Dan Puric: “Dacă vrei să cucereşti un popor nu trebuie să vii cu armata peste el. Este suficient să-i tai rădăcinile şi privirea spre cer”

Autor: Loreta Popa 16 Mai 2014 - 13:23

Există clipe în viaţă când simţi că iubeşti un om necondiţionat şi lumina lui te face să străluceşti. Momentul în care înţelegi că fără această revelaţie nu ai fi ştiut niciodată ce fel de persoană eşti te schimbă definitiv, te ajută să te înalţi. Înţelegi că acest om nu ţine cont de modă, nu îşi pleacă fruntea să atingă pământul în faţa nimănui, ci îl sărută pentru că în el sunt rădăcinile a căror sevă îl colindă în fiecare clipă. Acest om frumos nu vrea să impună nimănui nimic din ceea ce el oferă cu generozitate. Acest om frumos se numeşte Dan Puric şi nu există român care să nu-l cunoască, iar ceea ce oferă cu generozitate, pe lângă multe altele, este trilogia „Suflet românesc”, spectacol, carte şi conferinţă. Şase luni am aşteptat ca programul să-i îngăduie o întâlnire. Când în sfârşit a venit momentul aproape că uitasem întrebările de emoţie. S-a întâmplat însă, fără să pot înţelege de ce, ca pentru venirea pe lume a acestui interviu să folosesc forcepsul. De câte ori încercam să-l duc la bun sfârşit se întâmpla câte ceva care mă oprea, semn că toate lucrurile au o vreme a lor... Fiecare dintre noi trăim un moment de cumpănă în care, privind înapoi, încercăm să cântărim binele și răul, frumosul și urâtul, pierderea și câștigul, viața noastră petrecută în timp. Fiecare se naște cu un har, fiecare dintre noi are o misiune personală. Dan Puric, prin tot ceea ce face, ne arătă și nouă, celorlalți, că lumea poate fi altfel, lăsându-ne să o privim prin ochii lui. Iubirea, încrederea neclintită în puritatea valorilor morale, credinţa, toate acestea pot fi sta în picioare în această lume dezlănțuită. Este suficient să le spui oamenilor că ele există. Să le dai speranţă. Şi Dan Puric dă speranţă românilor în fiecare carte, la fiecare conferinţă, la fiecare spectacol. Omul frumos găseşte dăruirea mai mult decât necesară.

-Ne-am întâlnit, iată, când oamenii sărbătoresc ziua iubirii. Mă întreb şi întreb de ce nu sărbătorim ziua iubirii în fiecare zi?

-În fiecare zi este o zi a iubirii atât timp cât ai capacitatea să recunoşti asta. Pentru alţii o zi poate să fie o corvoadă, încă o nebuloasă, depinde cum este poziţionată inima. Se zice că iubirea este rodul duhului, aşa spune sfântul apostol Pavel. Ce frumos! Să spună că duhul are un rod, un copil. Primul copil este iubirea, pe urmă credinţa, pe urmă răbdarea, e o ordine pe care au stabilit-o şi dacă te uiţi puţin în viaţă cam aşa este. Piatra pe care s-a construit biserica este cea a iubirii. Asta a dat Iisus. Până la el, zeii erau doar puternici şi nemiloşi, erau fără de milă. Mila pe acest pământ a fost adusă de Iisus. Apoi propagată prin apostoli. Întotdeauna m-am gândit cum într-un imperiu fantastic de puternic, nemilos în raporturile umane, 12 desculţi amărâţi, fără să aibă facebook şi internet, au răspândit această iubire. Este un lucru extraordinar. Ce a făcut ca să contamineze credinţa aceasta a lui Iisus şi să demoleze un imperiu de necredinţă? Ce a făcut ca asta să dureze 2000 de ani, până şi acum? După părerea mea, ca să vorbeşti despre iubire astăzi pare aşa uşor de telenovelă, pentru că s-au suprapus anumite lucruri şi ea nu mai este eficientă într-o lume în care se caută profitul, automat. Oamenii se consumă sentimental de parcă ar fi produse de mall. Unul pe altul. Ei nu trăiesc unul pentru altul şi ca să pui problema iubirii astăzi este un risc, pentru că urechile au fost deja cimentate. De fapt, iubirea este baza. Parcă sfântul apostol Pavel a spus „Dacă iubire nu am, nimic nu sunt!” Fantastic! Asta este baza. Pe ea construieşti totul. Pe urmă apar inteligenţa, funcţia creatoare. Astea sunt verişoare de gradul doi, trei. Iisus a reconsiderat în mod absolut sufletul omenesc. Nu-i dădeau importanţă până la el.

-Este prietenia o formă de iubire?

-Grecii antici puneau prietenia pe primul plan. O puneau dincolo de dragostea dintre un bărbat şi o femeie, ziceau că prietenia este mult mai valabilă. De asta în viaţă nu ai mulţi prieteni. Unul, doi. Prietenia este un dar. Trebuie să ştii să fii prieten. Trebuie să ştii să o cultivi. Prietenia cunoaşte momente dificile, limită, caracterul unui om se vede. „Poţi să stai cu un om toată viaţa şi să nu ştii cu cine ai stat”, ştiu de la mama. M-a izbit lucrul acesta. Într-o situaţie limită cu omul care a stat 15 ani lângă tine vezi că reacţionează îngrozitor de urât. Iar altul care reacţionează ca un câine. De la câine văd fidelitate. Acolo este iubirea necondiţionată şi este şi o esenţializare. Eu am zis că diferenţa dintre mine şi labradorul meu e de 3000 de ani de civilizaţie. Când mă duceam într-o zi în Parcul Carol cu căţeluşa la plimbare era un afiş mare cu un viitor primar. Diferenţa dintre noi doi a fost că eu am privit afişul, ea nu. A privit un fir de iarbă. Acolo stă esenţa. Altă lume. Dacă reuşeşti să priveşti firul acela de iarbă, natura, afişele se duc, viaţa socială este aşa cum este, toate acestea se duc. Câinii au fidelitate. Dacă eşti atacat, un câine sare şi te apără cu preţul vieţii. Când un bărbat îşi apără femeia cu preţul vieţii atunci acela este un bărbat. Şi invers. Şi o femeie. Acestea sunt acte de martiraj şi de iubire autentică, de sacrificiu. Iubirea cere jertfă. Restul sunt ambiţii... de bere.

-Citeam undeva că limba pe care oamenii o vorbeau înainte de Turnul Babel, când s-au amestecat graiurile şi greu s-au mai înţeles între ei, era limba inimii. Să fie oare adevărat?

-Da, limba comună nouă, tuturor, este cea a inimii, de asta fac eu genul acela de spectacol de pantomimă. Se zice că tăcerea este limbajul vremii ce va să vie. Nu muţenia. Ea este o infirmitate fiziologică. Tăcerea este un limbaj. Oamenilor le este frică de tăcere, de asta când vin acasă primul lucru pe care îl fac este să deschidă televizorul. S-au obişnuit cu zgomotele şi cu informaţiile. Oamenii nu mai ştiu să mediteze, fiinţa de tip contemplativ a fost alungată din cetate şi atunci se creează nevroze, de aici raporturi interumane scurte, pe interes. Omul nu mai este învăţat să mediteze, pentru că nimeni nu mai aplaudă starea asta de gândire. Mi-a zis un preot o dată, după ce m-a văzut la o conferinţă la Ateneu „Domnul Dan, ştiţi cu ce seamănă conferinţele dumneavoastră?” „Cu ce?” „Erau doi ţărani care mergeau pe câmp şi unul avea un sac gol, găurit, îl târa după el, dar îl scutura. Celălalt l-a întrebat «De ce scuturi, mă?» «Să nu intre şobolanul înăuntru». Dumneavoastră ne scuturaţi creierul şi sufletul ca să nu intre mizeriile”. Frumoasă remarcă, pentru că există şi cealaltă remarcă, să ai sacul plin cu şobolani şi să scuturi ca şobolanii să nu gândească.

