Nu plange , Maica Romanie 

Autor necunoscut 

“Nu plânge, Maică Românie,
Că am să mor neȋmpărtășit!
Un glonț pornit spre pieptul tău,

Cu pieptul meu eu l-am oprit….

Nu plânge, Maică Românie!
E rândul nostru să luptăm
Și din pământul ce ne arde
Nici o fărâmă să nu dăm!

Nu plânge, Maică Românie!
Pentru dreptate noi pierim;
Copiii noștri, peste veacuri,
Onoare ne vor da, o știm!

Nu plânge, Maică Românie !
Adună tot ce-i bun sub soare;
Ne cheamă și pe noi la praznic,
Când România va fi Mare!”

Despre această frumoasă şi emoţionantă poezie se spune că a fost găsită în raniţa unui soldat mort în toamna anului 1918, pe muntele Sorica, din Carpaţii de Curbură.

Scrisoarea soldatului de orisiunde

Vino mama la rascruci
Sa ma aduni si sa ma duci
Sa ma alegi din iarba cu privirea, oarba

Si cu viata-n flori si-n prunci.

Vino tata la fantani
Sa-mi bei lacrima din maini
Cand apuci de coasa, doua urme lasa
Doua brazde-n plug sa iasa.

Vino mandro peste munti
Peste muntii cei mai munti
Ca mi-ai fost mireasa cand sa plec, de acasa
Si ai ramas plangand la masa.

Ca eu-s dus la secerat
Treierat si macinat
De straini de tara, buruian-amara
Ce-a-nrosit pamant si sat.

Doru Stanculescu 

Rugaciune pentru 1 Decembrie Adrian Paunescu

Ne iartă, Doamne, ura şi gîlceava
de care suntem zilnic vinovaţi,
dar către Tine tulnicul suna-va,

să-ntorci privirea Ta către Carpaţi.

Prea mult abandonaţi acestei toamne,
nu mai avem în vatra casei foc,
mai dă-ne-un pic de amintire, Doamne,
răbdare şi iertare şi noroc.

Că pentru vite nu mai sunt nutreţuri
şi aşteptăm o pîine din import,
cînd bietul om s-a prăbuşit sub preţuri
şi sufletul în el e-aproape mort.

Ne-am despărţit în triburi şi în secte,
în cluburi, în partide şi în găşti,
iubirile directe sunt suspecte.
Doreşti succes? Învaţă să urăşti.

Duşmanii nu puteau să ne condamne,
cum noi, pe noi, ne-am condamnat la rău,
de ce să mai venim la Alba, Doamne,
cînd e negustorit şi duhul Tău?

Şi, totuşi, Alba-Iulia există,
şi, totuşi, cineva i-a dat un rost,
şi-a fost şi-atunci pornire anarhistă,
şi Dumnezeu tot ocupat a fost.

Cu grohotiş pe tălpi şi brumă-n gene,
să-nvingi un vechi şi tragic handicap,
şi, în onoarea Albei Apusene,
să-ţi scoţi căciula dacică din cap.

Se aude Basarabia cum plînge
de dorul Ţării Mari, pierdute-n veci,
şi-n clopote e treaz acelaşi sînge,
şi-aceiaşi ochi imperiali sunt reci.

Şi nu-i Emilian la catedrală,
uzurpatorii lui lucrează calmi,
nici umbrele din somn nu se mai scoală,
nici nu mai cîntă doctor Iacob psalmi.

Şi ne e dor de-o sfîntă sărbătoare,
în care toţi să ne-adunăm aici,
şi ne e dor de România Mare
şi am rămas îngrozitor de mici.

Dar, Doamne, pune-Ţi pe cetate talpa,
mai dă-ne harul unui gest postum,
mai cheamă-ne, mai rabdă-ne la Alba
şi să mai încercăm măcar acum.

La multi ani Romania !

La mulţi ani, România! La mulţi ani români, din toate colțurile lumii !!!

La mulţi ani, România! La mulţi ani români, din toate colțurile lumii !!!

