Marile iubiri ale lui Constantin Brâncuşi. Dragostea cu năbădâi cu Maria Tănase

Viaţa amoroasă a lui Constantin Brâncuşi este descrisă în detaliu în opera “Brâncuşi. Amintiri şi exegeze”, publicată de Petre Pandrea, în anul 1967. Scriitorul notează în volumul său că sculptorului, la fel ca şi în cazul lui Johann Wolgang von Goethe, “un şirag de femei-perle i-au urmat volens-nolens calea vieţii”.

Pandrea menţionează în cartea sa că una dintre primele iubiri ale lui Brâncuşi a fost Margit Pogany. Relaţia de iubire pe care sculptorul a avut-o cu talentata pictoriţă a fost de scurtă durată, dat fiind faptul că s-au cunoscut în vara lui 1910 şi s-au despărţit în luna ianuarie a anului următor. Din dragoste pentru iubita sa, Brâncuşi a sculptat, în mai multe versiuni, celebra sa operă “Domnişoara Pogany”.

O altă muză a sculptorului a fost americanca de origine irlandeză Eileen Lane. Povestea de dragoste a celor doi a durat doar câteva luni, pe parcursul anului 1922. În toamna acelui an, Brâncuşi şi Eileen au petrecut o vacanţă în România, unde au vizitat Sinaia, dar şi satul natal al artistului, Holibiţa (astăzi în judeţul Gorj). Tânăra i-a inspirat sculptorului lucrarea “Eileen Lane”.

Prinţesa Maria Bonaparte s-a numărat printre muzele care l-au inspirat pe Brâncuşi să-şi realizeze sculpturile. Ea a fost modelul pentru opera Prinţesa X, expusă pentru prima dată în anul 1919, la Grand Palais din Paris. Sculptorul spunea la acea vreme că “am făcut materia să spună ceea ce nu se poate rosti. Şi ce este în fond femeia? Un zâmbet între dantele şi fard pe obraji? Nu asta e femeia! Pentru a degaja această entitate, pentru a aduce în domeniul sensibilului acest etern în forme efemere, timp de cinci ani am simplificat,

Ulterior, sculptorul a trăit o poveste de dragoste împreună cu miliardara americană Peggy Guggenheim. Cei doi au s-au iubit vreme de 20 de ani, între 1921 şi 1941. Petre Pandrea menţionează în opera sa faptul că Brâncuşi o alinta pe iubita sa “căpriţa” şi “Peghiţa”. Peggy l-a inspirat pe Brâncuşi să sculpteze opera “Pasărea în văzduh”.

Mariei Tănase nu i-a făcut nicio sculptură

Povestea de dragoste dintre Constantin Brâncuşi şi Maria Tănase a început în anul 1938, la Paris. Aici, Dimitrie Gusti organizase o expoziţie de artă populară, iar cei doi se regăseau printre invitaţii cunoscutului etnograf. Iubirea s-a înfiripat încă de la prima întâlnire, deşi diferenţa de vârstă dintre bătrânul sculptor (62 de ani) şi tânăra solistă (25 de ani) era destul de mare.

Maria Tănase se afla la începutul carierei sale şi încerca să se afirme pe toate căile posibile. Astfel, s-a oferit să-l ajute pe Dimitrie Gusti la promovarea expoziţiei sale, pe care urma să o organizeze în 1938 la Paris. După încheierea evenimentului, interpreta urma să susţină un recital într-un restaurant parizian, însă nu a mai ajuns să cânte aici, pentru că, între timp, s-a revăzut cu Brâncuşi.

Astfel, în timpul unei vizite făcute alături de Dimitrie Gusti la atelierul sculptorului, Maria nu a mai plecat de lângă artistul pe care îl îndrăgise atât de mult. Gusti s-a înfuriat la culme pe tânăra cântăreaţă şi lăsat-o să se descurce singură în haosul parizian. Mariei nici că nu i-a păsat de ceea ce făcuse protectorul ei şi a continuat să trăiască alături de Brâncuşi.

Iată cum îşi mărturisea sculptorul dragostea faţă de tânăra Maria Tănase: “Când te ascult cum le zici, Mărie, aş fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru o Pasăre Măiastră! Auzi tu, fată, mă înţelegi? Vezi, tu, Mărie! Am colindat toată lumea, mă cunoaşte tot pământul prin ce m-am priceput să fac, dar când aud cântecele noastre, mă apucă un dor de ţară, de oltenii tăi şi-ai mei, de apa tânguitoare a Jiului, de satul meu…Auzi? Mă-nţelegi?”, menţionează Petre Pandrea în cartea sa.

