CORINA-ROTH

Toamnă târzie Milian Oros

când în când, la urechi îmi ajungeau ţipetele unui uliu. Bănuiam că zbura în rotocoale deasupra casei. Nu mă mai impresionau ţipetele lui, slobozite în rafale aproape stridente. De ceva timp îl vedeam în fiecare dimineaţă, până spre prânz, cum plutea într-o spirală, singur ori cu rubedeniile lui, îndepărtându-se din ce în ce mai mult de pământ, până când ţipetele i se pierdeau odată cu silueta în neantul albastru. Câteodată, dimineaţa târziu, atunci când se slobozea de pe dealul din faţa casei, razant, de parcă ar fi vrut să aterizeze undeva între case, găinile de prin curţile vecine începeau să cârâie speriate, iar porumbeii aflaţi în zbor deveneau săgeţi vijelioase, căutând scăpare sub coamele clădirilor din apropiere. Era mare, maiestuos. Aşa, cu aripile desfăcute, fără să bată din ele, părea un miniplanor. Parcă nu-i păsa de agitaţia pe care o crea şi, în zbor tăcut, se ridica purtat de curenţii de aer, pe care-i simţea şi-i folosea cu o artă înnăscută, de sălbăticiune. După ce ajungea la o anumită înălţime scotea un ţipăt scurt, pătrunzător, de parcă ar fi vrut să spună: „Sunt eu, stăpânul văzduhului!” Îl priveam minute în şir fascinat. O mişcare abia sesizabilă a cozii, apoi vârfurile aripilor se cambrau după simţuri numai de el ştiute şi zborul i se transforma într-o plutire lină, fără bătăi de aripi. Pur şi simplu părea atârnat acolo-n văzduh… Apoi, din motive doar de el ştiute, o simplă răsucire de aripi şi totul se transforma în vijelie, prăvălindu-se spre pământ… De fiecare dată, văzându-i frumuseţea şi stăpânirea zborului, îmi doream puterea de a mă alătura lui, într-un zbor fantastic, de Icar…Mi-am văzut de treabă, trăgând cu nădejde de braţele presei şi privind la şuvoiul de must, care curgea vârtos în oala de inox. După o vreme, m-am oprit şi am gustat mustul sângeriu. Încet, fără de grabă, plimbându-l prin gură şi apoi înghiţindu-l cu înghiţituri mici îmi astâmpăram setea, dar şi o oarecare curiozitate. Eram mulţumit. Pe lângă dulceaţa dăruită de soarele toamnei, în cele cinci zile de când zdrobisem strugurii, mustul împrumutase aromele şi taninul din coaja boabelor. Da, după fierbere şi limpezire, se va transforma într-un vin de 24 de carate!Cu storsul strugurilor am terminat abia către prânz. Am pus mustul în damigene cu dopuri pentru fierbere şi, ca „bun gospodar”, m-am apucat de „curăţenia la locul de muncă”. Am desfăcut şităul în bucăţi pe care le-am spălat într-un lighean mare, din plastic, apoi le-am scos la uscat în grădină, la soare.Obosit, m-am aşezat pentru câteva minute pe băncuţa foişorului din fundul grădinii, să-mi trag sufletul. Vremea era frumoasă. Pădurea din zare îmi oferea imagini pictate de-o mână măiastră, nevăzută, în culori pastelate. Bucuria mea lăuntrică din acele momente s-a schimbat într-o uluire de nedescris, când privirile mele, ameţite de culorile pădurii şi ale dealurilor din apropiere, s-au oprit într-un gest reflex, atrase de bâzâitul unor albine, la doar câţiva paşi de… mine. Un prun se fălea cu câteva crenguţe pline de flori cu petale mari şi albe ca-n plină primăvară. M-am ridicat cuprins de curiozitate şi m-am apropiat de prunul care „sfida” legile naturii. Cu o oarecare neîncredere în priviri, mâinile mele au atins, delicat, acele flori şi, când le-am mirosit, în nări mi-a venit miros de primăvară, deşi era început de octombrie…După un timp, am plecat la treburile mele obişnuite. De pe aleea din grădină, m-am uitat cu atenţie şi la alţi pomi. Am mai zărit un vişin care n-a vrut să fie mai prejos decât prunul înflorit şi, pe o crenguţă, s-a împodobit şi el cu câteva flori. Oricum, când mi-am început iar treburile, în