In Memoriam Romulus Vulpescu (5 aprilie 1933 - 18 septembrie 2012)

 

Septembrie gri

Rămas bun, Romulus Vulpescu!

 

A dispărut dintre noi unul dintre cei mai autentici şi rafinaţi intelectuali, poetul, prozatorul, dramaturgul şi traducătorul de elită Romulus Vulpescu.
Personalitate spectaculoasă, interlocutor strălucit, celebrând mereu arta şi viaţa, navigând cu dezinvoltură între Dante şi Rabelais.
Cu mulţi ani în urmă, genialul poet Nichita Stănescu scria despre prietenul său: “.R.V. este unul dintre foarte rarii scriitori care sunt în acelaşi timp şi propriul lor personaj. R.V. este invenţia lui R.V., aşa cum Don Quijote este invenţia lui Cervantes... Ceea ce frapează peste tot cu constanţă e suavitatea vehementă, puritatea groasă, angelismul exprimat cu brutalitate al unei structuri rimbaldiene... întotdeauna delicat, strigătul este acela al sensibilităţii acute, convertită în parabole, în pilde, în aluzii şi uneori în mituri... Fantezia cultivată a scriitorului preferă grotescul gigantic şi absurdul cazuistic, umorul negru traversat nu o dată de melancolie”.
Un portret complet şi complex, căruia abia dacă i se mai poate adăuga ceva. Există în el scriitorul şi omul, intelectualul şi personajul îndrăgostit şi rănit de viaţă, iubitorul de cărţi, de bibliotecă şi efervescentul implicat în viaţa breslei şi a cetăţii.
Mi-l amintesc, în anii ‘70, fermecând publicul, într-o seară, la Muzeul Naţional de Artă, cu o fină exegeză a operei lui Omar Khayyam şi recitând, cu voluptate, “Lauda vinului”. Mi-l amintesc, altădată, mai recent, la Uniunea Scriitorilor, perorând furibund împotriva agramaţilor şi intelectualilor improvizaţi stâlcind citate latineşti.
Volumele lui de versuri, apărute la intervale considerabile (“Poezii”, 1965, “Romulus Vulpescu şi alte poezii”, 1970, “Arte & meserie”, 1979, “Armura noastră - cartea”, 30 de poezii scrise şi rostite de autor, disc, 1986, “Versuri (1948 - 1993)”, “Vraiştea”, 2004, “Vechituri & novitale”, 2005), sunt o încântare nu numai prin sunetul poemelor încărcate de dragoste şi de dramatice aplecări asupra declinului, dar şi pentru ochi. Artistul se implica cu talent şi originalitate asupra redactării cărţilor sale (şi ale altora), asupra aspectului lor grafic, într-un fel de apologie a artei tipografului.
Cel care i-a tradus ca nimeni altul pe Villon sau poeţii Pleiadei medita în propriile scrieri asupra condiţiei umane, asupra înstrăinării de noi înşine şi de ceilalţi. “În fiecare zi, ne batem joc/ De păsări, de iubire şi de mare,/ Şi nu băgăm de seamă că, în loc,/ Rămâne un deşert de disperare”.
Versurile lui le-au murmurat, de multe ori fără să ştie cine este autorul, mii de oameni care au fredonat cântecele bardului Tudor Gheorghe.
Polemicile, controversele, opiniile sale, nu odată incomode, au făcut obiectul volumelor “Zodia Cacealmalei” şi “Praznicul puşlamalelor”. Să mai amintim “Exerciţii de stil (proză şi teatru)” şi “Procesul Caragiale-Caion (teatru-document)”, relevante pentru dramaturgul în care se ascundea o veche dorinţă de a urca pe scenă, dar şi pentru subtilul cunoscător al teatrului, dezvăluit, pentru cei care nu i-au citit volumele, în spectacolul Teatrului Naţional din Bucureşti, “Molto, gran' impressione”, în care Romulus Vulpescu “conversează” cu umor şi nostalgie cu Costache Faca, Matei Millo şi Costache Caragiali.
Împătimitul de limba română, ale cărei savori şi subtilităţi le cunoştea în profunzime, mărturisea odată, într-un interviu: “M-am împăcat mai demult cu gândul inexorabilei plecări obşteşti, deşi un alt gând, poate-acelaşi, nu-mi dă pace, stârnindu-mi neliniştea: viitorul limbii române. Mă tulbură destinul ei legat de veşnicia acestui neam binecuvântat de Pronie. Strădaniile mele, scrisul îndeosebi, au avut (mărturisit sau nu) doar un ţel: glorificarea limbii naţionale, bun patrimonial ce mi-a îmbogăţit existenţa - într-un fel trag nădejde pilduitor şi pentru alţi împătimiţi de aceeaşi dragoste. Căci am învăţat să-mi exprim gândul şi gândurile graţie unor dascăli iluştri de la care am deprins-o: atât barzii populari anonimi cât şi scriitori clasici şi contemporani, cu toţii rude ale mele din marea familie de creatori ai cuvântului românesc scris şi rostit. Dânşii mi-au sădit în suflet sentimentul patriei şi sensul eternităţii ei".