Acum nouăzeci și patru de ani, Marea Unire

Marea noastră Unire, din 1 decembrie 1918, a venit ca urmare a primeia dintre cele două tentative de sinucidere a Europei modernităţii, războaiele mondiale. În secolul XX, societatea europeană, şi cu ea cea românească, a fost mai mult bântuită de moarte decât de viață, iar spaţiul libertăţii a fost constant restrâns, pînă la prăbuşire. După anul 1989, am trăit cu toţii speranţa că arcul libertăţii, deschis mai larg ca niciodată de la crearea României moderne, va defini destinul nostru european şi euro-atlantic, reaşezat în noul spaţiu favorabil, al schimbărilor geo-strategice.
Suntem, în continuare, la începutul secolulului XXI, însă, stăpâniți de instinctul distrugerii. Vanitatea, în rândul elitelor intelectuale, este mai puternică decât instinctul binelui național. Continuăm, în sinea noastră, să ignorăm, să disprețuim Statul, sau să-l instrumentalizăm în numele puterii, așa cum a făcut-o regimul comunist, împotriva căruia ne-am ridicat. Libertatea se exprimă, în arena publică, mai mult prin agresivitate și bădărănie, decât prin etică și comportamentul instituțional corect.
Pentru a schimba modelul de cârmuire, pentru a limpezi și a face instituțiile fundamentale ale statului să fie complementare, pentru a realiza diferența între a fi om de Stat și a fi om politic, este nevoie de o anume cultură politică, bazată pe respectul valorilor, de o textură psihologică, în societatea românească, permeabilă la ideea de respect faţă de binele public. Generația care a făcut Marea Unire știa ce înseamnă această diferență.
Altminteri, probabil că 90% dintre cei care comentează realitatea zilei vor fi oricând de acord că Marea Unire din 1918 a fost o operă benefică pentru România și că cei care au înfăptuit-o au fost lideri locuiți de viziune. Cu greu am găsi pe cineva care să nu fie de acord că, astăzi, situația nu mai este, nici pe departe, aceeași. Doar că nimeni nu va spune de ce: pentru că atunci exista un respect intrinsec față de instituția Statului, care era întruchipată, servită și îmbogățită de instituţia Casei Regale. Fiindcă atunci exista o diferență între un șef de Stat și un șef de partid, de Parlament sau de Guvern. Fiindcă atunci etica însemna ceva, ținerea cuvântului dat era o performață care „neliniștea“, iar spiritul de răspundere și generozitatea erau un fel de mortar aflat între cărămizile instituțiilor. Chiar dacă ele, instituțiile, nu erau la momentul 1918 atât de democratice precum astăzi, la nouăzeci și patru de ani distanță.
Echivocul, lipsa limpezimii instituționale și lipsa de complementaritate a instituțiilor crează vulnerabilitate în realitatea românească acum, la mai bine de nouă decenii de la Marea Unire. În decembrie 1989, în timp ce comunismul se prăbușea cu vărsare de sânge, biblioteca lui Carol I, care însemna exact legământ european și conștiință de sine a României, era mistuită în flăcări. Ca și cum cineva făcea cu ochiul către istorie și comenta pișicher: democrație da, identitate și instituții nu!
În ultimii douăzeci și trei de ani, anticomunismul a supraviețuit comunismului, tot așa cum anti-monarhismul a apărut după ce a dispărut monarhia. Spirite alese ignoră sau disprețuiesc regalitatea din România, dar vor să șteargă urmele dictaturii comuniste din mințile noastre. Ei doresc democrație și libertate, în timp ce Statul și coerența instituțională nu le spun mare lucru.
Dacă instituțiile ar fi puternice, respectate de cei care le servesc și coerente, atunci corupția ar scădea. Instituția nu are cum să meargă dacă cel care o servește este talentat și inconsecvent, erudit și iresponsabil sau clarvăzător și imoral. Aceste pete de culoare sunt posibile la nivel individual, nu însă și la nivel instituțional.
În lumea euro-atlantică, interacțiunea dintre clasa politică, oamenii de afaceri și mass-media este liberă și inevitabilă. Dar dacă ea se manifestă într-un climat în care etica instituțională este disprețuită sau ignorată, atunci interacțiunea devine un fel de mâl, în loc să fie un mediu al ideilor și libertăților.