-Oamenii sunt din ce în ce mai tulburaţi, mai speriaţi, mai departe de credinţă ca oricând. Este criza aceasta care parcă nu se mai termină motivul adevărat?

-Asta se întâmplă la nivel mondial. E agitaţie tot timpul, frică. Criza financiară este făcută special să creeze, dincolo de profit şi de intenţiile criminale, panică. Omul trebuie ţinut tot timpul în panică. Şi cum faci asta? Îi creezi frici, îi creezi boli. Altfel de războaie ducem acum, te ucid din alimente, te ucid din stres, din nesiguranţă şi sfântul Ignatie Briancianinov zicea că în vremurile din urmă dracul inventează păcate mici pe care să nu le observi, pentru că şi-a dat seama că la păcatul mare omul se crucifică. Creştinii se crucificau, şi a zis nu, din astea mici, neobservabile. De exemplu, veneam cu taxiul şi undeva pe la Unirii am văzut un afiş un bebeluş drăgălaş, dar care purta pe mână o brăţară pe care scria „Sunt liber să-mi aleg sexul!” Copilaşul acela de câteva săptămâni. Şi acesta este genul care se inoculează în subconştient, o anormalitate. Pentru că un om care trebuie să-şi aleagă sexul, săracul, vrând, nevrând este un om cu o problemă. Nu faci dintr-o problemă medicală zonă de normalitate. Atunci ăla e păcatul mic. Mi-a dat soluţia un părinte. Mi-a zis „Domnul Dan, la păcate mici puneţi nu icoana mare a Maicii Domnului, ci iconiţe mici, a mamei, a bunicii, care în viaţa lor nu au făcut aşa ceva”. Ce soluţie, ce cale! Iconiţe mici, mama, bunica, ele nu au avut aşa o tulburare, au fost femei sănătoase. De regulă, şi aici în România, dar şi în lume este atacată femeia, de asta este excesiv postul acela can can cu fete de o anumită categorie, ca să submineze maternitatea femeii, feminitatea, nu feminismul. Neamul este ţinut de femeie. Dacă vrei să distrugi un popor distrugi femeia, o mutilezi interior. Femeia face copilul, ea îl educă, şi atunci când o debusolezi şi-i dai instinctele peste cap, o însingurezi, o faci animal de pradă sau de vânat, îi creezi numai artificii de viaţă, ai rupt baza. Tata cu unchiul discutau politică la masă şi mama a zis „Unde e drojdia de bere, că nu creşte cozonacul!?” Ea regla prin dragostea de cămin lucrul acesta. Politica s-a dus, tratatul de la Varşovia la fel, dragostea mamei nu s-a dus, ea rămâne. Cu drojdia de bere trebuia să facă cozonac, pentru că era ziua unuia dintre noi şi cu asta basta. Era căminul. Ei astăzi distrug căminul. Distrug ideea de iubire, e o luptă, un război nevăzut. Aici trebuie să fim treziu, şi treaz şi viu, tot ei zic. Poţi să fii treaz şi mort, cum sunt ăştia din Parlament sau de pe stradă.

-Da, se vede şi se simte că femeia a uitat să fie femeie, fetele nu au modele, repere.

-Ideea de frumuseţe este mutilată. Li se ia încrederea în ele. Le creează modele false chiar fizic, că trebuie să aibă 1,80 şi nu ştiu câte kilograme, când frumuseţea unei femei constă în feminitatea ei, în ceea ce dă din ea ca taină. Dar pe ele nu le interesează, le interesează ce măsură au la pantofi, ce toc, ce gleznă, lucruri care în istorie au fost întotdeauna oscilante, care nu sunt determinante în raportul unui om, că nu cu asta stai, dar asta se consumă. Şi femeia a devenit un produs consumabil, pe faţă. Şi atunci, emisiunea asta dată repetitiv îţi creează o tulburare. La fel istoricii care au scris manuale de istorie alternativă, care i-au zăpăcit pe copii să nu mai aibă încredere în istorie. Este o triplă debranşare de la credinţa în Dumnezeu, de la tradiţie şi de la modele. Era un manual de arta războiului din China medievală care spunea că dacă vrei să cucereşti un popor nu trebuie să vii cu armata peste el. Este suficient să-i tai rădăcinile şi privirea spre cer! Perfect. Asta au făcut. Au tăiat rădăcinile şi tradiţia şi nădejdea. Românii nu mai au nădejde. Nici măcar speranţă.

-Care să fie motivul pentru care nu există o reacţie a poporului român în faţa tuturor acestor greutăţi, suferinţe, necazuri prin care trece de atâta vreme încoace?

-Lipsa de reacţie după părerea are două cauze. O dată că există o populaţie apatică, imbecilizată, care nu mai are capacitate, dar pe de altă parte există un popor profund răbdător. Răbdarea la români, deci nu indolenţă, nu apatie, aia e altă treabă, nesimţirea, răbdarea e profund creştină. Ea ne-a făcut să izbăvim în timp. Să treacă răutăţile peste noi fără să ne afecteze. Această latenţă nu înseamnă lipsă de viaţă. Eu am spus într-una dintre conferinţe că marele savant Nicolae Paulescu a făcut o remarcă teribilă. A zis că oricare vieţuitoare are nevoie de un mediu propice ca să trăiască. Dacă nu mai există acest mediu propice, vieţuitoarea moare. Mai puţin grâul. Care, dacă îl iei după 300 sau 400 de ani şi îi pui puţină apă, germinează. Poporul român e popor-grâu. El întotdeauna a fost obişnuit cu mediul nepropice şi a reacţionat numai când a avut apă. Popor-grâu. Acum nu mai are apă. S-a retras în amforă. Şi aici trebuie deosebită răbdarea, care e de tip creştin şi care te îmbogăţeşte, de apatie, indiferenţă şi ignoranţă. Aia e a unei populaţii, categoric. Răbdarea, culmea, când ajunge la maximum dă îndrăzneală. Adică îndrăzneala să ieşi în faţă şi să zici să nu ne ia Roşia Montana. Îndrăzneala, creştină, să zică ţăranii români despre gazele de şist de la Pungeşti. Îndrăzneala să mai apară câte un om în cetate să spună adevărul. Securiştii au tupeu. Creştinii au îndrăzneală. Sunt două lucruri total diferite. Cei crescuţi în burta comunismului sunt obraznici, ceilalţi îşi asumă cu curaj ceea ce spun. Mărturisirea face parte din actul de însănătoşire a unui popor, a unui om.

-În urmă cu ceva timp am auzit o expresie, “România şi-a pierdut bărbaţii”, care a reuşit să mă frământe suficient cât să întreb acum la rândul meu dacă este aşa. Mai sunt bărbaţii în România?

-Mai sunt bărbaţi în România. Da, Sunt. Sunt cei trei sau patru moţi care au luat-o prin pădure şi aici s-a încheiat discuţia despre bărbaţi. Şi ca ei sunt sute de mii. Prilejul ca să iasă se va arăta în curând. Sunt nişte oameni frumoşi, esenţe nepoluate de popor român. Restul sunt epifenomene de sistem. Sunt oameni care au ajuns la o cunoaştere deplină. O simplificare a vieţii, nu un simplism. Înainte de filosofie, poporul român a avut înţelepciune. Înţelepciunea asta vine şi din faptul că ciobanul român privea enorm de mult cerul cu stelele. Era în raport cu absolutul. Acest raport cu absolutul l-a făcut să mediteze. La noi statuia aia care s-a descoperit şi e reprezentativă e Gânditorul de la Hamangia, nu e hoţul sau şmecherul de la Hamangia. E Gânditorul...