Romulus Vulpescu, fascinat de scenă
Dar gloria Romulus Vulpescu a obţinut-o cu traducerile sale. François Villon şi Rabelais, Dante Aligheri şi Alfred Jarry, Charles d’Orléans şi Poeţii Pleiadei, braziliana Carolina María de Jesús sau poetul spaniol Marcos Ana. Traduceri delicate sau savuroase, semnate de un cunoscător imbatabil al limbilor autorilor respectivi, de un scriitor pentru care limba franceză nu avea secrete, indiferent de epoca în care fuseseră scrise operele.
Regizorul Silviu Purcărete l-a evocat pe Romulus Vulpescu asociindu-l succeselor spectacolelor sale inspirate de Rabelais sau Jarry.
“Literatură originală - poezie, proză, dramaturgie - au scris mulţi, mai bine sau mai prost. Eu sînt unul dintre ei. Cine garantează că peste 100 de ani, dacă viitorul omenirii va exista, lumea o să se bată pentru un volum de poezii al lui Romulus Vulpescu? Nicolae Manolescu nici nu m-a inclus în «Istoria literaturii» sale, dar sunt şi absenţe care onorează. Lumea însă - sper - va vrea să citească şi peste 100 de ani şi Rabelais, şi Jarry, şi Villon. Şi atunci nu-i mai bine să exist prin ei? Nu e problema să durez eu, ci să dureze ei! Să aibă cine să-i citească nu mai e problema mea. De-aia spun eu că literatura n-o face numai scriitorul…”, afirma acest extraordinar tălmăcitor într-un interviu din “Jurnalul Naţional”.
Romulus Vulpescu, cel care spera că “destrămat în moarte,/ să mă prefac în colb de carte”, a murit într-o zi de septembrie. Lună pe care a cântat-o, cu acelaşi amestec de vrajă şi nostalgie care i-a dominat opera şi viaţa:
“Septembrie arde-n păduri aurii,/ Se mistuie vara din pomi în pârjol./
Chipul toamnei e plumb. De-atât fum se-nnegri./ Cocorii s-au dus. Toamna, cerul e gol:/ Septembrie cade-n septembrie gri // Septembrie, septembrie gri/
Septembrie cald, nu muri, nu muri!/ Nu muri!”
A murit un intelectual de elită, unul dintre puţinii rămaşi de o asemenea anvergură. Cu plecarea lui, cultura românească a rămas mai săracă.
Sursa:
 cotidianul.ro

 