Este de înțeles că oamenii politici nu au cum să se simtă tentați să rezolve chestiunile fundamentale ale națiunii, fiindcă temele solide sunt întotdeauna pe termen lung, iar ei sunt aleși pe patru ani. Tot ce este fundamental este de lungă durată. Dar atunci, diferențierea între omul de Stat și omul politic, între valorile și ritualurile statalității și virtuțile democratice, diferența între cârmuirea statală și cea politică ar trebui să fie înțeleasă, mai ales de către cei inteligenți și erudiți.
Continuă să nu se facă o legătură între înlocuirea monarhiei cu republica și impunerea totală a comunismului la 30 decembrie 1947 și evenimentul cel mai grav al acelei zile: înjunghierea Statului român și înlocuirea lui cu o grupare de indivizi care răspundeau comandamentelor altcuiva. Diferența dintre instalarea comunismului și sfărâmarea statalității unei națiuni este echivalentă cu diferența dintre consfiscarea și incendierea unei case.
Nu toate dictaturile au sfărâmat instituțiile existente înaintea instalării lor. Unele dictaturi, dimpotrivă, au întărit instituțiile îngrijorător de mult. Comunismul în variantă românească a făcut praf fibra statalității și a îngenuncheat complet establishment-ul. Iar instinctul binelui și uneori chiar bunul-simț pur și simplu s-au pierdut ca reflex, ca practică publică. De aceea noi, cei de după nouăzeci și patru de ani de la Marea Unire, putem face critici fulminante împotriva corupției și apucăturilor staliniste din România anului 2012 iar apoi, în aceeași zi, să trecem prin fața statuii lui Carol I, din Piața Palatului, și să îi criticăm amplasarea sau execuția artistică. De parcă biblioteca, palatul și statuia nu ar fi bucăți de geopolitică, de viziune statală, ci bunuri de consum cultural ajunse prin hazardul istoriei în Piața Revoluției. Acest fapt îmi amintește de o glumă a Ducelui de Edinburg, care citează afirmația unui turist american: „Eu nu înțeleg de ce au construit ăștia castelul Windsor atât de aproape de aeroportul Heathrow“.
Faptul că instituțiile publice din capitală nu se mai află aproape niciuna în clădirile lor tradiționale nu este un semn de modernism, nici de pragmatism. Este o confuzie strategică, o slăbiciune identitară. Instituțiile și relațiile dintre ele au nevoie să fie reclădite nu numai la propriu, ci și la figurat. Iar apoi, ele au nevoie să fie respectate. Remarcaţi că singurele instituţii aflate încă în “casele” lor originale sunt cele care  sunt apolitice şi extrapolitice: bănci (Banca Națională a României şi Casa de Economii și Consemnațiuni), Biserica, în România predecesoare a organizării statale, Armata şi Academia, organism de esenţă meritocratică şi nu republicană.
Casa Regală este astăzi, la peste nouă decenii de la Marea Unire, aproape de masa profundă a societății românești. Și aceasta pentru că există o legătură directă între regalitate și instituții, între regalitate și statalitate, între regalitate și națiune. La 146 de ani de la fondare, în ochii majorității românior, Casa Regală are relevanță și se bucură de afecțiunea și încrederea lor, în timp ce instituțiile statului de astăzi sunt, conform unui sondaj european, pe unul dintre ultimele locuri la eficacitate și relevanță. Armata și Biserica se bucură de încrederea a 80-90% dintre români, dar acest lucru este și pentru că instituțiile publice nu sunt respectate de cei care le servesc.
Unii contemporani consideră că lumea viitorului globalizat va depinde de tehnologie, instituții și valori. Un motiv în plus să urmărim, de aici încolo, evoluția instituției publice, nu a destinului individual al liderului politic. Nici spectacolul lui egoist și fără orizont. România, ajutată de o bună parte din elita ei intelectuală, a experimentat în ultimii ani un bolnăvicios exercițiu de admirație sau ură față de indivizi politici, în loc să încurajeze structura europeană a instituțiilor și comportamentul corect față de ele.
Nevoia de a fi flatat, ca și disprețul, vanitatea, intriga și gelozia sunt creatoare de emoții, nu de instituții. Ele sunt limbajul indecent al „privatului“ care a năpădit „publicul“. Acum nouăzeci și patru de ani, Marea Unire s-a făcut cu viziune, nu cu demagogie. Ea s-a înfăptuit cu strategii și instituții, nu cu umori, dispreț și gelozie personală.
Învățătura lăsată de Ferdinand și Maria, de oamenii politici sau de românii care au murit cu sutele de mii în primul război mondial este că instituțiile și valorile sunt singurele care contează, în gravele momente istorice, ca și în norocoasele momente istorice.