-Pentru oricare dintre noi, copilăria reprezintă paradisul la care ne raportăm când trecem prin perioade grele. Cum a fost copilăria pentru Dan Puric?

-Pentru mine copilăria a fost fundamentală, pentru că trăind la ţară am avut raportul cu un alt spaţiu, care el te pătrunde. Tu eşti prea mic, te pătrunde cum vântul pătrunde iarba. Sau florile. Faptul că vezi un câmp, faptul că vezi un munte, că vezi o pădure, că o simţi. Şi pădurea te vede pe tine, nu numai tu pe ea. Stai cu animale prin curte, cu un câine, cu un ieduţ (eu am avut o poveste cu un ieduţ fantastică, am şi scris), cu o găină, vezi vulturul cum străbate pe cer, sau uliul. Vezi o căprioară. Vezi ţăranii care se duceau duminica la piaţă. Un raport din acesta patriarhal pe care eu l-am prins între oameni te duce parcă la o esenţă a vieţii. Pe urmă vezi cimentul socialist, şcolile mutilante comuniste. Întotdeauna am trăit într-o lume paralelă. O familie care în mod firesc îşi păstra reperele şi natura şi o societate artificială. Am făcut naveta între o familie artificială, construită ideologic şi amărâtă, şi familia care cât putea voia să-şi păstreze tradiţia de român. Bucovina, Bucov, ţara fagilor. Ce oameni drepţi, aparte, gospodari! Mulţi martiri a dat Bucovina în închisorile comuniste, partizani, martiri, anticomunişti extraordinari. E o insulă de românitate acolo, cum este şi în Maramureş şi în Ardeal, Dobrogea. La Mănăstirea Petru Vodă sunt îngropaţi oameni cu o statură fantastică. Radu Gyr, părintele Calciu, părintele Atanasie, pe care l-am cunoscut. Mănăstirea are un stareţ nou, un stareţ destoinic. Credinţa ne-a făcut să respirăm. Numai credinţa. În rest au pus un capac pe noi. Supapa era credinţa. În clipa în care acest popor nu o să mai creadă o să dispară din istorie. Pe noi numai credinţa ne-a ţinut, nu cancelariile europene. Cancelariile europene ne-au mutilat istoria şi ne mutilează în continuare. Soarta noastră a fost decisă în altă parte. Chinul nostru, umilirea noastră, da, ne aparţin. Am zis că suntem un popor umilit de istorie, dar înălţat de Dumnezeu.

-De ce Decebal, de ce„Suflet românesc”... ?

-Rămâne copleşitor că atunci când Sarmizegetusa a căzut a fost cea mai mare tragedie a lumii antice, dar cum a căzut, vorba lui Simion Mehedinţi, Decebal n-a fost prins, târât pe jos, s-a sinucis. Toţi generalii s-au sinucis. Erau de o demnitate fantastică. Întotdeauna când poporul român la răscruce s-a întors către această origine, oculta internaţională a atacat. Pentru că este un izvor de tărie morală inegalabil. Fruntea aia aristocratică, erau aristocraţi, civilizaţie superioară. Spunea Pomponius Mela, „Ad mortem paradisum!”, „Pregătiţi oricând să moară”, apetitus mortis. Având dorinţa de a muri nu aveau prea mare consideraţie pentru viaţa de aici. De asta erau de neînvins. Ei au rămas de neînvins cât a ocupat Traian Dacia. De exemplu, eu nu am ştiut că numele Carpaţi vine de la ei. Dacii liberi care au fugit în munţi se numeau carpi. Extraordinar! Tonusul acesta s-a transmis, pentru că ţăranul român la Mărăşeşti cu această tărie a făcut faţă, nu cu puşca lui de la 1877. Cel care a trecut Prutul la ordinul mareşalului Antonescu cu tăria asta s-a dus. Toate momentele, partizani, oameni în puşcărie cu această tărie şi cu acest raport cu nemurirea s-au dus. Nu e fanatism, nu e kamikaze. E de un echilibru interior extraordinar. Toţi marii noştri oameni au avut această sămânţă neîntinată. Bărbaţi şi femei. Femeile martir de la noi, care sunt copleşitoare ca figură, şi despre care nu vor să se ştie. Dar se va afla. Eu nu sunt foarte mândru de originea romană. Eminescu a zis-o colosal „Trebuie un proces de dacizare a poporului român.” Ce intuiţie extraordinară.

-Ai avut parte de momente de graţie de-a lungul vieţii, de întâlniri de taină?

-Da. Am avut un profesor genial la Şcoala Populară de Artă, Traian Aelenei. El mi-a deschis gândirea teatrală, pe ideea de concept teatral. Teatrul nou pentru care noi folosim cuvântul pantomimă, dar nu e. De la el am învăţat să-l privesc pe cel pe care îl consider tatăl meu întru artă, Dem Rădulescu, ca pe un maestru. E o ştiinţă să ştii să-ţi priveşti maestrul şi să-l iubeşti. Un profesor îţi dă cunoştinţe, un maestru te contaminează. Când am plecat în anul IV mi-a spus: „Dragă Dan, când ţi-o fi mai greu pe scenă să te gândeşti la mine!” Asta este calitate de părinte. Raportul meu cu Dem Rădulescu a fost la modul că dacă am avut patru discuţii private cu el, în rest, aşa, s-a lipit. Era perfect sănătatea ţăranului român cu geniu, humor înnăscut şi cu valenţe tragice. Învăţai de la el văzându-l, stând lângă el, trebuia să-l respiri. Am avut noroc. Am avut norocul să-l întâlnesc pe Sandu Faier, marele coregraf, de la care am învăţat scrimă. Eram în cabina asta, era 1991, afară era o demonstraţie şi el stătea pe scaunul acesta (aici este raportul, întâlnirea, artistul cu artistul) şi mi-a zis „Da, tot comuniştii sunt la putere!” Apoi s-a aşezat aici şi m-a întrebat „Ce vrei să faci?” Am spus „Don Quijote”. În clipa aceea în ţară se fura, securitatea punea mâna pe putere, ţara se vindea pe 20 de ani şi bătrânul Sandu Faier zice „Cum faci morile?”... Întâlnirea între Teofan Grecul şi Rubliov... S-a distrus toată istoria asta penibilă. „Cum faci morile?” A murit şi după zece ani a apărut spectacolul „Don Quijote”, cu care am fost în toată Europa. Extraordinar. Parcă era câine de stână, distrugea istoria. Stătea de vorbă cu un artist. Fantastică această lume, e fizică cuantică, o lume paralelă. Adevărul era la el. Astea sunt realităţile în schimb şi aşa au şi rămas. Am lucrat apoi cu Maru Iosif, teribil coregraf, mama Emiliei Popescu. Ce femeie, ce om, o artistă extraordinară, ca o mamă mi-a fost! M-a chinuit, m-a întins, era atât de simpatică, striga la mine în timpul spectacolului „E patru pe patru, nu ţi-am zis!” Trebuie să-ţi închipui scena asta antologică, eram la Marsilia, 800 sau 900 de inşi în sala aia - se zice că cine joacă la Marsilia şi are succes poate să joace şi-n iad, e foarte dur. Eu făcusem bis-ul şi era sala în picioare, aplaudau şi bisau. Şi la un moment dat s-a sculat o doamnă în vârstă cu poşeta, parcă era Ecaterina Teodoroiu şi a zis „Dar mai încetaţi odată şi duceţi-vă acasă, că moare de inimă băiatul ăsta!”, în franceză. Perfectă franceză, căci e născută la Strasbourg şi pripăşită pe aici. Nu e genial să spună „Mai duceţi-vă acasă, că face infarct!” cu poşetuţa aia, femeie cu ochelari. „Maru, hai să bem un vin că m-ai salvat de la moarte!”, i-am zis. Acestea sunt întâlniri providenţiale.