UN ETERN CREATOR AL CUVÂNTULUI ROMÂNESC: ROMULUS VULPESCU

by Profa on September 19th, 2012 at 11:32

Posted In: Uncategorized

Unul dintre ultimii cărturari români şi-a luat rămas bun. Pasionat şi îngrijorat de viitorul limbii române, cel mai fervent apărător al „limbii naţionale” a plecat s-o vegheze de pe alt tărâm:
„M-am împăcat mai demult cu gândul inexorabilei plecări obşteşti, deşi un alt gând, poate-acelaşi, nu-mi dă pace, stârnindu-mi neliniştea: viitorul limbii române. Mă tulbură destinul ei legat de veşnicia acestui neam binecuvântat de Pronie. Strădaniile mele, scrisul îndeosebi, au avut (mărturisit sau nu) doar un ţel: glorificarea limbii naţionale, bun patrimonial ce mi-a îmbogăţit existenţa – într-un fel trag nădejde pilduitor şi pentru alţi împătimiţi de aceeaşi dragoste. Căci am învăţat să-mi exprim gândul şi gândurile graţie unor dascăli iluştri de la care am deprins-o: atât barzii populari anonimi cât şi scriitori clasici contemporani, cu toţii rude ale mele din marea familie de creatori ai cuvântului românesc scris şi rostit. Dânşii mi-au sădit în suflet sentimentul patriei şi sensul eternităţii ei.”
(Romulus Vulpescu – „Jurnalul Naţional”)
Aş vrea să găsesc acum cuvintele limbii române cu care să îmbrăţişez rigurozitatea, demnitatea, genialitatea, bogăţia spirituală, modestia, corectitudinea şi dragostea pentru carte înmănuncheate în uriaşul său suflet. Dar mă alin cu instalarea sa definitivă în cele mai dragi amintiri ale mele, alături de sensibila şi minunata Ioana…
Şi-mi pare foarte, foarte rău de doamna Ileana Vulpescu.
¨¨¨
N-am reuşit să dezvălui tulburarea care-mi domină sufletul cernit, dar vă sfătuiesc să citiţi răscolitoarea destăinuire a fiicei mele, Naty, pe blogul www.rontzi.ro.
¨¨¨
Fără să-i cer permisiunea, public mai jos mesajul impresionant al unui drag prieten înzestrat cu spirit şi inteligenţă, care semnează misterios Diodor:
„In memoriam Romulus Vulpescu
(n. 5 aprilie 1933, Oradea – d. 18 septembrie 2012, Bucureşti )
«Plecară cărţile din casă/ pornind pe ultimul lor drum,/ iar stinsul filelor
parfum/ şir de-ncăperi golite lasă.// De raft, şi-o gioarsă de volum/
se-agaţă şi nu vrea să iasă;/ absenţa cărţilor apasă/ ca un banal regret
postum.// Confraţii ce-mi veghează visul/ sînt strămutaţi în empireu,/
şi-acum constat la rîndul meu/ cît de zadarnic mi-a fost scrisul./ Măcar
sper, des­tră­mat în moarte,/ să mă prefac în colb de carte.//»
(Romulus Vulpescu – martie 2011)
***
De câteva ore suntem mai săraci cu un poet rebel şi un mare
cărturar… dar îl vom nemuri prin amintirea noastră…
Odihnească-se în pace!”
Sursa:
 http://mariana-badea.ro/?p=531
Romulus Vulpescu -Amintiri despre Petre Tutea
    
  Vezi  mai multe  video    din   cultura

"Romulus Vulpescu este unul dintre foarte rarii scriitori care sunt în acelaşi timp şi propriul lor personaj. Romulus Vulpescu este invenţia lui Romulus Vulpescu, aşa cum Don Quijote este invenţia lui Cervantes... Ceea ce frapează peste tot cu constanţă e suavitatea vehementă, puritatea groasă, angelismul exprimat cu brutalitate al unei structuri rimbaldiene... întotdeauna delicat, strigătul este acela al sensibilităţii acute, convertită în parabole, în pilde, în aluzii şi uneori în mituri.." Nichita Stanescu

Îmi sunt contemporan - şi mi-e de-ajuns
Întregul paradis în mine-ncape.
Nu-mi pot fi întrebare, nici răspuns,
Dar, uneori, simt că-mi sunt prea aproape.
N-am decât vârsta gândurilor mele,
Nu pot îmbătrâni decât c-un vis;
În mâini port un buchet de asfodele
Şi-n ochi - un ev de fum şi-un zeu ucis.
Pot foarte bine să rămân închis
Şi să mă zbat între oglinzi rebele,
Multiplicat în orice gând proscris,
Murind la fel în orişicare piele..

Doar uneori, cum mă răsfrâng în ape,
Dar nu-mi pot fi-ntrebare, nici răspuns,
Pricep - când paradisul stă să-mi scape
Că-mi sunt contemporan de nepătruns.
[Romulus Vulpescu ]

Era unul dintre cei mai autentici şi rafinaţi intelectuali.. poetul, prozatorul, dramaturgul şi traducătorul de elită Romulus Vulpescu. Personalitate spectaculoasă, interlocutor strălucit, celebrând mereu arta şi viaţa, personaj complet şi complex, căruia abia dacă i se mai poate adăuga ceva. Exista în el scriitorul şi omul, intelectualul şi personajul îndrăgostit şi rănit de viaţă, iubitorul de cărţi, de bibliotecă.. un intelectual de elită, unul dintre puţinii rămaşi de o asemenea anvergură. Cu plecarea lui, cultura românească a rămas mai săracă.

 

Poezia Zilei !