Sursa:
 http://www.princeradublog.ro/jurnal/acum-nouazeci-si-patru-de-ani-marea-unire/

1 Decembrie! La multi ani romani!!!!

ROMÂNIA  E  UN  SAT                FELICIA FELDIOREAN Doar ia românească, Mai vrea să ne păzească De relele din noi, De ploi şi de război. Vă spun ce mi se pare-acum, Că România e un sat În care fiecare ştie Când ai venit, când ai plecat. Când ai venit, când ai plecat, Nu poţi avea nici un secret, Căci România e un sat, Şi telefonul e defect. Cum stau ţărăncile la poartă, Aşa stau toţi şi ne privesc, Poporul meu are o soartă Ca un blestem nepământesc. Toţi alergăm spre nu ştiu unde, Şi nu ştim să venim 'napoi, Atâta jale mă pătrunde, Căci oamenii sunt tot mai goi. Ţărani am fost din străvechime Ţărani am fost şi vom muri, Dar noi ne cumpărăm destine Pentru-a trăi, pentru-a iubi. Popor român cu ţara-n spate, Popor român cu sacii goi, Cine mai crede în dreptate? Ne scufundăm de-atâtea ploi. Şi totuşi eu mai cred în stele, Şi totuşi eu mai cred în ea, În ţara mea cu mari sechele, Eu cred că ea va re-nvia. Dar trebuie să mute-odată Mizeria în univers, Din ţara asta asudată Ce a luat-o-n sens invers. Va fi iar linişte acasă, Va fi iar linişte în sat, Şi-atunci vom sta din nou la masă Cu cel sărac, cu cel bogat. Vreau linişte în România, Vreau linişte în univers, Am obosit, mă doare glia Şi nu mai vreau decât să ţes. Să ţes o ie românească, O ie pentru ţara mea, S-o apere şi s-o păzească De toate relele din ea. Clopotul Reintregirii Bat clopote cantand reintregirea Si sufletul ia foc in clopotari Intai decembrie ne e unirea Si stralucirea Romaniei Mari Mihai Viteazul intra-n catedrala Si are harta Daciei in maini Intr-insul Burebista se rascoala Si-apoi pe vatra lui se nasc romani Cat flamura ros-galbena-albastra Ne este prag si steag si ideal Veniti romani, veniti la Mecca noastra Veniti la Alba Iulia-n Ardeal Si iar incepe clopotul sa bata Si sangereaza sutele de ani In osul natiei se-aude-o roata Muscand din Horea, Closca si Crisan Iar la Alba Iulia ni-i flancul Pe care ardem si ne batem toti Cand dinspre Apuseni rasare Iancu Ca un Isus Cristos cu chip de mot Dar e un an care nicicand nu trece Un an pe care-n veci il vom dori O mie noua sute optsprezece Al nostru an de fiecare zi Ne fie el de-a pururea an-noul In lupta cu problemele de azi Cantam din Alba Iulia eroul Pe reintregitorul cel viteaz

Marea Adunare de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918.