Apoi, părintele Atanasie, părintele Iustin. Ce păcat! Îmi pare aşa de rău că relaţia mea cu părintele a fost compromisă de securitate, de monahii de proastă calitate de acolo! Era un om atât de bun. Am scris într-un interviu că mi-a apărut în vis. Şi părintele Atanasie îi făcea pe toţi să râdă în mănăstire şi spunea „Aşa trebuie să fie creştinismul!” Şi mi-a lăsat moştenire bastonul lui. Părintele Atanasie avea geniu creştin. Era monah de şase ani, făcuse vreo 17 ani la Aiud şi mi-a povestit ceva, asta ca să-ţi dai seama ce înseamnă România profundă. Îmi zice „Dan Puric, eu când am ieşit din puşcărie nu aveam nimic şi m-au azvârlit la margine, acolo, în Corabia, de unde eram eu, în marginea localităţii, şi n-aveam nici lampă cu gaz, nici pantofi în picioare, din puşcărie m-au aruncat ca pe un gunoi. Şi mi-a zis cineva «Du-te la văduva cutare să-ţi dea nişte gaz!» M-am dus într-o zi acolo şi am bătut la gard, n-a răspuns nimeni şi mi-am îngăduit aşa o obraznicie, am intrat în curte (ce sensibil!), am intrat în curte şi am bătut acolo la uşă, la geam şi tot n-a răspuns nimeni. Şi atunci, Dan Puric, am făcut cea mai îndrăzneaţă acţiune a mea. M-am uitat puţin pe geam şi am văzut că, undeva, pe o laviţă dormea cineva, plapuma era deasupra şi ieşea călcâiul. Iar eu m-am îndrăgostit de călcâiul ăla”. Era viitoarea lui soţie... Părintele Atanasie, cum să nu-l iubeşti?! „Ce-aţi făcut părinte în închisoare? Ce sens mai avea să trăiţi când v-aţi văzut cei mai buni prieteni torturaţi, omorâţi, dumneavoastră bătut? Care mai era sensul vieţii, părinte?” „Să învăţăm să murim, Dan Puric”.

-Mai putem schimba ceva aici, la noi, pentru ca lucrurile să meargă spre bine?

-Nu trebuie să schimbăm noi ceva, schimbă Dumnezeu. Noi trebuie să ne vedem de treabă. Să stăm cu faţa spre Dumnezeu. Mi-a zis un monah „Domnul Dan, şi când cădeţi în păcat să cădeţi cu faţa spre Dumnezeu!” Sunt extraordinari, teribili, domnule, fantastici. Să nu renunţi! „Dumnezeu pare că doarme cu capul pe mănăstire şi de nimeni n-are ştire”. Pare că doarme... Ăştia cred că Dumnezeu a adormit demult, amărâţii ăştia care ne motivează. Păi, să ne vedem de treabă, nu trebuie schimbat sistemul, ci păstrat sufletul! Sistemele se schimbă ca moda, sufletul ăla de creştin rămâne el însuşi.

-Unul dintre sufletele de creştin pe care l-am simţit mereu aproape este Vasile Voiculescu...

-Vasile Voiculescu, acest sfânt care atunci când vara o creangă de la copac a intrat pe geamul deschis şi a stat toată iarna cu el deschis că nu putea să rupă craca. Avea un şoricel şi a spus să nu i se facă nici un rău. Genul de oameni persecutaţi de securitate din categoria asta au fost aleşi, dar copiii nu învaţă de Vasile Voiculescu la şcoală, ci de alte lucruri...

-Pentru că am amintit de poezie, vreau să întreb de ce crezi că Nichita Stănescu nu este pe deplin înţeles? M-a dus gândul la o discuţie cu oameni care spuneau că ei nu-l înţeleg.

-Nichita nu e Eminescu. E un mare poet. Mie mi-a zis cineva că Eminescu înainte să fie poet a fost o conştiinţă. Aia te zguduie. Nichita este un mare poet, un imens poet, dar şi la marile valori există o ierarhie. Îmi place vorba aia a lui Toscanini „Cel mai mare compozitor este Beethoven, deasupra lui Beethoven e Dumnezeu, iar deasupra lui Dumnezeu e Bach”. Ştia să glumească doar ca să pună punctul pe i. Eminescu este ghimpele.

-Ce proiecte ai, la ce lucrezi acum?

-Am scos spectacolul „Suflet românesc”, cartea şi conferinţa, o trilogie, atac din toate părţile. Sunt în discuţii să pun la Naţional „Înşir-te mărgărite!”, un basm, am vorbit deja cu Doina Levinţa. O coproducţie între teatru şi compania mea. Avem nevoie de basm, avem nevoie de puritate. Ce diferenţă între basmul românesc şi ce dau ăştia prin filme? Să pui Harry Potter în basmul românesc e ca şi cum l-ai coborî pe Decebal în Parlamentul Europei. O stâncă, o demnitate între nişte administratori amărâţi fără coloană vertebrală. Nu toată lumea trebuie să ne iubească, ci numai cei care merită. Sunt şi duşmani lăsaţi într-o economie dumnezeiească.

-Un ochi plânge, unul râde...

-Problema e ce se întâmplă cu sufletul. Ochii sunt fereastra sufletului, asta s-a spus întotdeauna, de aceea în biserică accentul în pictura bizantină cade pe ochii sfântului. Nu numai tu să priveşti, te priveşte şi el pe tine. Au transcendenţă. Nu sunt ochi de om în raport psihologic, ci trec dincolo de viaţă. Ochii şi mâinile... Ochii oamenilor sunt din ce în ce mai trişti, mai deznădăjduiţi, dar vorba sfântului apostol Pavel „Nădăjduiţi, dar ce nădejde e aceea care se vede!” Deci în clipa în care nu se vede e bine! Valeriu Gafencu era în puşcărie şi a zis „Comunismul o să treacă, dar ceea ce va veni va fi mult mai groaznic. Pregătiţi-vă!” Ce forţă avea. Înainte de vreme. A avut dreptate. Comunismul a trecut, iar ceea ce a venit este mult mai groaznic.

Sursa:

 http://jurnalul.ro/cultura/teatru/dan-puric-daca-vrei-sa-cuceresti-un-popor-nu-trebuie-sa-vii-cu-armata-peste-el-este-suficient-sa-i-tai-radacinile-si-privirea-spre-cer-668296.html

Dan Puric – MADE în ROMÂNIA

Într-o lume cuprinsă din ce în ce mai mult de fenomenul globalizării, Sâmbătă, 1 Martie, de la orele 19:00, vă puteţi desfăta preţ de oră şi un pic cu un spectacol fabricat în România, semnat de Dan Puric şi găzduit de Sala Rapsodia a Teatrului de pe Lipscani.

O poveste imaginată de unul dintre cei mai inventivi oameni de teatru de la noi, un artist prin excelenţă. Un parcurs fascinant prin lumea largă a tipologiilor şi mentalităţilor. O candidă abordare a universului contemporan. Umor, dinamism, atmosferă unică. Un spectacol pentru orice vârstă, stare sau anotimp. Un spectacol fără contraindicaţii.

“Made în România” este o irezistibilă şi savuroasă înşiruire de aşa-zise povestioare muzicalo-moralizatoare care surprind şi încântă spectatorul prin ineditul desfăşurării, prin haz şi dezinvoltură. Amalgamate într-un stil inconfundabil chiar de către Dan Puric, “story-urile” se dizolvă pe nesimţite unele în celelalte şi se revarsă în sala de spectacol stârnind relaxare şi bună dispoziţie. Întregul spectacol este străfulgerat de tradiţia gagurilor specifice filmului mut, pe când finalul, surprinzător, transfigurează dintr-odată pantomima şi stepul în dans popular românesc. În tot acest timp, umorul (de o rafinată calitate) devine tot mai molipsitor, potenţând performanţele interpretative ale actorilor, iar pe măsură ce spectatorii sunt prinşi în joc, tinerii artişti stimulaţi de succesul de public- improvizează cu rafinată virtuozitate.