Cu timpul, însă, Brâncuşi s-a dovedit a fi posesiv, încercând să-i impună solistei un anumit mod de a cânta. Sculptorul dorea să o determine pe artistă să urce pe marile scene ale lumii şi să cânte în spectacole grandioase de operă. El era de părere că Maria nu trebuia să se coboare la nivelul unui simplu cântăreţ într-un restaurant, unde melodiile ei erau auzite doar de cei care petreceau din zori şi până seara.

Dragostea dintre cei doi părea să slăbească tot mai mult din intensitate în anul 1939. La o expoziţie din  New York, Maria Tănase i-a cântat preşedintelui de atunci al SUA, Franklin Roosevelt, melodia “Ţine, Leano, cu Roosevelt!”, fapt care l-a iritat pe Brâncuşi. Acesta era indignat de faptul că partenera lui a ajuns faimoasă datorită cântecelor de petrecere şi nu a pieselor autentice româneşti, pe care sculptorul spera că le va auzi din glasul cântăreţei.

În acelaşi an, Maria Tănase a pus capăt relaţiei sale cu Constantin Brâncuşi. Acesta declarase, la un moment dat, că dragostea dintre ei “a venit la momentul oportun şi a durat exact cât trebuia, până când ne-am plictisit unul de celălalt”.

În 1944, solista a luat hotărârea de a cânta operetă, renunţând la spectacolele organizate în restaurantele din Bucureşti. Recitalurile Mariei Tănase nu s-au ridicat, însă, la aşteptările publicului, fapt pentru care a renunţat rapid la ideea de a interpreta muzică cultă. Atunci, Maria şi-a dat seama că Brâncuşi avea dreptate, însă nu a mai ajuns să-i spună acest lucru, pentru că sculptorul a murit 1957, la Paris.

Cântăreaţa a fost atât de mult marcată de dispariţia sculptorului încât a luat hotărârea să se stabilească în Târgu Jiu. Aici, intenţiona să pună bazele unei şcoli de muzică, pentru a forma noi generaţii de interprete de muzică populară. Solista nu şi-a putut îndeplini acest vis, pentru că, în primăvara anului 1963, este diagnosticată cu cancer pulmonar. Boala a avansat rapid, iar la 22 iunie 1963, Maria Tănase se stinge din viaţă, la Spitalul Fundeni din Bucureşti.

http://www.descopera.ro/cultura/15045366-marile-iubiri-ale-lui-constantin-brancusi-dragostea-cu-nabadai-cu-maria-tanase-video-galerie-foto

Constantin Brâncuşi - în ipostaze inedite: la chefuri, cu câinele la teatru, dansând ca un urs

Marţi, 19 februarie 2013, se împlinesc 137 de ani de la naşterea marelui artist român Constantin Brâncuşi. Cu această ocazie vă prezentăm una din laturile sale mai puţin cunoscute, nu departe de aceea a omului de rând. Părintelui sculpturii moderne îi plăcea să bea deseori câte un pahar de vin, în special alături de compozitorul francez Erik Satie, care îl vizita în repetate rânduri. Satie era de altfel singurul muzician pe care marele sculptor îl preţuia. “Am luat deseori cina împreună cu Satie la Brâncuşi. Nici într-un caz nu vorbeam despre artă…Le plăcea muzica. Eu îmi aduceam vioara - mai eram violinist pe vremea aceea - şi cântam melodii româneşti. Şi Brâncuşi îmi spunea: hai, Cipică, ţine-mi hangul! Atunci improvizam un fel de bas, aşa, ca un acompaniament de pedală, şi el cânta, tot la vioară. Pe urmă îmi spunea: acum cântă tu, şi eu dansez. Şi se apuca să danseze în faţa lui Satie, ca un urs juca, dar şi cu graţie în acelaşi timp. Era fermecător!…Îmi amintesc cum într-o seară Brâncuşi pregătise o cină somptuoasă - era un bucătar prodigios…”, povesteşte Marcel Mihalovici, căruia Brâncuşi îi zicea Cipică. Mihalovici a fost un muzician român cu o carieră impresionantă desfăşurată peste hotare şi care a trăit aproape patruzeci de ani în apropierea maestrului.

