi. Mă grăbesc. Mă aşteaptă Catrinel, la ei acasă. Nu vreau să întârzii. De fapt, eu nu întârzii niciodată. Mă opresc la Georgel, la florărie, la Eroilor. }iganul meu blond şi preferat lipseşte. E doar vară-sa. Iau un buchet de flori mirate de ger. Mă arunc în diligenţa galbenă. Sunt în rond, am întârziat cinci minute. Îi dau sms, mă scuz şi-i spun unde sunt. Cobor, zăpada-mi scârţâie sinistru sub ghetele de piele întoarsă. Deh, sunt domn, mă ţin subţire, apar la televizor. Intru în scară. Portarul mă salută, iese din gheretă. Se uită la învestirea Cabinetului Ungureanu. „Ce ziceţi, trece?“ Dau din cap, ne strângem mâinile. „La doamna Catrinel, da?“ Da, acolo, de-ar dura o veşnicie cele nouă etaje cu liftul! Ajung, se deschide uşa, mă întâmpină doi câini şi, din spatele lor, Catrinel. E frumoasă de pică. Răvăşită, dărâmată fizic şi psihic, dezarmant de frumoasă. Ne strângem în braţe. „Hai că fac ca Milu. Să-ţi arăt casa noastră. Aici e bucătăria, aici e baia, aici e dormitorul câinilor, aici e livingul. Uite şi terasa noastră. Păcat că n-aţi apucat să beţi nici un şpriţ împreună. Îţi fac o cafea. Aşează-te unde vrei tu.“ Mă prăvălesc pe un fotoliu. Lângă mine, pe colţul din dreapta al canapelei, se aşază Alun, un câine superb. Aflu că era locul lui Milu. Beau cafea dintr-o cană cu chipul lui Gheorghe Dinică pe ea. „E cana lui Milu, de la parastas de la Gigi numai în ea bea.“ Mi se taie picioarele, bine că stau jos. Fumăm amândoi ca turcii, aceeaşi marcă de ţigări. Catrinel încerpe să vorbească, e de nestăvilit…
- De când a murit, nu reuşesc să mă dezmeticesc. Nici nu ştiu ce zi e azi, dacă mă întrebi. Am senzaţia că viaţa mea se deşiră. Tot ce fac e să încerc să nu-l supăr pe Milu. Ştiu că se uită la mine şi mă urmăreşte. (Televizoarele, toate trei pe Antena 3, toacă la nesfârşit discursurile din Parlament. Vorbeşte Ponta.) Îi scriu seara lui Milu şi-i spun: „Tati, e noaptea minţii!“. Mă revolt singură, ca proasta, Victor. El era vocea noastră. |mi spunea că se strânge laţul, că nu mai are cum să dureze mult demenţa asta.
- Catrinel, dă-o naibii de politică! Hai să vorbim despre Milu...
- În seara aia (a decesului), aveam atâtea să-i spun. Îmi luase şampanie. Iar eu am cumpărat două cărţi pentru o fostă studentă a cărei zi de naştere era şi care juca atunci cu noi. Mi le-am luat şi mie, dar n-am mai apucat să le desfac atunci. Am făcut-o abia acum. Una e despre Shakespeare. O să vezi cât contează, îţi povestesc mai încolo. Sar ca nebuna de la una la alta.
„E aşa de greu să fii singură, abia acum o simt“
- Nu te mai formaliza, te ascult oricum.
- Trebuia să ne uităm la voi şi după aia să scrie pentru tine, la Jurnalul. Îţi promisese la prânz c-o face. Aveam senzaţia că nu ni se poate întâmpla nimic rău. Eu sunt mai cârcotaşă, dar Milu era aşa bun... Credeam că ne ocroteşte Dumnezeu pentru el. O dată cu gluma asta sinistră pe care mi-a făcut-o, mi-am dat seama că nu mai e timp. Aveam atâtea să-i spun!
- I le spui acum, eşti puternică...
