.jpg)
De Vorbă cu Adriana Ausch
Nici nu ştiţi câte emoţii aveam în dimineaţa în care urma să mă întâlnesc cu Adriana Ausch pentru un interviu. Se află în România pentru că pregăteşte un concert la Sighişoara (pe 21 august!) şi pentru că a susţinut la Folk You cel de-al doilea recital în faţa publicului românesc, de când a plecat din ţară. Modul în care a fost primită de spectatori a impresionat-o atât de mult încât promite piese noi. Citisem despre faptul că în 1992 a lansat albumul Calul Albastru (la care a lucrat în Germania), de altfel, unicul material discografic al artistei. Nu am găsit însă foarte multe date... Pe drum îmi treceau prin minte alte şi alte întrebări decât cele stabilite cu o zi înainte, şi notate riguros pe agendă. Am plecat mai devreme de acasă pentru a fi sigură că ajung la timp. Ştiam eu ce ştiam... bineînţeles, am reuşit marea performanţă de a mă rătăci pe o stradă dreaptă. Pe asta n-o mai făcusem până acum! Dar, într-un final am găsit blocul. Adriana Ausch mă aştepta la intrare, am făcut cunoştiinţă şi emoţiile au început să dispară încet încet pentru că aveam în faţă o persoană deschisă, prietenoasă şi dornică de conversaţie. M-am împrietenit repede şi cu cei doi motani (mari, graşi, frumoşi, „vorbăreţi” şi extrem de curioşi). Şi pentru că motăneii tindeau să ne distragă atenţia discutând pe limba lor, am decis să ne mutăm în altă cameră. Adriana Ausch şi-a amintit cu emoţie de primii paşi în muzică: Întâlnirea cu muzica s-a produs încă din vremuri pe care nu mi le mai amintesc pentru că mama mi-a spus că am început să cânt înainte de a vorbi. Poate că mulţi muzicieni spun asta, dar între timp în privinţa vorbitului se pare că am recuperat, nefiind o persoană foarte tăcută. Am început ca orice copil cuminte cu lecţii de pian şi Conservator şi franceză şi balet. Deci... am făcut ce trebuia făcut la vremea aceea, ce considerau părinţii că era important să faci ca să creşti frumos şi armonios. Am început cu pianul de la vârsta de 6 ani la Conservator şi asta am făcut până în clasa a XI-a de liceu. De cîntat am tot cântat pentru că eram la şcoala de muzică, eram în cor, cântam intr-un grup vocal... Chitara a apărut din întâmplare, fratele meu a primit una de ziua lui. Eram adolescenţi şi era la modă să ai chitară şi să cânţi. Am luat-o şi am început să ma joc cu ea, prima dată am cântat Love Me Tender – Elvis Presley. Eu am făcut volei toată viaţa şi când eram în tabere, în cantonamente, (aveam multe meciuri, deplasări), le cântam prietenilor mei de toate, de la ceea ce mai târziu s-a numit folk, la piese pe care le inventam pe loc. Atunci am cântat mult. Dar... de lansat cu adevărat m-am lansat prin clasa a XI-a într-o emisiune de tineret a lui Titi Acs, nu-mi amintesc cum se numea emisiunea respectivă. Atâta ştiu că aveam o rochie albă, iar eu nu purtam rochii şi mă simţeam foarte neconfortabil, dar cum mama mă învăţase să mă îmbrac frumos când mă duc în faţa lumii, m-am conformat. Aşa a fost debutul. Nu-mi amintesc ce am cântat pentru că nici atunci şi nici acum, de altfel, nu am dat foarte mare atenţie nici să fac fotografii, nici înregistrări pentru a imortaliza momentele importante. Eu cred foarte mult în ceea ce se întâmplă pe moment şi în trăirea pe care o ai atunci şi pe care nicio poză sau înregistrare nu poate să o reproducă. Dar încep să-mi revizuiesc această percepţie... chiar şi pentru mine e depăşită... totuşi, e greu să lucrez la înregistrări, acolo nu am public în faţă. Când intru în studio pentru o înregistrare îmi ia enorm de mult timp, se face din nou şi din nou, până se aude ca şi cum aş fi în faţa publicului. Există o emoţie deosebită pe care o simţi atunci cînd ai publicul lângă tine, dar pe care nu o ai atunci când ai un perete în faţă.