România concepută de Dan Puric este o formă de work in progress, o structură descompusă secvenţial cu o minuţie a fiecărui detaliu regăsit ulterior în unitatea de ansamblu. Costumele create de Irina Solomon se integrează perfect acestei figuraţii în mişcare, antrenament zilnic realizat cu precizie şi fineţe, într-o ţară în care oamenii rîd, plîng, se caută şi încearcă să se întîlnească cîndva. Şi pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus “Made in România”.

Bilete şi rezervări la Casa de bilete a Companiei de teatru “Passe-Partout Dan Puric”, str. Lipscani 53, Telefon 021-315.89.80 sau 0761.319.819. Program: Marţi-Miercuri: 11 – 18, Joi – Duminică: 12 – 19

Sursa:

http://teotrandafir.com/dan-puric-made-in-romania

Exceptional! - În avion cu Dan Puric

"Acum cativa ani ma duceam in America si avionul s-a oprit pentru o escala in Timisoara. Iar de acolo s-a urcat in Boeing-ul modern un sat intreg de babe, imbracate in negru, ca dintr-un film de Cacoyanis, infofolite, legate, grase, cu papornite, de parca mergeau cu rata. In sinea mea, am gandit stanjenit ca asa se strica imaginea Romaniei in lume. Pe vremea aceea credeam ca imaginea e importanta, nu Romania.

Dupa ce am trecut Atlanticul si ne apropiam de destinatie, cu o ora inainte, ni s-a dat sa completam niste formulare, destul de agresive, care te anchetau in toate dimensiunile tale de calator. Am avut sentimentul ca tot avionul dadea teza la limba romana. In starea aceasta de examen, m-am pomenit cu vreo cinci babute langa mine, care mi-au spus cinstit: “Scrie-ne si noua, maica, aici, ca noi nu stim nimic!” Si astfel, eu le intrebam din chestionar si ele imi raspundeau din inima:
– Cand te-ai nascut, mama? – 1877.
– Cati copii ai? – 11.

Si-asa mi-am dat seama ca stateam de vorba cu Independenta Romaniei. A inceput sa se clatine avionul. Avionul se clatina si la toti ne-a fost frica, inclusiv mie, asta cu imaginea Romaniei in lume. Mi-am pus centura, stewardesele au plecat si ele speriate. Babele, in schimb, stateau langa mine si se sprijineau de partea de sus, ca si cum ar fi mers cu rata. Zic:
– Maica, stai jos, ca a inceput furtuna. E pericol sa ne prabusim. Nu ti-e frica?
– Lasa, mama, raspunde babuta, mi-am facut o cruce, la Dumnezeu nu insisti. Ajunge.

In siguranta ei stateau doua mii de ani de crestinism.
Iar eu, pe langa babuta, eram un puric. Eu eram imaginea de azi a Romaniei in lume, iar ea era icoana neamului din totdeauna. Babuta m-a reincrestinat intr-o fractiune de secunda si, astfel, am vazut din nou Omul Frumos." - Dan Puric
http://www.librex.ro/dan-puric-carti-fii-demn

La multi ani , Maestre Dan Puric !

Dan Puric: momente-cheie din viaţa unui om ajuns la 55 de ani

de Dan Boicea

Ziarul Metropolis vă prezintă un interviu neconvenţional cu Dan Puric, realizat ieri. Actorul, care împlineşte astăzi 55 de ani, scoate în faţă momentele care au avut cel mai mare impact asupra personalităţii sale, la fiecare zece ani din viaţă.

Moartea primului său copil l-a apropiat mai mult de Dumnezeu. Căutările în artă l-au împins să inventeze un nou limbaj pe scenă. Familia l-a învăţat cum să evite îndoctrinarea. La 55 de ani, Dan Puric şi-a regăsit optimismul şi spune că, dacă ar trebui s-o ia de la capăt, nu ar schimba nimic.

Între 0 şi 10 ani

„Paradoxal, cred că cel mai important lucru care mi s-a întâmplat în primii zece ani din viaţă a fost întâlnirea mea cu un ieduţ. Medic fiind, tata a primit un ied de la un ţăran pe care l-a făcut bine. M-am împrietenit cu iedul, l-am botezat, i-am pus numele „Berciul“, l-am spălat şi l-am luat cu mine în pat. Dormeam cu capul pe el, iar el mă lingea în somn. Îţi dai seama ce viaţă extraordinară?

Mergeam cu el pe câmp, iar iedul m-a învăţat ce înseamnă miracolul naturii. Adulmeca iarba şi florile, alerga după câte o albină, iar eu am devenit atent la cer şi la fluturi. Nu era un ghid, ar fi rigid să-l numesc aşa, ci îmi oferea o deschidere extraordinară. Şi a făcut asta timp de vreo doi ani, cât am stat cu el pe câmp, ca un mic cioban. Am respirat aer curat şi am avut pentru prima oară sentimentul libertăţii.

Îţi dai seama ce traume au fost apoi grădiniţa şi şcoala? După ce învăţasem ce înseamnă să fii liber, am aterizat într-o grădiniţă comunistă, apoi într-o şcoală rece, cu tot felul de portrete de călăi pe pereţi, într-un Bucureşti în care colegii mei erau marcaţi că unul e ardelean sau oltean, că altul e moldovean. Nu înţelegeam de ce fac diferenţe. Cunoscusem viaţa fără aceste contururi penibile.

Dan Puric, fotografiat de Simion Buia (www.actoriisifotograful.ro), pentru Ziarul Metropolis

Între 10 şi 20 de ani

Armata m-a marcat negativ. Am fost încorporat pe la 18 ani, şi, timp de un an şi şase luni, am trăit ceea ce am recunoscut mai târziu în memorialistica de puşcărie, adică o formă de detenţie civilă, într-un ghetou militar sinistru, populat de oameni răi, analfabeţi şi care ne carotau tinereţea. Armata era o armă a Securităţii prin care ţi se distrugeau energiile, vocaţia, nădejdea şi încărcătura sufletească pe care le aduceai din familie.

Fusesem încadrat la artilerie, dar n-am ştiut să trag, aşa că m-au pus să scriu lozinci. Îmi aduc aminte că locotenentul m-a întrebat ce liceu am terminat. „Arte plastice“. „Arte, cum?“. „Plastice!“. „Bagă-l, bă, la vopsitorie!“. Şi am scris „Trăiască şi înflorească Partidul Comunist!“ de mi-am rupt mâna.

Între 10 şi 20 de ani, familia mi-a dat reperele. Tata m-a întrebat într-o zi ce am învăţat la ore, iar eu i-am spus că am avut o lecţie despre înfiinţarea Partidului Comunist. Îmi aduc aminte că nici nu a ridicat ochii din ziar, doar a stat puţin şi mi-a zis: „Vezi că în raftul 2 din bibliotecă am o carte cu Regina Maria“.

Dan Puric la 55 de ani \\ filmat de Simion Buia from Academia de Fotografie on Vimeo.

Dan Puric la 55 de ani, filmat de Simion Buia, pentru Ziarul Metropolis

În altă zi, naşul meu mi-a pus aceeaşi întrebare, iar eu i-am spus că am învăţat despre un poet, „un prost, domne`“.

„Cum îl cheamă, mă?“. „Lucian Blaga“. „Da? Şi zici că e prost? De ce?“. „Păi auzi ce zice: «Caut, nu ştiu ce caut. Caut un cer trecut, ajunul apus»“. „Tu crezi că e prost?“. În următoarea oră m-a luat încet, mi-a explicat de ce nu e prost Lucian Blaga, iar în următoarele două luni am citit şi „Trilogia valorilor“ şi „Trilogia culturii“.

