.jpg)
Dan Puric: momente-cheie din viaţa unui om ajuns la 55 de ani
de Dan Boicea
Ziarul Metropolis vă prezintă un interviu neconvenţional cu Dan Puric, realizat ieri. Actorul, care împlineşte astăzi 55 de ani, scoate în faţă momentele care au avut cel mai mare impact asupra personalităţii sale, la fiecare zece ani din viaţă.
Moartea primului său copil l-a apropiat mai mult de Dumnezeu. Căutările în artă l-au împins să inventeze un nou limbaj pe scenă. Familia l-a învăţat cum să evite îndoctrinarea. La 55 de ani, Dan Puric şi-a regăsit optimismul şi spune că, dacă ar trebui s-o ia de la capăt, nu ar schimba nimic.
Între 0 şi 10 ani
„Paradoxal, cred că cel mai important lucru care mi s-a întâmplat în primii zece ani din viaţă a fost întâlnirea mea cu un ieduţ. Medic fiind, tata a primit un ied de la un ţăran pe care l-a făcut bine. M-am împrietenit cu iedul, l-am botezat, i-am pus numele „Berciul“, l-am spălat şi l-am luat cu mine în pat. Dormeam cu capul pe el, iar el mă lingea în somn. Îţi dai seama ce viaţă extraordinară?
Mergeam cu el pe câmp, iar iedul m-a învăţat ce înseamnă miracolul naturii. Adulmeca iarba şi florile, alerga după câte o albină, iar eu am devenit atent la cer şi la fluturi. Nu era un ghid, ar fi rigid să-l numesc aşa, ci îmi oferea o deschidere extraordinară. Şi a făcut asta timp de vreo doi ani, cât am stat cu el pe câmp, ca un mic cioban. Am respirat aer curat şi am avut pentru prima oară sentimentul libertăţii.
Îţi dai seama ce traume au fost apoi grădiniţa şi şcoala? După ce învăţasem ce înseamnă să fii liber, am aterizat într-o grădiniţă comunistă, apoi într-o şcoală rece, cu tot felul de portrete de călăi pe pereţi, într-un Bucureşti în care colegii mei erau marcaţi că unul e ardelean sau oltean, că altul e moldovean. Nu înţelegeam de ce fac diferenţe. Cunoscusem viaţa fără aceste contururi penibile.
Moartea primului său copil l-a apropiat mai mult de Dumnezeu. Căutările în artă l-au împins să inventeze un nou limbaj pe scenă. Familia l-a învăţat cum să evite îndoctrinarea. La 55 de ani, Dan Puric şi-a regăsit optimismul şi spune că, dacă ar trebui s-o ia de la capăt, nu ar schimba nimic.
Între 0 şi 10 ani
„Paradoxal, cred că cel mai important lucru care mi s-a întâmplat în primii zece ani din viaţă a fost întâlnirea mea cu un ieduţ. Medic fiind, tata a primit un ied de la un ţăran pe care l-a făcut bine. M-am împrietenit cu iedul, l-am botezat, i-am pus numele „Berciul“, l-am spălat şi l-am luat cu mine în pat. Dormeam cu capul pe el, iar el mă lingea în somn. Îţi dai seama ce viaţă extraordinară?
Mergeam cu el pe câmp, iar iedul m-a învăţat ce înseamnă miracolul naturii. Adulmeca iarba şi florile, alerga după câte o albină, iar eu am devenit atent la cer şi la fluturi. Nu era un ghid, ar fi rigid să-l numesc aşa, ci îmi oferea o deschidere extraordinară. Şi a făcut asta timp de vreo doi ani, cât am stat cu el pe câmp, ca un mic cioban. Am respirat aer curat şi am avut pentru prima oară sentimentul libertăţii.
Îţi dai seama ce traume au fost apoi grădiniţa şi şcoala? După ce învăţasem ce înseamnă să fii liber, am aterizat într-o grădiniţă comunistă, apoi într-o şcoală rece, cu tot felul de portrete de călăi pe pereţi, într-un Bucureşti în care colegii mei erau marcaţi că unul e ardelean sau oltean, că altul e moldovean. Nu înţelegeam de ce fac diferenţe. Cunoscusem viaţa fără aceste contururi penibile.
Dan Puric, fotografiat de Simion Buia (www.actoriisifotograful.ro), pentru Ziarul Metropolis
Între 10 şi 20 de ani
Armata m-a marcat negativ. Am fost încorporat pe la 18 ani, şi, timp de un an şi şase luni, am trăit ceea ce am recunoscut mai târziu în memorialistica de puşcărie, adică o formă de detenţie civilă, într-un ghetou militar sinistru, populat de oameni răi, analfabeţi şi care ne carotau tinereţea. Armata era o armă a Securităţii prin care ţi se distrugeau energiile, vocaţia, nădejdea şi încărcătura sufletească pe care le aduceai din familie.