Din punct de vedere muzical, perioada de liceu a fost marcată de organizarea unor spectacole de varietăţi numite Clăbuci. Alături de colegi realiza, regiza spectacole complete care includeau momente de dans, muzică, poezie. Să vă spun adevărul, cam acelaşi gen de spectacole organizez şi acum la Conservatorul de la Cambridge, doar că acum se numesc „Musical Collage". În liceu luam diferite forme de exprimare artistică: dans, poezie, muzică vocală, muzică instrumentală. Colegii mei îmi spuneau ce îşi doreau să facă, ce le place cel mai mult, discutam împreună aceste lucruri, apoi eu ştiind ce făceau ei, făceam un fel de scenariu în care legam toate momentele artistice. Atfel se creea un fel de spectacol de varietăţi care se juca la liceul Unirea Târgu Mureş, acolo unde eram elevă. Îmi amintesc şi de marele meu act de curaj să mă duc la directorul Teatrului din Târgu Mureş şi să-i spun că am un spectacol pe care vreau să-l pun în scenă aici. Aveam vreo 17 ani. El s-a uitat la mine de jos în sus foarte mirat. Eram cu o prietenă de-a mea care mă susţinea, al cărei tată era o persoană foarte importantă a oraşului. Domnul director s-a uitat la noi şi a zis: „Sunteţi irezistibile, haideţi să încercăm. Uite vă dăm sala şi... descurcaţi-vă. Nu vă dăm maşinişti, nu vă dăm aia". Dar am primit până la urmă de toate. Se pare că a fost un spectacol decent.
Ideea de a face muzică, poezie şi de a aduna lumea la un loc nu a părăsit-o nici în timpul studenţiei (a urmat cursurile Facultăţii de Arhitectură din Cluj). Cu toate astea nu s-a împăcat cu ideea de a ajunge vedetă: Am început facultatea de Arhitectură la Cluj şi acolo am început Cenaclul Gaudeamus. Aveam mari idei de a face poezie şi muzică şi de a aduna lumea la un loc să se simtă bine, asta era ideea de bază de fapt. Atunci era şi perioada de început a lui Dan Chebac şi Mircea Vintilă şi Mircea Florian, mai erau spectacole cu Anda Călugăreanu, Dan Tufaru, Mişu Stan si la cenaclul Flacara unde am poposit pentru scurt timp, doar un an si jumatate... Cu Alexandru Andrieş am colaborat mai târziu când am venit la Bucureşti în partea a doua a studiului la Arhitectură, eram colegi si buni prieteni. Niciodată nu mi-am dorit să fiu vedetă. În primul rând nu am cântat ca să fiu pe scenă, le cântam prietenilor mei şi trebuie să spun că în mare măsură asta mi-a rămas: dorinţa de a cânta într-un spaţiu intim şi pentru puţină lume. Partea de celebritate, de a fi vedetă, este cea mai puţin atractivă pentru mine. Cânt şi pe urmă... lasă-mă-n pace, ţi-am dat ce am avut de dat, mi-ai dat ce ai avut de dat, mi-ai răspuns, eu ţi-am cântat tu m-ai aplaudat, ne-am bucurat cu toţii, gata! Despre asta este vorba, restul este o dimensiune care face parte din show, dar nu mă atrage deloc. Am fost la Cenaclul Flacăra când încă eram studentă la Cluj. Radu Stanca de la revista Flacăra venise la Cluj şi el m-a adus la Bucureşti după ce m-a auzit cântând. Pe atunci avea loc la Teatrul Ion Creangă, într-un mediu mai mic şi mai intim. Cred că am stat acolo un an, un an şi jumătate.