- Doar pe scenă sunt puternică. Omule, am dat primul autograf din viaţă cu tot cu pix. Uite, când am ajuns acasă de la teatru, după ce a murit, Alun a venit şi mi-a adus papucul lui. Avea lacrimi în ochi. Înainte era un câine aşa vesel... Un vecin mi-a spus că au sălbăticit câinii noştri. Poate n-a vrut să mă lovească, dar aşa a ieşit. Când omul e singur şi căzut, îi mai dai şi două picioare. Poate că hiperbolizez eu lucrurile, dar asta e. E aşa greu să fii singură, abia acum o simt.
(Câinii se bat pe-un arici de pluş, se răstoarnă, se hârjonesc.)
- Lumea spălată a fost extrem de marcată de drama asta. Rar am văzut o asemenea reacţie. Şi, crede-mă, am talentul de a mă nimeri la ziar la toate decesele celebre. Nu ştiu, sună cinic, dar oi avea eu vocaţie de cioclu.
- Din toate mesajele sincere, de dragoste, pe care le-am primit după ce a murit, am dedus că am o cheie-n buzunar, ca-n „Doi pe o bancă“. Am jucat-o 17 ani, împreună, ultima oară la Fălticeni. Ştiu măcar că am la cine să apelez, o să mă descurc...
- Te-ai refugiat, te-ai închis în tine?
- E un şoc. Mi-e greu să-mi revin, înţelege-mă. Am simţit zilele astea nevoia să mă rog. Sunt credincioasă, dar nu practicantă. Prefer să mă rog acasă, nu la biserică. Zilele astea, am vrut să mă duc la un preot, dar să aud altceva decât Tatăl Nostru. Şi Dumnezeu mi l-a scos în cale pe Răzvan Ionescu. E un fost coleg, actor ca noi, retras din teatru de micimea oamenilor de acolo. Pierdusem legătura cu el. A făcut între timp teologia. L-am revăzut întâi, cu surprindere, la televizor. A doua zi după ce a murit Milu, am primit un mail de la el. A fost un semn de la Milu că am cu cine vorbi, un sprijin. Mă ajută foarte mult.
„Mi-e dor de revolta şi de bunătatea lui Milu“
- Ştiu că e absurd să facem clasamente, dar de ce ţi-e dor cel mai mult de la el?
- Cred că, egal, de revolta şi de bunătatea lui. Ardeleanu’ meu nu suporta să doarmă cu gunoiul sub preş. Lua foc la orice nedreptate. Toată viaţa n-o să găsesc un om aşa bun. Singurul lui păcat era că n-aveam cu cine bârfi. Îmi făcea doar un reproş, că-s atehnică. Am carnet de 16 ani, n-am condus. Da’ o s-o fac acum. Să vadă că pot să mă descurc şi singură. Mă-ntorc la el, eu nu contez. La fiecare găsea câte ceva bun. (În plasmă curg politicienii la tribuna de la Palatul Parlamentului.) Unul singur n-a cauţionat, pe Băsescu. Era revoltat la maxim de personajul ăsta, nu numai că nu l-am votat niciodată, dar până la el n-am ştiut ce-i aia ură, nici faţă de Ceauşescu. Mi-e ruşine de sentimentul ăsta! Ciuti, un prieten stabilit în străinătate mi-a trimis nişte mesaje de condoleanţe ale românilor de acolo. Ştii ce scria cineva? „În timp ce Băsescu vorbea, Milu murea.“ De bine, de rău, Boc a trimis un mesaj de condoleanţe şi-o coroană. Băsescu nu s-a deranjat sau n-am aflat eu. Bine că l-a decorat domnul Iliescu.
- Mediile intelectuale l-au susţinut multă vreme...
- Habar n-ai tu cu câţi ne-am certat din cauza voastră. Când mai auzeam câte unul cu placa „pe cine să punem în loc?“, luam foc şi te citam pe tine: „foca de la circ!“. Doamne, ce ne-am bucurat în zilele alea când a reînceput Piaţa Universităţii, cu toate lozincile alea frumoase. Trăieşte ţara! Nu vreau să te flatez, dar noi luam numai Jurnalul şi ziarele de sport. Uite aici ultimele ziare pe care le-a citit Milucă. Aţi făcut o treabă fantastică, aţi devenit ziarul Pieţei.
- De ce s-a dus la mitingul USL?