Între 20 şi 30 de ani

Moartea primului meu copil, Alexandru, la doar 10 luni, de la o encefalită, m-a marcat definitiv, pentru tot restul vieţii. Şi gata! Când ţi se întâmplă aşa ceva, pe urmă ţi se poate întâmpla orice. Nu poţi să spui că uiţi un asemenea lucru, pentru că, de fapt, nu te uită el. Paradoxal, drama asta m-a apropiat foarte mult de Dumnezeu. Atunci am simţit că e acolo, cu mine. Aş fi înnebunit dacă nu ar fi existat taina asta. Fiul meu era de o frumuseţe extraordinară. Atunci am simţit concret existenţa lui Dumnezeu.

Stăteam la priveghi, la propriul meu copil, şi acolo în bloc, la noi în Botoşani, a venit un om amărât care mi-a povestit toată seara cum a lucrat el în circ, cum a trăit alături de lei, de tigri… Îmi mai povestea, încerca să mă facă să râd, dar la patru dimineaţa a apărut nevastă-sa, care l-a dojenit: „Lasă domne omul să stea în necazul lui!“ „De asta am venit, muiere, să-l scot cu vorba din necaz!“, i-a răspuns omul. Cum să-l uit?

Între 20 şi 30 de ani am avut parte şi de ceva bun. Am pus bazele acestui limbaj în teatru, pe care l-am descoperit într-o noapte. Am pus pick-up-ul cu muzică şi am început să mă mişc şi să „vorbesc“. Nu mai era pantomimă, descoperisem altceva.

Apoi m-am dus la profesorul meu, Traian Ailenei, de la Şcoala Populară, într-un apartament din Drumul Taberei. El s-a uitat la mine în timp ce fuma o ţigară şi mi-a spus: „Bă, tu fă acolo, că ăştia îşi dau seama în 20 de ani“. Şi în 20 de ani au început să-şi dea seama şi criticii de pe aici. Bine, ei nici acum nu prea ştiu că e un limbaj, ei zic că e pantomimă.

Pe urmă, după ce am intrat la Teatru, am ratat o bursă la Marcel Marceau. Şi tot profesorul meu m-a felicitat: „Bravo, mă!“. „De ce?“, l-am întrebat. „Păi, ce, te duceai să fii maimuţă second-hand după ăla? E un mim bun, dar tu nu faci pantomimă, tu pui bazele unui limbaj la nivel european“.

Între 30 şi 40 de ani

Sunt momentele în care am fost răvăşit de prima carte de memorialistică. Treceam pe lângă un chioşc şi am văzut o carte despre ce au păţit nişte oameni prin puşcării. Abia atunci am realizat din ce popor am făcut parte şi abia atunci m-am născut a doua oară. M-am trezit în momentul în care am citit Ion Gavrilă Ogoranu şi Ioan Ianolide, pentru că mi-am cunoscut nişte rădăcini care nu sunt în manualele de istorie. Apoi i-am descoperit pe Corneliu Coposu şi pe Petre Ţuţea, cu un alt tip de discurs despre ţară. Era extraordinar!

Între 40 şi 50 de ani

În această perioadă se închide cercul de viaţă al loviturilor totale. Aveam 49 de ani când a dispărut mama. Se zice că atunci când îţi moare mama, rămâi singur. Când a plecat tata am mai putut să suport, pentru că trăia mama şi o ajutam pe ea, cu toate că era dureros. Când a plecat mama am simţit cum pleacă ceva din mine. Am şi acum reflexul să-i dau telefon şi să-i spun că a ieşit bine un spectacol sau că am venit din turneu. Dar mă opresc. Sunt convins că de acolo, de undeva, ea are grijă.

Cum se vede viaţa de la 55 de ani?

Văd viitorul mult mai scurt. Îmi place expresia asta a Sfântului Apostol Pavel: „Trebuie să ne zorim să trăim!“. Nu atât viaţa este interesantă, cât învierea, adică un fel de trezire. Am sentimentul că distanţele se scurtează, dar nu am niciun fel de panică în faţa morţii, dimpotrivă… Şi parcă îmi dau seama din ce în ce mai mult ce se întâmplă cu noi, cu poporul ăsta. Mai am sentimentul că am trecut de dorinţa de a avea succes, pe care o are orice tânăr la început de drum, şi că pot lucra la un alt nivel, direct pentru sufletul românesc.

Dacă îmi spuneai la 48 de ani că o să mă apuc să vorbesc public râdeam amândoi o oră la o bere. Chestia asta a ţâşnit mai ales după moartea mamei – dorinţa asta de a articula ceva în faţa oamenilor. Şi iată că ei vin, iar eu simt că nu vorbesc singur.

Dacă aş lua-o de la început, ce n-aş mai face?

Cred că aş face totul la fel, pentru că structura mea de mare naivitate, care de multe ori a fost lovită pe nedrept, nu se poate schimba. E firea mea.

Nu mă văd prudent. Nu mă văd calculând meschin. Am fost întotdeauna un om echilibrat şi tot pe drumul ăsta aş merge. Aş avea aceleaşi dureri şi aceleaşi vorbe. Pentru că simt că Dumnezeu m-a apărat întotdeauna.

Ştiu că ţara va scăpa totuşi de gheara în care e prinsă, pentru că vine o altă generaţie din spate, iar poporul a început să se mişte. Suferinţa mea e depăşită doar de nădejdea mea.

- See more at: http://www.ziarulmetropolis.ro/dan-puric-momente-cheie-din-viata-unui-om-ajuns-la-55-de-ani/#sthash.rb9bZC6B.dpuf

Cum e noua carte a lui Dan Puric? Este literatură autentică, un mod radical de a spune “Nu!”, confuziei dintre aparenţă şi valoare, dintre idee şi idealuri. Nu există nicio urmă de profetism sau de violenţă, în paginile acestei cărţi, ci o blândeţe caldă, arhaică în modul de adresare şi în compoziţia textelor.

Cartea este scrisă cu durere şi bucurie, iar o parte dintre motivele cunoscute, şi din scrierile anterioare, sunt reluate în altă notă, una mai gravă, într-un enunţ nou, metaforic.
Se poate afirma că, scriitura acestei cărţi reprezintă o modalitate de exercitare sinceră a unei misiuni civice. Este ca o mărturisire care se exprimă cu luminozitate, printr-un demers literar susţinut de coordonate clare: a cugeta, a plăsmui, a simţi şi a presimţi devenirea dar, şi criza spirituală şi culturală a neamului românesc.

Lectura cărţii ne dezvăluie un adevărat scriitor. Autorul apelează, de astă dată, la retorica populară a basmelor, pildelor şi a parabolelor cu o fineţe dialectică extraordinară. Diversitatea formală, de la anecdotă, la eseu, memorat şi legendă, dă cărţii dinamica necesară şi suportul pentru proiectarea tulburătoare a unei “fiziologii” a românului în contemporaneitate, aflat la răscrucea dintre şansă şi catastrofă istorică.

Spaţiul sufletului românesc este redescoperit în stil picaresc. Călătoria, întâlnirile cu oamenii şi întâmplările simple devin motiv de meditaţie asupra condiţiei românului şi românismului.

http://www.librex.ro/dan-puric-suflet-romanesc

Autorul nu oferă soluţii ci încearcă să redescopere dimensiunile contemporane ale spiritualităţii româneşti.

Cartea confirmă adevăruri la care nu vrem să ne gândim şi realităţi pe care nu vrem să le acceptăm.

“Suflet românesc” este, în esenţă, biografia fiinţei româneşti.