Despre plecarea din ţară şi schimbările care au intervenit în viaţa ei, o las să vă povestească în rândurile următoare: Din ţară am plecat în 1988 cu fetiţele mele şi prima destinaţie a fost Israel. Am stat acolo 5 luni după care am plecat în Germania, unde am stat 6 ani şi apoi am plecat în Statele Unite. Am făcut arhitectură, dar câteodată mai şi cântam. Între atâtea drumuri, schimbări, copiii... lucrurile acestea sunt foarte grele pentru că eşti emigrant, le iei pe toate de la început, încă o dată şi încă o dată. Dar mai găseam timp şi pentru chitară. Când am plecat din Germania în America mă gândeam că nu am să vreau să fac neapărat arhitectură în America. Mai întâi pentru că eram obosită, meseria asta este foarte dificilă, apoi eram o mămică cu două fete care făcea arhitectură de dimineaţă până seara ş, nu în ultimul rând, dacă tot mă recăsătorisem şi aveam mai mult timp, m-am gândit că poate n-am să vreau să fac arhitectură neapărat. Îmi doream să stau şi cu fetele mele pentru că pe urmă cresc prea repede şi nu mai apuc. Dar n-am avut niciun fel de plan să fac Conservator... a fost un lanţ de împrejurări care a dus la asta. Când am avut noi o şedinţă de familie, fetele mele au ridicat o problemă: ce să ne facem cu mama pentru că nu mai are stare să stea acasă. Şi m-a întrebat fetiţa cea mică: ce ţi-ar plăcea mami ţie să faci mai mult şi mai mult pe lume? Eu i-am răspuns: „Păi, mie îmi place mai mult şi mai mult să cânt". „Şi... de ce nu cânţi?" „Dar... nu cânt destul de bine..." „Dacă nu cânţi destul de bine, te duci la şcoală". „Nu mă mai duc la şcoală pentru că la vârsta mea nu se mai duce omul la şcoală". Atunci soţul meu a spus: „Ei, vezi, la noi, aici în State, te poţi duce la şcoală la ce vârstă vrei" Mi-a intrat ideea în cap şi atunci am început să explorez diferite posibilităţi, am vizitat o grămadă de şcoli şi Conservatoare, şi mai mari şi mai mici, pentru că sunt o grămadă la Boston. Aşa am ajuns la un Conservator mic şi foarte special unde m-am oprit. Acolo am descoperit ceva extraordinar care se făcea în muzică şi mi-am dat seama că asta vreau să fac. Şi, când eşti student şi eşti trecut de prima tinerete, în primul rând apreciezi şansa extraordinară de a învăţa lucruri noi cu totul altfel decât atunci când ai 20 de ani. Ai o minte mai organizată, deci nu sunt doar dezavantaje că eşti mai în vârstă decât toţi colegii tăi, ai şi o grămadă de avantaje: ştii să studiezi, ştii să munceşti şi ştii să aprecizi că ai şansa să „cresti"din nou.
În prezent este profesoară la Conservatorul din Boston, şi ne-a vorbit cu entuziasm despre ceea ce face acolo şi despre relaţia profesorului cu elevii: Eu am învăţat o metodă de educaţie muzicală care se numeşte Eurhythmics. Este o metodă de predare a ritmului si a dezvoltarii expresivitatii... este un fel de analiză muzicală în mişcare. Prin mişcare exprimi, traduci ceea ce auzi în muzică cu ceea ce ştii din punct de vedere muzical. E o spirală care leagă cunoştiinţele muzicale, cu auzul muzical şi corpul expresiv. Inveţi muzica ....prin muzică... Trebuie să ştii analiză muzicală, trebuie să cunoşti foarte bine toate părţile muzicii şi să ai dezvoltat un vocabular al mişcării ca să exprimi ceea ce auzi. Metoda are 3 părţi mari: una este solfegiul, completează metoda tradiţională din Consevator, cealaltă parte este cea de mişcare, eurhythmics propriu zis, în care studeţtii descuţti , într-o sală mare se mişca în grupuri mici sau mari sau solo în funcţie de muzica improvizată la pian cu scop precis sau reproducând alte instrucţiuni ascultând muzica înregistrată. A treia componentă este improvizaţia care aplică ceea ce s-a învăţat în solfegiu şi eurhythmics.