Marea Unire, "un triumf al libertăţii româneşti" "Privim în înfăptuirea unităţii noastre naţionale ca la un triumf al libertăţii româneşti", spunea Iuliu Maniu la Marea Adunare de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918. Un moment istoric: se năştea o ţară întregită cu teritorii care vremelnic fuseseră rupte de vitregia timpului. Devenea realitate România Mare pentru că la 9 aprilie Basarabia s-a unit cu România, la 28 noiembrie, acelaşi an, Bucovina hotărâse unirea necondiţionată cu Ţara Mamă, iar la 1 decembrie, la Alba Iulia Transilvania completa harta reală a statului român Hotărârea Adunării de la Alba Iulia, act de o desosebită importanţă politică şi juridică, stipula principiile fundamentale ce ar urma să stea la baza noului stat român: deplina egalitate în drepturi a tututuror cetăţenilor fără deosebire de naţionalitate şi religie, regim democratic, libertatea presei, reforma agrară, colaborarea cu toate naţiunile lumii. Hotărârea a fost întâmpinată cu un entuziasm de nedescris atât de cei peste 100.000 de participanţi la adunarea de pe Câmpul lui Horea din Alba Iulia, cât şi de întregul popor român de pe ambele versante ale Carpaţilor. Dorinţa românilor s-a îndeplinit graţie contextului internaţional favorabil şi voinţei de fier a liderilor politici ai vremii: Nicolae Iorga, Take Ionescu, Iuliu Maniu, Ion I. C. Brătianu. Se trasa o nouă hartă a Europei. Se destrămau imperii, ţările europene trausau noile frontiere. Atunci, în urmă cu 92 de ani, la Mărăşti- Mărăşeşti şi Oituz, dar şi la Bucureşti şi Iaşi, o întreagă naţiune a decis să se opună prin forţă armelor, dar şi prin forţa unei voinţe unanime: "Pe aici nu se mai trece". Au trecut 92 de ani. Nu trebuie să uităm să aducem un omagiu celor 800.000 de români, militari şi civili care şi-au dat viaţa pentru întregirea ţării, ucişi de gloanţe sau de boli, frig şi foame. "A biruit dreptatea", spunea Iuliu Hossu. "Fericiţi, voi, care aţi pecetluit pe veci Unirea cu Ţara Mamă. O viaţă întreagă veţi mărturisi cu mândrie: '' Şi eu am fost la Alba Iulia''. Iuliu Hossu, vocea care a citit Declaraţia Unirii Iuliu Hossu s-a născut la 30 ianuarie 1885 şi a murit la 28 mai 1970, într-un spital din Bucureşti, ca urmare a suferinţelor atroce prin care a trecut în temniţele în care a petrecut peste 20 de ani, incluzând domicilii fortate, exil, arest la domiciliu. Înainte de a muri a fost consacrat cardinal, in pectore, în 1969, de către Sanctitatea Sa Papa Paul al VI-lea alături de predecesorii săi, Inocenţiu Micu Klein, Petru Pavel Aron, Şcoala Ardeleană, episcopul Iuliu Hossu a contribuit decisiv la unirea Transilvaniei cu Ţara mamă. După terminarea primului război mondial, noua situaţie mondială va favoriza formarea statelor naţionale. Prin urmare, românii din Transilvania, Banat şi Ungaria îşi formează organe politice proprii, aşteptând momentul prielnic înfăptuirii unirii politice cu România. La 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, din încredinţarea Marelui Sfat al Naţiunii noul episcop de Gherla, Iuliu Hossu, a vestit lumii Unirea tuturor românilor, prin citirea DECLARAŢIEI de UNIRE: "Astăzi, prin hotărârea noastră, se înfăptuieşte România Mare, una şi nedespărţită, rostind fericiţi, toţi românii de pe aceste plaiuri: Ne unim pe veci cu Ţara-Mamă, România... A biruit Dreptatea.Acesta-i ceasul dreptăţii lui Dumnezeu şi al răsplătirii lui, pentru suferinţele veacurilor purtate de un neam, cu credinţă în Dumnezeu şi cu nădejdea în dreptatea Lui". Înregistrarea document în care Iuliu Hossu citeşte un fragment din Declaraţia de Unire: După citirea ei, Iuliu Hossu a spus: "Pe cum ne vedeţi aici îmbrăţişaţi frăţeşte, aşa să rămână îmbrăţişaţi pe veci toţi fraţii români". În ziua următoare este ales în delegaţia celor patru membri, doi uniţi (Iuliu