Fusesem încadrat la artilerie, dar n-am ştiut să trag, aşa că m-au pus să scriu lozinci. Îmi aduc aminte că locotenentul m-a întrebat ce liceu am terminat. „Arte plastice“. „Arte, cum?“. „Plastice!“. „Bagă-l, bă, la vopsitorie!“. Şi am scris „Trăiască şi înflorească Partidul Comunist!“ de mi-am rupt mâna.
Între 10 şi 20 de ani, familia mi-a dat reperele. Tata m-a întrebat într-o zi ce am învăţat la ore, iar eu i-am spus că am avut o lecţie despre înfiinţarea Partidului Comunist. Îmi aduc aminte că nici nu a ridicat ochii din ziar, doar a stat puţin şi mi-a zis: „Vezi că în raftul 2 din bibliotecă am o carte cu Regina Maria“.
Între 10 şi 20 de ani
Armata m-a marcat negativ. Am fost încorporat pe la 18 ani, şi, timp de un an şi şase luni, am trăit ceea ce am recunoscut mai târziu în memorialistica de puşcărie, adică o formă de detenţie civilă, într-un ghetou militar sinistru, populat de oameni răi, analfabeţi şi care ne carotau tinereţea. Armata era o armă a Securităţii prin care ţi se distrugeau energiile, vocaţia, nădejdea şi încărcătura sufletească pe care le aduceai din familie.
Fusesem încadrat la artilerie, dar n-am ştiut să trag, aşa că m-au pus să scriu lozinci. Îmi aduc aminte că locotenentul m-a întrebat ce liceu am terminat. „Arte plastice“. „Arte, cum?“. „Plastice!“. „Bagă-l, bă, la vopsitorie!“. Şi am scris „Trăiască şi înflorească Partidul Comunist!“ de mi-am rupt mâna.
Între 10 şi 20 de ani, familia mi-a dat reperele. Tata m-a întrebat într-o zi ce am învăţat la ore, iar eu i-am spus că am avut o lecţie despre înfiinţarea Partidului Comunist. Îmi aduc aminte că nici nu a ridicat ochii din ziar, doar a stat puţin şi mi-a zis: „Vezi că în raftul 2 din bibliotecă am o carte cu Regina Maria“.
Dan Puric la 55 de ani, filmat de Simion Buia, pentru Ziarul Metropolis
În altă zi, naşul meu mi-a pus aceeaşi întrebare, iar eu i-am spus că am învăţat despre un poet, „un prost, domne`“.
„Cum îl cheamă, mă?“. „Lucian Blaga“. „Da? Şi zici că e prost? De ce?“. „Păi auzi ce zice: «Caut, nu ştiu ce caut. Caut un cer trecut, ajunul apus»“. „Tu crezi că e prost?“. În următoarea oră m-a luat încet, mi-a explicat de ce nu e prost Lucian Blaga, iar în următoarele două luni am citit şi „Trilogia valorilor“ şi „Trilogia culturii“.
Între 20 şi 30 de ani
Moartea primului meu copil, Alexandru, la doar 10 luni, de la o encefalită, m-a marcat definitiv, pentru tot restul vieţii. Şi gata! Când ţi se întâmplă aşa ceva, pe urmă ţi se poate întâmpla orice. Nu poţi să spui că uiţi un asemenea lucru, pentru că, de fapt, nu te uită el. Paradoxal, drama asta m-a apropiat foarte mult de Dumnezeu. Atunci am simţit că e acolo, cu mine. Aş fi înnebunit dacă nu ar fi existat taina asta. Fiul meu era de o frumuseţe extraordinară. Atunci am simţit concret existenţa lui Dumnezeu.
Stăteam la priveghi, la propriul meu copil, şi acolo în bloc, la noi în Botoşani, a venit un om amărât care mi-a povestit toată seara cum a lucrat el în circ, cum a trăit alături de lei, de tigri… Îmi mai povestea, încerca să mă facă să râd, dar la patru dimineaţa a apărut nevastă-sa, care l-a dojenit: „Lasă domne omul să stea în necazul lui!“ „De asta am venit, muiere, să-l scot cu vorba din necaz!“, i-a răspuns omul. Cum să-l uit?
Între 20 şi 30 de ani am avut parte şi de ceva bun. Am pus bazele acestui limbaj în teatru, pe care l-am descoperit într-o noapte. Am pus pick-up-ul cu muzică şi am început să mă mişc şi să „vorbesc“. Nu mai era pantomimă, descoperisem altceva.
Apoi m-am dus la profesorul meu, Traian Ailenei, de la Şcoala Populară, într-un apartament din Drumul Taberei. El s-a uitat la mine în timp ce fuma o ţigară şi mi-a spus: „Bă, tu fă acolo, că ăştia îşi dau seama în 20 de ani“. Şi în 20 de ani au început să-şi dea seama şi criticii de pe aici. Bine, ei nici acum nu prea ştiu că e un limbaj, ei zic că e pantomimă.