Metoda a fost creeată în Elveţia la începutul secolului XX de profesorul Emile Jaques Dalcroze, care experimenta cu elevii lui modalitaţi de a învăţa muzica şi luându-şi ochii de pe partitură... .să îşi dezvolte mai bine simţul auzului şi al ritmului. El nu a vrut să creeze o metodă de educaţie, dar tot experimentând studenţii lui şi colegii au creeat un nou univers de explorare a muzicii şi o nouă filozofie de absorbţie artistică... deci această metodă s-a format prin experimentare .
Sunt profesoară din 2001. Relaţia dintre profesor şi student este foarte diferită faţă de ceea ce-mi amintesc că a fost pe vremea când eram studentă. În sistemul de educaţie american, profesorul vine mult mai mult în întâmpinarea elevului ceea ce-l face pe profesor să fie undeva între dascăl şi coach. Cred ca este important sa-ţi inspiri elevii nu doar să-i baţi la cap... glumesc.
În ţară a revenit de mai multe ori pentru că tatăl Adrianei Ausch, locuieşte la Târgu Mureş, dar până anul trecut nu a susţinut niciun spectacol. Motivul este simplu: nu a fost invitată. Anul trecut a organizat singură un concert în localitatea natală. Poate şi de aceea a impresionat-o modul în care a fost primită de publicul de la Folk You: A fost un moment extraordinar de greu. N-am mai cântat în România, nu cunosc publicul el nu mă cunoaşte. Nu ştiu care este pulsul, gustul oamenilor, ce merge, ce nu merge, cui ce-i place, cum sunt tinerii din ziua de azi... aici. E ca şi cum m-aş duce într-o altă ţară. A fost aproape ca un debut pentru că este o relaţie între artist şi public care se creează, dar eu nu am mai cântat în faţa publicului de aici de 20 de ani. În seara aceea, eu în faţă aveam o ceaţă, nici nu ştiu cine era acolo. Şi ceaţa nu era pentru că mi-am scos ochelarii, pentru că mi s-a spus că poate ar fi bine dacă-mi-i scot. M-am uitat la public înainte, nu cînd am fost pe scenă. Unde mai pui faptul că atunci cînd eşti pe scenă şi cânţi folk, aşezat, cu o chitară în braţe şi un microfon în gură nu poţi să-ţi mişti capul nici în dreapta nici în stânga, nici în sus nici în jos pentru că trebuie să-ţi ţii gâtul întins către microfon şi să ţii mâna pe chitară. Un cântăreţ pop are microfon în mână se mai mişcă, stabileşte altfel contactul cu publicul. A fost un moment foarte dificil înainte până am pus piciorul pe scenă. Mai tirziu, adică a doua seară am examinat publicul...
Referitor la spectacolul în sine... Mai întâi socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg. Ceea ce mi-am pregătit eu minuţios şi didactic a trebuit să schimb după prima seară când am văzut unde se desfăşoară concertul şi cum se desfăşoară, şi cum e publicul, şi cum e sunetul... Ceea ce pregătisem eu să cânt era mult prea intim pentru Folk You. Am tradus în avion câteva texte, unul dintre ele este cel al piesei Halleluja – Leonard Cohen, şi l-am şi cântat acolo. Cred că mi-a ieşit bine pentru că mi s-a spus că sună bine în limba română. De altfel, Leonard Cohen este unul dintre poeţii mei preferaţi. În plus, acum îl redescopăr pe poetul Bob Dylan.
N-am avut niciun fel de imagine fizică să-mi dau seama cât este scena de mare... Imaginea mea nu avea legătură cu realitatea deci a trebuit să trec la planul B. Mi-am schimbat ordinea pieselor şi felul în care le prezentam. Apoi chitara mea are corzi de plastic şi nu avea mufă, deci amplificare cu nu ştiu câte microfoane nu se petrecea la nivelul de sunet care trebuia să fie în aer liber şi pentru stilul meu relativ soft, e mai romantic, e mai dulce, nu este Andrii Popa. Asta este ceea ce fac eu. A trebuit să pun un pic mai multă forţă în interpretare, ceea ce este relativ greu, adică să schimbi totul în ultima clipă. Puteam să fac mai multe istericale decât am făcut înainte de concert. Am fost destul de cuminte, dacă stau să mă gândesc. Prietenii care m-au însoţit au fost foarte înţelegători cu mine şi mi-au spus că puteam face şi mai urât. Dar, asta a fost.