Au băut cantităţi demenţiale de alcool

Alături de invitaţi, Brâncuşi  bea deseori vin de Beaurjolais. Însă sculptorul pronunţa - bem nişte “borjolie”. “Cipică, vino să iei masa la mine astă-seară. Astă-seară împlinesc o jumătate de secol…Odată m-a invitat să tragem un chef împreună. Am băut în neştire. Eu eram foarte tânăr, el era încă tânăr, să fi avut vreo 45 de ani, şi se ţinea foarte bine…Se făcuse între timp 5 dimineaţă. Eu îi spun: nu mai pot, trebuie să mă întorc acasă! El răspunde: bine, te întovărăşesc. Când ajungem în colţul străzii Monsieur le Prince, îmi spune: ia întinde braţul! Ştiţi, mi-era rău, mi-era chiar foarte rău…M-a  apucat de mână şi a început să mă învârtă în jurul unui copac, dar cu ce putere! Mă roteam ca un titirez. Dă-mi şi mâna cealaltă!, mi-a spus. Îmi ia şi mâna cealaltă şi începe să mă învârtă în sens invers. Ei, cum te simţi acum? Mă simt de minune! Ne-am întors din drum şi ne-am apucat iarăşi de băut. Era formidabil! Un om cu totul extraordinar!”, povesteşte Mihalovici în interviul acordat lui Nicolae Argintescu-Amza.  

Cu ficat de gâscă, pelin şi murături până la trei dimineaţa într-o cârciumă ordinară din Bucureşti

Cu o altă ocazie au petrecut împreună o noapte întreagă la un birt din capitală. “În anul când a înălţat Coloana fără sfârşit de la Tg. Jiu, mă aflam la Bucureşti vara, el sosea de la Paris şi imediat m-a chemat la telefon. Era ora cinci. Acasă i s-a spus că luam masa cu unchii mei într-un restaurant pe care mama, care a răspuns la telefon, nu-l putea preciza. Atunci Brâncuşi a telefonat la vreo zece restaurante bucureştene, până ce a dat de mine la acela al Hotelului Continental. Era cu pictorul Steriadi. M-au obligat să las unchii şi să merg cu ei într-un birt lângă biserica Şelari…La acel birt specializat în ficat de gâscă şi murături. Îmi vine şi acum după 40 de ani apa la gură când mă gândesc la acele timpuri…Am stat cu Brâncuşi şi Steriadi până la trei noaptea cu pelin”, mai spune Marcel Mihalovici. Compozitorul român Mihalovici a povestit toate acestea criticului, eseistului şi traducătorului român Nicolae Argintescu - Amza, care a înregistrat cu această ocazie una dintre cele mai importante mărturii despre artist.  

Pe drum, asemenea lui Kerouac, cu Brâncuşi şi Radiguet

Mihalovici evocă un episod interesant în care partener maestrului avea să-i fie sculptorul Raymond Radiguet. Petrecea într-un timp cu Radiguet, cu Man Ray şi alţii la un fel de cabaret. L-a întâlnit şi pe Modigliani. Într-o zi, Radiguet a poposit la el acasă. Numai ce i-a spus: “Ce-aş mânca o buiabesă de la Marsilia!”. Imediat Brâncuşi i-a răspuns. “Mă prind, hai la Marsilia!”.  “Au petrecut acolo câteva zile minunate. Pe urmă, Radiguet îi zice: Ah, de-am merge în Corsica!. “În Corsica? Mergem îndată!”. S-au dus în Corsica după care s-au întors la Paris. Era prin 1923-1924, căci Radiguet a murit în 1925, aproape în acelaşi timp cu Satie…”, scrie N. Argintescu-Amza în evocarea sa despre Brâncuşi.