Romulus Vulpescu – Duminica de ieri Aprind tigara si te-astept sa vii Pe-o banca de pe strada, la amiaza: Secundele acestea argintii Se scutura ca verbele-ntr-o fraza. Fosnesc soptit – vecini cu vîntul – plopii Si degetele-mi vîntul le resfira… E-o liniste de umbra cînd te-apropii, Si mîna mea vibreaza, si e lira. Ni-s pasii mici si rari, porniti spre gara Peronul despartirii sa-l refuze: În parul tau mai e un rest de vara, Dar – vinetie – toamna-ti sta pe buze. Se-mbraca-n demnitate regiunea: Duminica de ieri si-a scos coroana. Saruturile tac. Zi trista lunea. Ramas-bun, ochi. Ramas-bun, tîrg. Ramîne rana. duminica de ieri

Vezi mai multe video din film

...este toamnă si autorul acestor versuri a plecat de puţin timp intr-o lume mai bună... va reamintesc câteva gânduri adevărate !

În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire şi de mare,
Si nu băgăm de seamă că, în loc,
Rămâne un deşert de disperare.
Ne amăgeste lenea unui vis
Pe care-l anulăm cu-o sovăire;
Ne reculegem într-un cerc închis
Ce nu permite ochilor s-admire;
Ne răsucim pe-un asternut posac,
Însingurati în doi, din lasitate,
Mintindu-ne cu guri care prefac
În zgură sărutarile uzate;
Ne pomenim prea goi într-un tîrziu,
Pe-o nepermis de joasă treaptă tristă:
Prea sceptici si prea singuri, prea-n pustiu,
Ca să mai stim ca dragostea exista.
În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire si de mare,
Si nu băgăm de seamă că, în loc,
Rămâne un desert de disperare.

(Romulus Vulpescu - În fiecare zi)

O seară plăcută!

Testament....poezie de Romulus Vulpescu

Testament



Ştiind că studiat voi fi în şcoală

Şi clasic voi ajunge (abia mort),

La port şi-n vorbă-s grav, grav mă comport,

Svârl mici biografii pe-un colţ de coală



Şi-s vesel când prevăd cu cât efort

M-o comenta un critic-din-greşală

Găsind că-n orice strofă e-o scofală:

Nu dau pe glosa lui măcar un ort!



Las operele-mi - toate - în ediţii

Cu textul integral ne variétur:

N-am chef ca peste ani neisprăviţii



Pe barba mea să-şi cumpere-acareturi

Şi să petreacă-n Franţa o vacanţă

Cu-o scórie-n doi peri din nu ş'ce stanţă.



poezie de Romulus Vulpescu

Scriitorul, traducătorul şi publicistul Romulus Vulpescu a încetat din viaţă

Scriitorul, traducătorul şi publicistul Romulus Vulpescu a încetat din viaţă marţi după amiază, la vârsta de 79 de ani, au declarat pentru MEDIAFAX apropiaţi ai familiei acestuia.

Romulus Vulpescu s-a născut pe 5 aprilie 1933, la Oradea, şi a fost poet, scriitor, traducător, editor şi publicist.
A urmat, la Bucureşti, şcoala primară, liceele "Sf. Andrei" (1939 - 1948) şi "Gh. Şincai" (1948 - 1951), unde a frecventat clasele X-XI la seral, în paralel cu o şcoală profesională (1950 - 1951), devenind şi strungar calificat.
S-a înscris apoi la Facultatea de Filologie, secţia Limba şi literatura română, a Universităţii din Bucureşti,
pe care a absolvit-o în 1955.
După absolvire, a lucrat ca redactor la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (1955 - 1960) şi la Editura pentru Literatură Universală (1961 - 1964) şi la revista Luceafărul (1964 - 1965). A fost, totodată, secretar literar şi director adjunct la Teatrul "Barbu Delavrancea" (1967 - 1969), dar şi muzeolog la Muzeul Literaturii Române. Între anii 1973 şi 1989 a fost secretar la Uniunea Scriitorilor din România, iar între anii 1990 şi 1991 a fost director al Teatrului Mic din Capitală.
A fost senator în legislatura 1990 - 1992 şi membru în Consiliul Naţional al Audiovizualului între anii 1994 şi 1998.
Opera sa cuprinde numeroase volume de poezii, proză - "Proză - Exerciţii de stil" (1967), "Procesul Caragiale-Caion" (1973), "Hîncu - ba!" (2002) -, dar şi traduceri din opere clasice - François Villon ("Opurile magistrului"), François Rabelais ("Gargantua"), Dante Alighieri ("Vita Nuova") etc.