Ati citit cartile lui Dan Puric?
http://www.librex.ro/dan-puric-carti-fii-demn

”Sunt mama lui . Lăsati-mă să intru! “

Intr-o zi, așteptând să vină liftul la parterul unui hotel am văzut, intr-un târziu, cum, in pragul usilor automate care se deschideau, a apărut făptura blânda a unui copilas de o mare frumusete . In spate, discretă ca o umbră, mama lui.
Dar, vai, la prima miscare pe care a făcut-o, mi-am dat seama că pustiul suferea de un handicap . Se misca greu, cu o incordare a intregului sau trupusor ce facea că aerul sa se crispeze . Isi indreptă ochii rugători spre mama sa si apoi, simtind sprijinul, indrazni să păsească . Dar pasul acela era cât o Golgota, nu pentrul sufletul lui, inca nestiutor, cât pentru biata sa mama .
Si astfel, de acolo, din lift am văzut cum a coborât dragostea absolută a mamei pentru copilul ei . Zeci de brate invizibile se intindeau in jurul lui că aerul să nu-l sfărâme, sau ca privirea curioasă a celor din jur să nu-i rănească sufletul mai mult decât o făcuse viata . Il apară parcă, mângâindu-l incontinuu .
Si, nu stiu de ce, in clipa aceea am avut revelatia că asa trebuia iubit si acest popor român de o frumusete rară, dar handicapat de o istorie mizerabilă .
M-am gândit instantaneu că numai dragostea maternă, cu dimensiunea ei absolută ce putea iubi neclintit in fata istoriei potrivnice, ne mai poate ridica din tragedia prezentă .

Dragostea de mama are ceva din dragostea lui Dumnezeu către om, este acea “dragoste care nu cade niciodată” .
Oare, astfel de mame nu sunt in fond niste martiri anonimi, ce zilnic isi ascund jertfa in tresăririle tăcute ale fiintei?
Si, de ce oare, m-a dus gândul ca la o prăbusire dureroasă in gol, la poporul român ?
Pesemne ca am fost răpit de amintirea acelui biet preot de tară care, in timp ce neamul românesc gemea sub piroanele criminale ale comunismului ce-ncerca să-i zdrobească atât trupul cât si fiinta, indraznea sa spuna :”Ideologiile nu sunt bune pentru ca nu au mama” .
Am citit cândva o mica povestioara . Se spune ca, intr-o companie comerciala, un om tânar si cumsecade a murit . Mare a fost durerea colegilor sai, când au vazut ce s-a intâmplat, dar mai mare a fost surprinderea când au aflat, nu se stie cum, ca sufletul bietului om, ajunsese in iad .
Iar povestea spune mai departe cum, revoltati, acestia s-au dus pâna la portile Iadului ca sa-l scoata de acolo . Dar, cu toate rugamintile si eforturile, nu au reusit .
Apoi a venit directorul companiei, care s-a dus la rândul sau sa-i roage pe cei care ii rapisera sufletul bietului om, sa-l elibereze . Dar totul a fost zadarnic .
Disperati, in cele din urma, oamenii au apelat la episcopul locului, sa-ncerce sa faca ceva . Dar si in fata acestuia, portile Infernului au ramas inchise . Si astfel, peste toata aceasta nedreptate, zilele treceau fără speranta, adâncind durerea celor care îl iubeau .
Pâna când, intr-o dimineata, in fata portii Iadului, cu pasi marunti, garbovita parca de o durere care-i tinea inima ca intr-un cleste, aparu o batranica .
-“Tu, cine mai esti?”rasuna vocea, o voce inspaimantatoare coborâta ca un trasnet din neantul Infernului .
Necutremurată de nimic, decât de propria-i durere, batrâna răspunse:
_”Sunt mama lui . Lăsati-mă să intru! “
Si abia atunci, ca prin minune, portile Iadului s-au deschis, s-au deschis pentru intâia oara iar mama a intrat acolo ca sa-si salveze fiul .
Niciun copil din lume nu a crescut vreodata atât de mult fata de mama lui, incât sa poata sa nu-i spuna mama . Ce sfânta ierarhie!

De când am fost mic si pâna-n ultima ei clipa, mama imi dadea un sfat:
-“Dragul mamei, nu-ti arata inima oricui!”
Si nu stiu de ce, atunci cand imi spunea adevarul acesta, frumosii ei ochi albastri, erau strafulgerati pentru o clipa de o indefinită tristete . Parcă ar fi vrut să mă apere pentru tot restul vietii, si realiza că nu putea .
Dureroasa fatalitate, ce o facea sa-si traiasca viata din inabusite strângeri de inima, infinite griji ce-i marcau necrutator fiinta .
O asiguram instinctiv ca totul o sa fie bine . Ca apoi, pe ascuns, sa ma arunc in valurile vietii . Iar viata, imi cerea sa nu imi ascund inima si abia atunci, destinul indiferent o lovea cu tarie, zdrobind-o
Prabusit, dezamagit cumplit de tradarile vietii, ma-ntorceam in mica ei garsoniera .

Mama se facea ca nu-mi vede rana adânca ce ma-ngenunchease . Imi facea de mâncare, apoi imi intindea masa având grija sa am in farfurie bucatile cele mai bune .
-“Lasa, dragul mamei, ca trece si asta!”
Inima mea se refacea incet-incet, oblojita de invizibile si tandre mangaieri .
N-aveam de unde sa stiu ca, vindecat, plecând apoi, inima ei ramanea cuprinsa de un suvoi de tristete, coplesita de singuratati .
Se spune ca in “realitatea de Rai” oamenii aveau trupul acoperit de haina de har a inimii . Si atunci, oamenii isi vorbeau de la inima la inima . Ce minune facuse Dumnezeu, cand spusese ca “totul o sa fie la vedere!”
Dar, ce cumplit ca acest “totul”a fost distrus, mai apoi, prin pacat . Si atunci, de rusine, se spune ca inima s-a ascuns in trup .
“Trei inimi ai in tine, muritorule!” “Cea a lui Dumnezeu, cea a sufletului tau si cea de carne si sânge prin care curge viața .. Dar atunci când in tine, inima Domnului nu mai bate, să stii că esti în moarte sufletească .
Dar eu, simt că lânga inima lui Dumnezeu, mai este o inima …cea a mamei .
Iar când aceasta nu mai bate…esti singur!(Dan Puric-Mama)

Sursa :

Internet

Pentru toti prietenii mei, cu recunostinta! 

De citit si reflectat

Va recomand cu drag !
ROST… de Dan Puric

"Părinții noștri pleacă să culeagă căpșuni și să-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct și cancer pentru multinaționalele lor, conduse de securiștii nostri."

Când te desparți din vina ta, încerci o vreme să te lupți cu ireversibilul, îți dai seama că n-are sens, te lamentezi de formă și renunți. Când te desparți din vina celuilalt, ai nevoie de o perioadă de timp ca să înțelegi ce s-a întâmplat. Iei povestea de la capăt, pas cu pas, și te chinui să pricepi ce n-a fost bine și unde ar fi trebuit ca lucrurile să apuce pe alt drum. La fel se întâmplă și atunci când te desparți de țara ta. Dezamăgit, înșelat, mânios, îndurerat. Nu ți-e usor s-o lași. Țara și mama nu ți le alegi. Te așezi pe celălalt mal al lumii și cauți răspunsul: ce s-a întâmplat cu țara mea de-am fost nevoit s-o părăsesc.

României i-a dispărut rostul. E o țară fără rost, în orice sens vreți voi. O țară cu oameni fără rost, cu orașe fără rost, cu drumuri fără rost, cu bani, muzică, mașini și țoale fără rost, cu relații și discuții fără rost, cu minciuni și înșelătorii care nu duc nicăieri. Există trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pământul și credința.