Şi ca să aveţi o imagine cât mai completă despre personalitatea Adrianei Ausch, am întrebat-o şi despre proiectul The Outsider, despre care mi-a spus că este genul de spectacol care o reprezintă: L-am făcut de câteva ori, am să-l refac şi am să-l reiau. Este un spectacol care are ca temă – „The Outsider", n-am găsit în română un termen care să acopere semnificaţia acestui cuvânt. Am plimbat această temă prin diferite genuri muzicale şi în diferite limbi, de la cântece populare până la muzică clasică, cabaret. Am mai făcut un astfel de gen de spectacol care se numea Imagine, care vorbeşte despre lumi imaginare, ideale, în care am luat o temă şi am căutat repertoriul care se potriveşte acestei teme. Într-un fel mă defineşte pe mine personal, fiind un om care trăieşte în diferite limbi, în diferite profesii şi în diferite stări. Acest gen de spectacol mă reprezintă.
Aşa cum îi stă bine unui muzician adevărat, solista este foarte interesată de tot ceea ce este nou în plan muzical: Ascult Sting, Aerosmith, Beatles, Bach, Beethoven, Stravinsky, John Cage, Aarvo Pärt...si lista continua. Îmi plac multe genuri muzicale şi imaginaţi-vă că o profesoară la Consevator de muzică clasică se uită şi la MTV. Aceşti studenţi cărora le predau şi inclusiv copiii mei, ascultă si asta, si pe mine ma interesează să înţeleg. Este enorm de multă non-valoare dar şi foarte multă valoare. Acum îmi place mult rock-ul, ceea ce nu mi-a plăcut când aveam 20 de ani. Îmi place muzica progresivă, selectez ceea ce ascult de obicei. Îmi place folk-ul american, nu country, folk! Sunt foarte interesată de muzica clasică contemporană, experimentală, ceea ce am şi făcut. Adică mă interesează si ceea ce se compune astăzi.
Vă daţi seama că nu m-am putut abţine şi am întrebat-o dacă va veni cu un album nou: De gândit, m-am gândit. Timp nu am, dar dacă vreau să fac ceva, îmi fac timp. N-am considerat necesar să fac un alt album cu cântecele mele pentru că eu nu am mai fost în legătură cu lumea muzicală din România, şi... pentru cine să fac eu un alt album? N-am avut de unde să ştiu că oamenii îşi doresc acest lucru de la mine. Nu mi-a spus nimeni. Când m-am hotărât să fac un concert anul trecut la Târgu Mureş, prietenii mi-ai spus: „În sfârşit!". Şi nu le-am înţeles reacţia, când m-a chemat cineva ultima dată şi eu am zis că nu vin? Eu am făcut acel spectacol de la început până la sfârşit, eu m-am îngrijit de el, eu l-am finanţat, nu m-a chemat nimeni, am venit singură. Nu am refuzat pe nimeni. De unde să mă gândesc eu că publicul şi-ar dori un alt album? Dar şi concertul de anul trecut şi Folk You m-au convins că este nevoie de aşa ceva! Am să încep să mă gândesc mai serios la înregistrare.
În final, gândul artistei se îndreaptă către voi:
Vreau să-mi exprim recunoştiinţa faţă de toţi cei care nu m-au uitat şi m-au întâmpinat cu atâta căldură, a fost impresionant! Sper ca aceste două concerte, cel de anul trecut şi cel de acum de la Folk You să fie un început al unei intense colaborări între Boston şi România. Recunoştiinţă, dragilor!
In final, va las si cateva inregistrari gasite pe Internet:
Adriana Ausch - Invata
ADRIANA AUSCH - MI-AM AMINTIT DE TINE
ADRIANA AUSCH-IN LIVEZI
Sursa:
http://www.andreipartos.ro/phpBB3/viewtopic.php?f=36&t=37&p=7126#p7126