- De revoltă. Să ştii că lui Milu nu-i plăcea să iasă-n faţă cu orice eveniment din viaţa lui. Înainte a tropăit prin Piaţa Universităţii. A ieşt şi cu sindicatele, am casa plină de şepci. åsta era el! M-a sunat înainte de miting. „Intelectuala lu’ tata, trebuie să zic şi eu câteva vorbe.“ Când a apărut cu tricolorul la rever, la mitingul USL, am înlemnit. Nu pentru bani ieşi în stradă, ci pentru demnitatea ta. N-am fost îngenuncheaţi în halul ăsta nici pe vremea lui Ceauşescu.
- Poate-s paranoic, dar l-am văzut la televizor şi nu mi s-a părut în largul lui.
- Cât era el de „nebun“, în ultimele zile avea o tristeţe. Uite, în seara aia, după miting, se grăbea să meargă la Mihăiţă (n.r. Gâdea) în emisiune. „Să-mi pun costum?“ „La Revoluţie se merge-n pulover, tati. Şi să le spui băieţilor de la Antena 3 că sunt din familia noastră.“ N-a mai apucat să v-o spună, o fac eu acum. Voi ne-aţi ţinut, Victor, ne uitam la voi cum ascultam Europa Liberă pe vremea lui nea Nicu! Dumnezeu mi-e martor, tu eşti singurul om pe care l-am oprit în viaţa asta pe stradă. }ii minte, la târgul de vechituri. Când i-am povestit lui Milu, nu-i venea să creadă.
(Cred că am fumat deja, împreună, un pachet de ţigări până acum).
- Hai înapoi la miting şi la zilele alea...
- Nu voiam decât să trăim normal, să nu-i mai vedem pe ăştia, să ne trăim viaţa şi cariera, să fim sănătoşi. Îmi recita: „moartea nu e bună/ moartea nu e grea/ e doar o parte din viaţă/ mai rea“ şi-mi spunea „fizic mă simt aproape perfect“. Şi a murit cum vorbeam că ar fi perfect, ca-n „Copacii mor în picioare“. A pus capul în piept şi gata. N-a fost niciodată aşa trist ca-n promo-ul vostru(n.r. materialul omagial in memoriam, intitulat „Testamentul“ lui Emil Hossu, difuzat de Antena 3). Când l-am văzut la televizor, pronunţând „Victorie!“ şi punând capul în piept, m-am cutremurat. Ne făceam planuri, cu voi în televizor, seara. Îmi spunea: „Parcă n-arăt rău la 70 de ani. Îmi doresc un apus senin“. Anul ăsta am făcut Revelionul acasă. Aşa tihnit a fost, ne-am pupat sub vâsc, am pus un inel în şampanie, prea începuse frumos. Anul trecut am fost la Londra, tare eram fericiţi. Voia să mă ducă la Paris şi la Sfântul Mormânt. Eram făcuţi unul pentru altul. Ni se întâmpla de câteva ori pe zi să ne gândim la acelaşi lucru. Ne ridicam şi veneam să ne spunem ceva: fix acelaşi lucru. Îşi făcea dialog-monolog cu mine. El răspundea în numele meu. Exact ce aş fi spus eu. Nu mai ştiu cum era viaţa mea înainte de Milu, habar n-am.
(Privirea-mi cade pe o fotografie cu ei doi, îmbrăţişaţi, la un asfinţit).
- Când v-aţi întâlnit?
- La timp; fiecare după câte o experienţă... Nu-mi vine să cred că vorbesc de el ca şi cum n-ar mai fi. Da-mi place şi-mi face bine să vorbesc despre el. Cu tine nu ştiu de ce am simţit nevoia să vorbesc acum, să mă descarc. Poate pentru că te consideram al nostru. Acum înnebunesc când văd cum se bagă-n faţă toţi oamenii care n-au avut nimic în comun cu el sau dimpotrivă. Nu că acum aş fi cu toate minţile la mine...
- Mie mi te arăţi neaşteptat de puternică, nu eşti deloc dusă pe câmpii.