Hossu, Alexandru Vaida Voievod) şi doi ortodocşi (Miron Cristea, Vasile Goldiş) pentru a prezenta la Bucureşti, Regelui Ferdinand, hotărârile Adunării Naţionale. În calitate de senator de drept al României întregite, activitatea sa parlamentară a vizat problemele vitale ale ţării precum întărirea unităţii naţionale, apărarea integrităţii teritoriale, apărarea drepturilor şi libertăţilor bisericii. Însufleţit de ideea că omul devine mai bun prin educaţie, episcopul Iuliu Hossu şi-a fixat în viaţa sa de păstor şi arhiereu, nobilul ţel de a menţine, de a înzestra şi întemeia instituţii de învăţământ şi cultură. Preocuparea sa pentru dezvoltarea învăţământului de toate gradele a fost permanentă şi s-a concretizat în numeroase realizări. Activitatea Episcopului Iuliu Hossu pe tărâm naţional şi cultural îşi va găsi paralela si pe tărâm pastoral. Pentru a intensifica, îmbogăţi şi întări viaţa creştină în suflete, tânărul episcop se va folosi de vizitele canonice, împins de dorinţa de a cunoaşte totul, de a vedea totul, de a înţelege mai bine atât bucuriile cât şi durerile membrilor comunităţii. Viaţa lui nu poate fi prezentată altfel decât în mijlocul poporului ce i-a fost încredinţat spre păstorire, o angajare totală sub scutul credinţei şi numai astfel izbânditor! Ion I.C.Brătianu, liberal prin excelenţă Ion I. C. Brătianu, cunoscut şi ca Ion (Ionel) I. C. Brătianu (n. 20 august 1864, Florica, azi Ştefăneşti, Argeş - d. 24 noiembrie 1927, Bucureşti) a fost inginer, om politic, preşedinte al Partidului Naţional Liberal, membru de onoare al Academiei Române din 1923. Devine membru al Partidului Naţional Liberal încă din 1895. A condus Guvernul României timp de 12 ani, contribuind direct la înfăptuirea Marii Uniri din 1918, la legiferarea şi realizarea reformei agrare şi a celei electorale, la consolidarea statului naţional unitar român. În momentul în care I.I.C. Brătianu preia conducerea Partidului Naţional Liberal, în anul 1910, se prefigurează şi opţiunea politicii externe a partidului, aceea de a desprinde România de Tripla Alianţă şi de a o orienta spre Tabăra Antantei, singura orientare politică compatibilă cu idealul major, acela de a uni pe toţi românii în graniţele aceluiaşi stat. Actul de Unire a Transilvaniei cu România de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 încheie procesul de formare a statului naţional unitar, la care Ionel Brătianu avusese o contribuţie majoră. La 29 noiembrie 1918, se constituie un nou guvern liberal, condus de I.I.C. Brătianu, în componenţa lui regăsindu-se, pentru prima dată în istoria ţării, şi miniştri din provinciile istorice româneşti unite cu Ţara mamă. Acest Guvern ratifică actul de unire a Transilvaniei cu România ( Decretul lege din 13 dec. 1918 pentru unirea Transilvaniei şi a celorlalte ţinuturi din Ungaria locuite de români cu Regatul României) şi cel al unirii cu Bucovinei cu România ( decretul lege din 19 dec. 1918 relativ la Unirea Bucovinei cu Regatul României). După Marea Unire, oamenilor politici le revenea răspunderea de a găsi mijloacele adecvate pentru a asigura dezvoltarea României ca stat european. Ion I. C. Brătianu a dominat viaţa politică din România cu autoritate. Dintre cei care au încercat să-şi explice cauzele acestei dominaţii, toţi au căzut de acord că avea o vocaţie nativă de conducător. Cel mai adesea era văzut cu o carte în mână, de regulă o carte de istorie. Dominând cu autoritate viaţa politică a României timp de două decenii, Ion I. C. Brătianu a fost una din cele mai complexe şi controversate personalităţi ale istoriei naţionale. El aprecia că nu există pentru oamenii politici îndatorire mai mare decât apărarea intereselor şi a demnităţii poporului român. Documentar realizat de Agenţia de presă RADOR a Societăţii Române de Radiodifuziune. Victorita