suflet aveam sentimentul că toamna urma să fie una lungă şi frumoasă.La un moment dat, în timp ce aşezam la locul lor, una, alta, prin garaj, aud un plescăit ciudat ca şi cum în ligheanul de lângă chiuvetă ar fi curs picături de apă de undeva. Întorc capul şi privesc. Nimic, apa era oprită. Mă apropii de lighean şi atunci văd că în apa de-o palmă, rămasă-n el şi pe care nu apucasem s-o arunc, căzuse un şoarece. Doar capul îi ieşea din apă. Ochii îi avea ieşiţi din orbite şi păreau două biluţe lucioase, mici şi negre. Botul ascuţit şi roz avea mustăţile pleoştite, ude, scufundate în apă. Speriat, înota sărmanul şoarece dintr-o parte în alta a ligheanului. Coada lungă şi subţire plutea ca o cârmă, dar nu părea să mai aibă vreo vlagă în ea. Era prins în capcană, nu mai avea mult până la epuizarea totală, apoi sfârşitul implacabil… Marginea ligheanului, aproape verticală şi prea înaltă pentru el nu-i lăsa nicio şansă de salvare. „Deci tu eşti vinovatul!?” ― mi-am zis în gând. Lăsasem cu câteva zile în urmă, pe marginea unei poliţe câţiva cucuruzi, pe care îi alesesem, pentru boabele lor mari de culoarea aurului, pentru a-i pune în butoiul cu varză murată. Mai târziu, uitându-mă la ei, constatasem că unii aveau, ici şi colo, boabele roase şi atunci am bănuit că prin garaj îşi făcuseră drum ceva şoricei. Eram pe picior să-l las pe sărmanul şoarece să-şi dea „obştescul” sfârşit, dar mi-am adus aminte de o mică povestioară şi atunci, împins de un sentiment nedefinit, am ridicat ligheanul cu apă şi m-am dus cu el în grădină.… Se povesteşte că doi şoricei au căzut într-o strachină cu lapte. S-au zbătut cât s-au zbătut, dar n-au găsit o cale de-a ieşi de acolo. Unul dintre ei, obosit peste măsură, îşi zice: „Gata, totul s-a terminat cu mine, o să mor! Ce rost mai are să lupt, când orice aş face tot mă voi îneca?”. S-a lăsat la fund şi asta a fost cu el… Celălalt şoricel, deşi foarte obosit şi el, nu s-a lăsat, a continuat să dea din lăbuţe. După un timp a constatat că se poate menţine la suprafaţă mai uşor, din ce în ce mai uşor… Laptele se transformase încet, încet, în unt. Nu după mult timp, şoricelul plutea în derivă pe insuliţa de unt, care se născuse în urma zbaterii lui prin lapte. După o vreme, în care şoricelul avusese timp să se gândească la multe lucruri pe care le mai are de învăţat în viaţa lui şoricească, strachina este ridicată de stăpâna ei. „Vai de mine! Ce-i în strachina asta?” ― zice ea speriată şi aruncă laptele cât colo, în curte. Sărmanul şoricel, ameţit, dar încă în viaţă, aruncă o privire spre confratele lui, mort, umflat de lapte. Vede că nu-l poate ajuta cu nimic. Îşi scutură blana de lichidul „perfid” şi, clătinându-se la început, o ia la fugă, făcându-se nevăzut…Golesc, într-un şuvoi potrivit, ligheanul de apă peste iarba uscată din grădină. Şuvoiul saltă şoarecele şi-l duce spre eliberare… După ce apa s-a topit, absorbită de pământul însetat, şoarecele a rămas culcat pe iarbă, fără vlagă în el, dar trăia. Blana cenuşie şi udă îi sclipea în bătaia razelor de soare ca o platoşă metalică. Încă nu putea să se mişte, era epuizat şi răsufla din greu. M-am aplecat să-l privesc mai bine. Ochii, bulbucaţi ca ai unei broaşte, mă priveau speriaţi, iar lăbuţele lui, deşi au schiţat un gest, ca un tremur, erau încă neputincioase. L-am lăsat acolo în iarbă şi cu gândul la realitatea unei fabule, mi-am văzut de ale mele.După un timp, când m-am întors să văd ce-i cu şoricelul, acesta nu mai era acolo, se făcuse nevăzut… Gândul că viaţa reală, uneori, e asemenea poveştilor, ori că poveştile sunt asemenea vieţii reale, mi-a adus zâmbetul pe buze, dar şi o anumită nostalgie în suflet

Fotografia 

Paduroiu Claudiu