- Încerc să mă ţin. nu ştiu cât îmi şi iese. Nu vreau să fac un erou din el, dar era eroul meu! Au fost vremuri aşa grele, el era echilibrul nostru. S-a dus şi să ţină cursuri la topmodelele lui Costin Mărculescu pe-un milion. Nu s-a simţit degradat, n-aveam din ce să ne câştigăm existenţa. Era primul la întreţinere. Să n-aibă un leu datorie. A jucat eroi comunişti, da’ ce mama mă-sii să joace? Era meseria lui! Nu-l scot disident, nu-s ipocrită, dar a trecut peste toate cu simţul umorului şi cu speranţă.
- Mă faci să mă simt neputincios. În filmul ăsta, eu trebuia să fiu bărbatul puternic.
- Uite, a vorbit cu tine la telefon în miercurea aia blestemată şi ţi-a promis că vine vineri la „Vorbe grele“. Noi nefiind nişte mondeni care să iasă în societate, Milu voia să-ţi spună că sunteţi parte a familiei noastre, că preferă să venim seara acasă şi să ne uităm la voi. Voia să recite Sonetul 66 de Shakespeare. Mi-a zis: „dă-mi caieţelul tău“. M-a umflat râsul: „cum să citeşti de pe caiet, omule, ţi-l scriu eu pe o foaie“. N-a mai apucat.
Ma uit scârbit la tot, şi-aş vrea să mor,
Decât să-l văd slăvit pe ticălos,
Iar pe sărman de râsul tuturor,
Să-l văd tăgăduit pe credincios,
Pe vrednicul de cinste oropsit,
Şi pe femei batjocorite crunt,
Pe cel făr’ de prihană pedepsit,
Şi pe viteaz răpus de cel mărunt,
Şi artele sub pintenul despot.
Şi adevărul, „vorbă de netot“,
Şi strâmbul poruncindu-le la drepţi.
Mă uit scârbit la tot, şi bun rămas!
Dar dacă mor, iubirea-mi cui o las?
Wiliam Shakespeare
Telefonul îmi sună ca la gară. Discursul din Parlament al lui Victor Ponta stupefiază, inclusiv pe noi. Răspund selectiv. Erupe:
- Zilele astea, m-a strigat portarul: „Doamna Catrinel, a căzut guvernul ăsta!“. Aşa m-am bucurat pe moment, că am vrut să te sun să bei un şpriţ cu Milu. După aia am realizat ce cacealma e. Am o sticlă de şampanie Dom Perignon, am zis c-o desfac când o cădea Băsescu. N-am apucat încă. Şi tăticul a murit cu o sticlă de vin nedesfăcută. Aştepta s-o bea când crapă ăla (n.r. Ceauşescu). N-a mai apucat. Aşa şi eu, cu şampania mea. Eu sunt novice, da-i urăsc. Mă simt spurcată de ăştia. L-au făcut erou pe Ceauşescu. Vorba lui Milu: „Înainte mi-era frică de Securitate, acu’ mi-e frică de prieteni“. (Apare Radu Berceanu pe post.) Ia uite şi libarca asta! Când vedea reclama la Domestos, aia cu microbii, Milu zicea: „Hai că are PD-L şedinţă“. (Trece Guvernul prin vot, urcă la tribună Mihai Răzvan Ungureanu.) Nu mai pot să-i văd! Doamne, tati, bine că nu-i mai vezi şi că nu vezi asta! Vorba lui: “Înainte mi-era frică de Securitate, acum de prieteni“.
(E atât de frumoasă-n revolta ei, încât nu mă pot abţine)
- Iartă-mi imaginea idilică, am crescut cu tine şi cu filmele tale. Pentru mine, erai întruchiparea gingăşiei şi a bunătăţii. Nu mi te închipuiam aşa vulcanică.
- Nu-mi plac şi nici lui nu-i plăceau mitocănia, batjocura. Urăsc actoria politică. Se comportă toţi ca nişte staruri rock. Da-i meserie grea actoria, poate că nu întâmplător murim de inimă sau de atacuri cerebrale. Ei, politicienii, nu sunt conştienţi, nu-şi ştiu limitele. Am trăit neimplicându-mă cu nimic, pentru că nu mă pricepeam. Eram ca baba care face politică la gura sobei. Mă uit la ei acum cum jubilează. Mi-e scârbă, Victor! M-am săturat să mă culc cu unul câştigător şi să mă scol cu altul. Nu-i mai supot rânjind. Am sperat cândva că Blaga o s-o cotească, dar Milu m-a liniştit: „Stai pe curu’ tău, că nu se suceşte“. (Vorbeşte Traian Igaş) Uită-te la ei, cameleonii, mi se ridică păru-n cap.
