Iubire în amurg....Andi Valachi
Aceasta este o poveste de dragoste. Una dintre acele poveşti de iubire
dătătoare de speranţă că dragostea nu este doar o dereglare hormonală a
tinereţii. E o poveste adevărată. În zborul de la Phoenix la Chicago,
după ce toţi se aşezaserăpe locurile lor, stewardesa a ghidat prin
coridorul îngust o bătrânică ce avea nevoie de walker, acel cadru
metalic, pentru a se deplasa. Spre surprinderea mea, cele două s-au
oprit în dreptul meu.
„Aici, doamnă Jane!”, a avertizat-o însoţitoarea.
În sinea mea am oftat. O bătrână de peste 80 de ani, de cel mai banal
tip. Părul complet alb, o rochie înflorată, un jerseu împletit în partea
de sus. “Probabil miroase”, mi-am spus eu înciudat. Acel miros de
medicamente şi de parfum ieftin, acel miros de bătrâneţe. Şi aveam
dreptate. Mirosea. “Asta este!”,m-am resemnat eu, mutându-mi gândul la
ale mele, care în acel moment erau multe şi dificile. Reveneam în Ottawa
ca să încerc să-mi repar căsnicia – o clipă mi se părea că e posibil,
în următoarea mă întrebam ce caut în acest avion. Am încercat să văd
partea bună a lucrurilor: fiind atât de ramolită, va vegeta lângă mine
și voi avea parte de linişte.
Speranțele mi s-au năruit repede după
ce stewardesa a dispărut, luând walker-ul cu ea. Bătrâna s-a întors spre
mine și mi-a aruncat un zâmbet larg, de bunicuţă caldă şi bună, după
care a început să-mi dea raportul cu voce tremurată. Mi-a spus câteva
despre vreme, mi-a explicat că se îndreaptă spre Chicago, unde fiica ei e
măritată bine, cu un om bun. Eu, deşi logoreic, n-am apucat să strecor
mai mult de câteva fraze. Am devenit monosilabic şi zâmbitor când mi-am
dat seama că puţine ajung la urechea ei. Din una în alta, nu pot preciza
cum anume, în doar 5 minute a ajuns la avocatul EI. Ea avea 83 de ani,
el, 78. Se ştiau de mult, din familie, rude prin alianţă de al şaptelea
picior de câine. Se întâlniseră o dată sau de două ori cu mult timp în
urmă. Dar lui îi murise soţia şi ei îi murise soţul, iar fiica ei (nu am
reuşit să stabilesc dacă era aceeaşi fiică la care se ducea) îi
sugerase să-şi unească singurătăţile.
Evident că fusese reticentă –
la urma urmei, ea era o fată simplă, de fermier, iar el… EL era
A-V-O-C-A-T. Nu numai că era avocat, dar nu era orice fel de avocat, ci
unul extrem de cultivat. Aparent, avea o biblioteca “atât de lată”, şi
mâinile ei tremurânde se desfăceau larg ca să mi-o descrie, şi înaltă
până la tavan… în minte făceam un calcul că nu putea avea mai mult de
200 de volume acolo, dar n-am vrut s-o plictisesc cu ordine de mărime
snoabe.
„Pe toate le-a citit!”, exclama ea cu admiraţie.
Povestea ei continua şi continua şi se repeta până când… am ieşit din
zona sumbră în care mă găseam şi am observat. Chipul ei radia, ochii îi
străluceau, mâinile i se mişcau agil în gesticulaţie “Îţi imaginezi?! El
avocat, eu, o fată simplă de la ţară!”. Da, “fată” nu era deloc
nepotrivit. În acel moment era o fetişcană simplă de la ţară… sau de la
oraş… una îndrăgostită până peste urechi.
În timp ce eu mă uitam
încremenit la ea, uimit de această transformare, povestea curgea.
Avocatul era extraordinar de cumsecade, bun la inimă. Ţinea o secretară,
o profitoare de 55 de ani al cărui prieten era în puşcărie. Îi dădea
avansuri din salariu, dar ea îi cheltuia pe toţi pe droguri. El însă era
naiv şi n-o concedia, nici când “fata de la ţară” îi adusese probe
concrete de înșelăciunile secretarei. Pentru că era bun, mult prea bun. O
ţinea din milă.
„ATÂT de bun este el!”
Zâmbetul larg, rochia
înflorată, gesticulările şi discursul ei naiv se adunau într-un
spectacol memorabil. Pentru moment, această tânără de la ţară mă ajutase
să uit de valea plângerii prin care treceam. Pentru moment, admiram
puterea iubirii, care transforma o femeie de 82 de ani, una care trecuse
şi văzuse multe, într-o naivă, dedicată iubirii sale. O iubire de
amurg, dar cu strălucire de zenit. Prin această bunicuță cu ochi
strălucitori am învăţat fără dubiu că nu există un timp anume al
iubirii. Îndoielile gestului meu, de revenire acasă la o soţie care nu
mă mai dorea ca soţ, s-au disipat şi mi-am recâştigat speranţa.
Nu,
căsnicia mea nu s-a reparat, în ciuda curajului meu regăsit, dar pe Jane
nu o voi uita niciodată. Mă gândesc la ea de câte ori lucrurile mi se
par întunecate. Deşi e cam absurd, sper că e încă în viaţă, în Arizona,
lângă avocatul EI (care sper că n-o mai mângâie “din milă” pe secretara
lui), şi e la fel de fericită ca atunci când am întâlnit-o.
.jpg)