Gelos pentru iubita sa până şi pe patul de moarte

Se ştie că Brâncuşi adora femeile. Era curtenitor, galant, extrem de drăguţ cu ele. “O femeie n-ai voie să o loveşti nici cu o floare”, obişnuia el să spună. Lui Brâncuşi îi plăcea să le “boteze” pe cele pe care le avea ca ucenice în ale artei. Le dădea nume bărbăteşti, ca să le poată înjura sau ocărî cum se cuvine. Erau Irina Codreanu, Miliţa Petraşcu, Sanda Kessel, Margareta Cosăceanu. Uneia îi zicea Mihăiţă, alteia Costică şi aşa mai departe. Nicolae Argintescu-Amza spune că Sydney Geist vorbeşte la un moment dat despre o femeie care a jucat un rol major în viaţa lui Constantin Brâncuşi. Mihalovici spune: “este o femeie de o frumuseţe excepţională, iar Brâncuşi, care avea o slăbiciune pentru tot ceea ce era frumos, inclusiv femeile , avea şi pentru ea un fel de adoraţie, un fel de respect nemărginit. Ea a avut rolul pe care nu l-a avut multe alte femei în viaţa unui bărbat. Era un fel de obiect de adoraţie”. Era vorba despre Florence Meyer, artist şi fotograf american. O demonstraţie a admiraţiei pe care o purta Brâncuşi acesteia este dovedită prin grija cu care geniul român o filmează, vezi pelicula ataşată la articol, la minutele 28.32, dar în special în porţiunea de la min. 33.18, până la min. 36.50.
Mihalovici mai spune că între femeile cu care  Brâncuşi avea relaţii foarte des se număra artista Irina Codreanu, pe care a întâlnit-o în atelierul maestrului. “A lucrat cu ea o perioadă lungă de timp.…pe urmă au fost relaţiile pe care le-a avut cu alţi doi artişti români, Natalia Dumitrescu şi Alexandru Istrati. Nu ştiu în ce măsură erau pe plan artistic sau nu”…Brâncuşi nu prea vorbea de felul lui despre astfel de lucruri. … Însă Mihalovici a rămas suprins de atitudinea artistului pe patul de moarte. “L-am văzut pe Brâncuşi chiar în ajunul morţii sale, era culcat într-unul din atelierele de jos, unde se afla şi forja: lungit pe patul său, pântecul îi era umflat, sărmanul, şi ne aflam acolo împreună cu surorile Codreanu  - şi Istrati”. La un moment dat, sculptorul a spus: “De ce îi faci curte Martei?”. “Îi răspund: dar e atât de frumoasă Marta!, Marta fusese un fel de flirt al lui, foarte pur, o dansatoare elveţiană cu un păr blond minunat în cozi, căreia eu nu-i făcusem niciodată curte. Dar îşi închipuise poate…şi acum, 40 de ani mai târziu, mă certa mânios. De ce îi faci curte Martei?”…

Taifas la teatru, venea la spectacol însoţit cu “căţaua” căreia îi rezerva un loc special în loja principală

Îm vremea când Mihalovici trăia din cântatul la teatre şi cinematografe, îl avea drept invitat special pe Brâncuşi care venea în special sâmbăta seara. Îi poruncea să-i reţină locuri speciale pentru el, dar şi pentru câinele său iubit, căţeaua Polaire. “Să-mi iei un loc pentru mine şi pentru căţa, cumîi spunea”, spunea el. Veneau alături de el şi alţi artişti renumiţi din Montparnasse. Sculptorul român se distra atât de grozav, că uneori devia bunul mers la piesei. Era în scenariu un bărbat cu barbă care cânta cu voce de femeie. Brâncuşi şi Mihalovici l-au bisat de atâtea ori, că a venit la un moment dat directorul teatrului şi i-a dat afară. Ce se întâmplase? Actorul care pleca şi revenea, chemat de cei doi spectatori veseli, îi încurca pe ceilalţi artişti care nu-şi mai puteau continua continua programul. La Paris, cum era de aşteptat, Brâncuşi i-a întâlnit pe Fernand Leger, pe James Joyce, pe Tristan Tzara, Cocteau şi mulţi alţii.

Spirit tehnic extraordinar, totul construit şi reparat de Brâncuşi în atelier. Eşti un imbecil, îl “alinta” pe Mihalovici atehnicul