- Chiar nu te mai regăseşti în nimic?
- Mă apucă groaza când văd cum s-a răsturnat scara valorilor. Ce m-a învăţat pe mine Octavian Cotescu nu mai are căutare. Acu’ trebuie să-i înveţi să fie obraznici. Cu cât sunt mai superficiali, cu atât ajung mai sus. Mă enervează ăia tineri care habar n-au. „Băi, voi vă uitaţi ca la un meci de fotbal? În ce lume vă creşteţi copiii?“ D-aia am şi renunţat să lucrez cu studenţii. Şi tocmai foştii noştri studenţi mi-au fost aproape. C~te şuturi în cur, de baftă, le-a dat înainte să intre-n scenă... Casa ne-a fost tot timpul plină de copii. Prietenii noştri erau de vârsta voastră, nu a lui.
Ne oprim. Stau deja de trei ceasuri. Iau două fotografii cu ei şi foile pe care am scris. Ne strângem iar în braţe. Stăm şi ne privim, nemişcaţi, în faţa uşii. Parcă aş mai sta, parcă aş pleca. Am o senzaţie ciudată. Câinii par că ar ieşi cu mine la o plimbare. Ies, trag uşa grea după mine. Cobor. În faţa blocului, îmi amintesc seara de 29 decembrie 2011, când l-am lăsat acasă cu maşina pe Emil Hossu. „Milu, da? Chiar dacă începe cu 7. Mă simt şi eu mai tânăr. Şi hai că nici tu nu mai ai 25.“ Zăpada scârţâie. Strâng foile şi fotografiile-n mână. E un ger năprasnic. Nu-mi pun mănuşile. Măcar aşa simt că-s viu...
Alb înfrigurat
de Florin Fînaru
(dedicată memoriei artistului Emil Hossu)
Emile, Emile, îţi cheamă ş-un câine...
Nemulţumirii noastre i-ai dat privire blândă,
Şi ai ieşit în faţă cu rolu-ţi asumat,
Potenţial în tine lucra cruda osândă,
Dar tu iubeai poporul în care ai sperat.
Ştiai cum că valoarea există adormită,
Şi-i risipită-n ţară sub iarna tot mai grea,
Ştiai indiferenţa cu dulcea ei ispită
Ce-ţi devorase semeni şi tot mai mulţi cerea!
Ai hotărât atuncea să fii o portavoce
A sufletului ţării ilustru şi stingher,
N-ai suportat tăcerea-ţi, ştiai c-o să sufoce
Copiii ei de aur albiţi acum de ger.
Emile, vocea-ţi caldă şi sufletul tău mare
Reverberează-n ţară, în patria din noi,
Iubirea, Bunătatea, aşa ceva nu moare,
Tu personificat-ai pe zeii amândoi...
S-a-nfrigurat şi albul la demna ta cădere
Şi au tăcut potrivnici nevolnici şi atei,
Căci duhul naţiunii Lui Dumnezeu îi cere
Din cupa nemuririi să nu-ncetezi să bei!
Ne doare lipsa-ţi rece, privirea ta curată
S-a-ntipărit în neamul acesta oropsit,
Artist frumos, celebru, cu inimă de tată
În lume niciodată tu n-ai îmbătrânit!
Pe scena vieţii tale căzut-a o cortină
Şi trupul tău cu lemnul de scenă s-a unit...
O piesă mai măreaţă nici nu putea să vină
Cu demna ta plecare acasă-n infinit!
spuna si altii
Sursa:
.jpg)
Vineri,
25 ianuarie, ziua în care se împlineşte un an de la moartea actorului,
Asociaţia Fălticeni îi invită pe cinefili la proiecţia filmului
“Secretul lui Bachus”. Emil Hossu a fost un prieten al fălticenenilor,
şi a susţinut, prin prezenţa sa actoricească, organizarea primei ediţii a
Festivalului de Teatru pentru Tineret “Grigore Vasiliu Birlic” de la
Fălticeni.