Bătrânii. România îi batjocorește cu sadism de 20 de ani. Îi ține în foame și în frig. Sunt umiliți, bruscați de funcționari, uitați de copii, călcați de mașini pe trecerea de pietoni. Sunt scoși la vot, ca vitele, momiți cu un kil de ulei sau de mălai de care, dinadins, au fost privați prin pensii de rahat. Vite slabe, flămânde și bătute, asta au ajuns bătrânii noștri. Câini ținuți afară iarna, fără măcar o mână de paie sub ciolane. Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolosiți. O fonotecă vie de experiență și înțelepciune a unei generații care a trăit atâtea grozăvii e ștearsă de pe bandă, ca să tragem manele peste. Fără bătrâni nu există familie. Fără bătrâni nu există viitor.

Pământul. Care pământ? Cine mai e legat de pământ în țara aia? Cine-l mai are și cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei susține un program care se intitulează “Sufficiency Economy”, prin care oamenii sunt încurajați să crească pe lângă case tot ce le trebuie: un fruct, o legumă, o găină, un purcel. Foarte inteligent. Dacă se întâmplă vreo criză globală de alimente, thailandezii vor supraviețui fără ajutoare de la țările “prietene”. La noi chestia asta se numește “agricultură de subzistență” și lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca țăranii să-și cumpere roșiile și șoriciul de la hypermarketuri franțuzești și germane, că d-aia avem UE. Cântatul cocoșilor dimineața, lătratul vesel al lui Grivei, grohăitul lui Ghiță până de Ignat, corcodușele furate de la vecini și iazul cu sălcii și broaște sunt imagini pe care castrații de la Bruxelles nu le-au trăit, nu le pot înțelege și, prin urmare, le califică drept niște arhaisme barbare. Să dispară! Din bețivii, leneșii și nebunii satului se trag ăștia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pământ, că nu erau în stare să-l muncească. Nu știu ce înseamnă pământul, câtă liniște și câtă putere îți dă, ce povești îți spune și cât sens aduce fiecărei dimineți și fiecărei seri. I-au urât întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineața și plecau la câmp cu ciorba în sufertaș. Pe toți gângavii și pe toți puturoșii ăștia i-au făcut comuniștii primari, secretari de partid, șefi de pușcării sau de cămine culturale. Pe toți ăștia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de milă, de silă, creștinește.

Credinta. O mai poartă doar bătrânii și țăranii, câți mai sunt, cât mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbrăcat, greu de dat jos, care trebuie împăturit într-un fel anume și pus la loc în lada de zestre împreună cu busuioc, smirnă și flori de câmp. Pus bine, că poate îl va mai purta cineva. Când or sa moară oamenii ăștia, o să-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu. Avem, în schimb, o variantă modernă de credință, cu fermoar și arici, prin care ți se văd și țâțele și portofelul burdușit. Se poartă la nunți, botezuri și înmormântări, la alegeri, la inundații, la sfințiri de sedii și aghesmuiri de mașini luxoase, la pomenirea eroilor Revoluției. Se accesorizează cu cruci făcute în grabă și cu un “Tatăl nostru” spus pe jumătate, că trebuie să răspunzi la mobil. Scuze, domnu’ părinte, e urgent. Fugim de ceva ca să ajungem nicăieri. Ne vindem pământul să facă ăștia depozite și vile de neam prost pe el. Ne sunăm bunicii doar de ziua lor, dacă au mai prins-o. Bisericile se înmulțesc, credincioșii se împuținează, sfinții de pe pereți se gândesc serios să aplice pentru viză de Canada . Fetele noastre se prostituează până găsesc un italian bătrân și cu bani, cu care se mărită. Băieții noștri fură bancomate, joacă la pokere și beau de sting pentru că știu de la televizor că fetele noastre vor bani, altfel se prostituează până găsesc un italian bătrân cu care se mărită. Părinții noștri pleacă să culeagă căpșuni și să-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct și cancer pentru multinaționalele lor, conduse de securiștii nostri.

Sună-ți bunicii, pune o sămânță într-un ghiveci și aprinde o lumânare pentru vii și pentru morți.

La multi ani , Dan Puric, actor și regizor român

Dan Puric, actor și regizor român Dan Puric s-a născut la 12 februarie 1959. Este un actor și regizor român care a jucat atît în teatru, cît și în film. "Rapsodul bucuriei" și "ortodoxul îmbisericit mărturisitor", cum e numit Dan Puric în prefața unei cărți al cărei autor este, s-a născut la Buzău, dar a copilărit la Nehoiu. Pînă într-un punct, viața lui Dan Puric nu a avut nimic spectaculos. A plecat din Nehoiu la București, unde a făcut liceul "Nicolae Tonitza". Avea talent la desen, dar el voia să facă teatru. A dat prima oară la Academia de Teatru și Film și a picat. Avea 18 ani și s-a angajat ipsosar pe un șantier din București. După un an, a mai încercat o dată la Teatru. De aceasta dată, eșecul l-a trimis în armată, unde și-a petrecut 18 luni din viață. Întors din militărie, a reușit să intre la Teatru, în clasa lui Dem Rădulescu. În 1985 și-a luat licența și a fost repartizat la Teatrul Mihai Eminescu din Botoșani. A rămas acolo pînă în 1988, cînd s-a mutat în București, la Teatrul National I.L. Caragiale, unde are spectacole și astăzi. De-a lungul timpului a interpretat roluri prime în piese de Aristofan, Shakespeare, Goldoni, Chase, Harwood, Marivaux, Gogol, Caragiale, Eminescu, Blaga și alții. Dan Puric (stînga) în rolul lui Mihai Eminescu Totodată, a regizat filme și secvente publicitare pentru televiziune la Lausanne - Elveția, atracția sa către pantomimă concretizîndu-se în spectacole prezentate în regie proprie pe scenele teatrelor din Botoșani și București, dar și la Centrul Cultural European, fiind aplaudat deopotrivă la Viena, Novi Sad, Veneția, Budapesta, New York, Chicago, Toronto, Montreal. De asemenea, a susținut rolul principal într-un film co-producție romano - sîrbă în regia Mariei Marek. În arta lui Dan Puric găsim o estetică profund originală, un fel de sculptură în mișcare armonioasă, ceva greu de exprimat în cuvinte, care te lasă impresionat și fermecat. Artistul are în el ceva fantastic, o forță ce contaminează și care ne obligă să descoperim esența însăși a spiritului și a artei, exprimată prin gest. Dan Puric a promovat în calitatea sa de regizor un spectacol de teatru total, o sinteză a artelor dansului, costumului și mimicii, care amintește experimentele din perioada interbelică a marelui regizor francez Jean-Louis Barrault și teoria supramarionetei. În 2008 a publicat cartea "Cine suntem, sau despre taina identității personale și comunitare traită și exprimată în și prin persoana autorului", în care vorbește despre apropierea sa de creștinism și despre pierderea identității neamului românesc, iar în 2009 a lansat "Omul Frumos". Din 2001 este societar al Teatrului National București, activitatea sa fiind încununată cu Premiul I la Festivalul de Film - Costinești (1987), Premiul special la Festivalul Pantomimei - St. Croix, Premiul pe 1996 la Chicago Artists International Program, Premiul "Constantin Tănase" la Festivalul Umorului,  Premiul UNITER conferit de Asociația Internațională a Criticilor de Teatru (1999) Premiul "pentru performanță în teatrul non - verbal", Marele Premiu al Fundației Anastasia (2002), și altele. Din decembrie 2004 este societar de onoare al Teatrului Național. În 2000 i s-a conferit Ordinul Steaua României în grad de Cavaler. În anul 2008 a ţinut o predică, Predica la Duminica celor 10 leproși, la Mănăstirea Petru Vodă. A fost casatorit cu Carmen Ungureanu și are un fiu cu ea, însă au divorţat și s-a recăsătorit de curînd. Articol îngrijit de: Vlada Afteni