Marele român se pricepea la toate. Amicul său muzician l-a văzut făcând de toate în atelierul său. La un moment dat şi-a instalat singur o sală de baie, cu canale de scurgere, cu sifon şi toate componentele. Compozitorul îl întreba cum de ştie să facă toate lucrurile acelea, la care el răspundea: ”…dar e foarte simplu…vino şi vezi”. Tot ce se afla în atelier era făcut de mâna lui, mese, scaune, canapea…Ba chiar şi soba. Mihalovici a fost rugat chiar să-l ajute la construirea ei. Pentru că nu se pricepea să pună cărămizile cum trebuie, sculptorul se răstea la el şi spunea: “nu vezi că eşti un imbecil…cum naiba aşezi cărămizile astea?” Brâncuşi şi-a croit singur chiar şi un pardesiu. De asemenea, a realizat şi viori, viori la care cânta el însuşi. Însă de multe ori era şi superstiţios. Spunea că sunt unele opere de artă care pot să poarte ghinion. Tocmai din acest motiv nu a terminat câteva lucrări. În ochii lui Mihalovici şi nu numai ai lui, Brâncuşi era un amestec de om primitiv şi de om sensibil, chiar unul extrem de rafinat. “Avea sentimente de un rafinament, de o graţie extraordinară…Dar nu ştia nimic”. Nu era foarte citit pentru că era pasionat de arta sa. De altfel, nu iubea nimic în afară de sculptura sa. La un moment dat l-a rugat pe muzician să-i cumpere un Larousse. Îi plăcea să citească dicţionare.…Nu prea-i plăceau multe lucruri, nici scriitorii, în afară de Blaise Cendrars. Era un om închis faţă de tot ce era în afara lucrului său. Însă îi plăcea să facă lucruri frumoase…”Creez frumuseţe. Nu vreau ca o statuie să strivească, vreau ca să inspire dorinţa de a fi mângâiată…”.

Artistul român a fost la un moment dat şi dascăl de biserică, dând dovadă încă de pe atunci de inventivitate tehnică

Mihalovici consideră că maestrul Constantin Brâncuşi era prodigios, pentru că lucra şi se interesa de foarte multe lucruri. Din punct de vedere spiritual însă era o fire religioasă. “Era religios fără să fie propriu-zis credincios. Ştiţi că fusese dascăl la biserica românească. Păstrase chiar un antifonar pe care mi l-a dăruit şi în care notase o gamă inventată de el. Neştiind să citească o partitură, născocise nişte semne după care cânta”.

Motivul Coloanei fără sfârşit nu e de la porţile şi casele ţărăneşti ci de la un şurub de teasc, însuşi Brâncuşi i-a spus lui Mahalovici

Compozitorul, muzicianul ce s-a destăinuit lui Argintescu Amza, combate teza conform căreia ideea Coloanei fără sfârşit vine de la unele porţi ţănăneşti sau că are ca bază motive de la casele din mediul rural. ”Ştiţi de unde i-a venit ideea? Chiar el mi-a spus-o. Avea un şurub de tească în atelierul lui, şi asta îl interesase, să reproducă o anumită mişcare infinită, ca şurubul….Îi plăcea folclorul muzical negru mai mult decât cel românesc. De altfel, Constantin Brăiloiu a fost cel care l-a pus în temă şi care îi era un foarte bun prieten. Însă în atelierul său a avut o frumoasă discotecă, care acum se găseşte la muzeul parizian Pompidour. Avea şi jazz, dar în special muzică populară românescă şi africană”. Revenind la firea lui Brâncuşi, se poate spune că genialul artist era un ghiduş. Vesel şi bun cu cei care meritau. Se ştie că nu dădea drumul la oricine la uşă, mai ales dacă sosea neanunţat şi au fost cazuri când a dat afară din casă invitaţii dacă aceştia au întrecut măsură, au avut un comportament jignitor în ce îl priveşte, sau, în cazul unui reporter, pentru că a anunţat că vrea să scrie o carte despre el. El considera acest lucru o ofensă şi spunea că un volum se scrie abia după ce subiectul cărţii trece în nefiinţă. Pe unul dintre cei mai buni prieteni ai săi, pictor, s-a supărat pentru că i-a propus să-i sculpteze o ramă la unul dintre tablourile sale. Nu e lucrul meu ăsta, i-a spus. De asemenea, pe Cocteau nu l-a mai putut suferi după ce a auzit că glumea spunând: “ce să mai facă Brâncuşi decât un ou!” De asemenea, dacă te laudai cu ce bucate alese te-a omenit, nu te mai invita a doua oară la masă. Chiar şi din recentul film ce circulă pe Internet se vede că Brâncuşi era un om dintr-o bucată, ursuz şi dur. În imaginea unei întâlniri cu fetele şi cu alţi artişti, printre care şi Man Ray, evită să dea mâna sănătos cu bărbaţii iar pe una din fete o trage în glumă de păr. Asta în timp că fumează mai tot timpul (ca şi în majoritatea celorlalte scene) şi cinsteşte ghiduş un pahar cu vin.
De fapt, Constantin Brâncuşi era un argint viu. O coloană nesfârşită a talentului şi a inventivităţii româneşti.

Pentru realizarea reportajului am folosit fragmentele din interviul acordat de Marcel Mihalovici lui Nicolae Argintescu-Amza. 



Sursa:
http://jurnalul.ro