Pe urmă, după ce am intrat la Teatru, am ratat o bursă la Marcel Marceau. Şi tot profesorul meu m-a felicitat: „Bravo, mă!“. „De ce?“, l-am întrebat. „Păi, ce, te duceai să fii maimuţă second-hand după ăla? E un mim bun, dar tu nu faci pantomimă, tu pui bazele unui limbaj la nivel european“.
Între 30 şi 40 de ani
Sunt momentele în care am fost răvăşit de prima carte de memorialistică. Treceam pe lângă un chioşc şi am văzut o carte despre ce au păţit nişte oameni prin puşcării. Abia atunci am realizat din ce popor am făcut parte şi abia atunci m-am născut a doua oară. M-am trezit în momentul în care am citit Ion Gavrilă Ogoranu şi Ioan Ianolide, pentru că mi-am cunoscut nişte rădăcini care nu sunt în manualele de istorie. Apoi i-am descoperit pe Corneliu Coposu şi pe Petre Ţuţea, cu un alt tip de discurs despre ţară. Era extraordinar!
Între 40 şi 50 de ani
În această perioadă se închide cercul de viaţă al loviturilor totale. Aveam 49 de ani când a dispărut mama. Se zice că atunci când îţi moare mama, rămâi singur. Când a plecat tata am mai putut să suport, pentru că trăia mama şi o ajutam pe ea, cu toate că era dureros. Când a plecat mama am simţit cum pleacă ceva din mine. Am şi acum reflexul să-i dau telefon şi să-i spun că a ieşit bine un spectacol sau că am venit din turneu. Dar mă opresc. Sunt convins că de acolo, de undeva, ea are grijă.
Cum se vede viaţa de la 55 de ani?
Văd viitorul mult mai scurt. Îmi place expresia asta a Sfântului Apostol Pavel: „Trebuie să ne zorim să trăim!“. Nu atât viaţa este interesantă, cât învierea, adică un fel de trezire. Am sentimentul că distanţele se scurtează, dar nu am niciun fel de panică în faţa morţii, dimpotrivă… Şi parcă îmi dau seama din ce în ce mai mult ce se întâmplă cu noi, cu poporul ăsta. Mai am sentimentul că am trecut de dorinţa de a avea succes, pe care o are orice tânăr la început de drum, şi că pot lucra la un alt nivel, direct pentru sufletul românesc.
Dacă îmi spuneai la 48 de ani că o să mă apuc să vorbesc public râdeam amândoi o oră la o bere. Chestia asta a ţâşnit mai ales după moartea mamei – dorinţa asta de a articula ceva în faţa oamenilor. Şi iată că ei vin, iar eu simt că nu vorbesc singur.
Dacă aş lua-o de la început, ce n-aş mai face?
Cred că aş face totul la fel, pentru că structura mea de mare naivitate, care de multe ori a fost lovită pe nedrept, nu se poate schimba. E firea mea.
Nu mă văd prudent. Nu mă văd calculând meschin. Am fost întotdeauna un om echilibrat şi tot pe drumul ăsta aş merge. Aş avea aceleaşi dureri şi aceleaşi vorbe. Pentru că simt că Dumnezeu m-a apărat întotdeauna.
Ştiu că ţara va scăpa totuşi de gheara în care e prinsă, pentru că vine o altă generaţie din spate, iar poporul a început să se mişte. Suferinţa mea e depăşită doar de nădejdea mea.
- See more at: http://www.ziarulmetropolis.ro/dan-puric-momente-cheie-din-viata-unui-om-ajuns-la-55-de-ani/#sthash.rb9bZC6B.dpuf
În altă zi, naşul meu mi-a pus aceeaşi întrebare, iar eu i-am spus că am învăţat despre un poet, „un prost, domne`“.
„Cum îl cheamă, mă?“. „Lucian Blaga“. „Da? Şi zici că e prost? De ce?“. „Păi auzi ce zice: «Caut, nu ştiu ce caut. Caut un cer trecut, ajunul apus»“. „Tu crezi că e prost?“. În următoarea oră m-a luat încet, mi-a explicat de ce nu e prost Lucian Blaga, iar în următoarele două luni am citit şi „Trilogia valorilor“ şi „Trilogia culturii“.
Între 20 şi 30 de ani
Moartea primului meu copil, Alexandru, la doar 10 luni, de la o encefalită, m-a marcat definitiv, pentru tot restul vieţii. Şi gata! Când ţi se întâmplă aşa ceva, pe urmă ţi se poate întâmpla orice. Nu poţi să spui că uiţi un asemenea lucru, pentru că, de fapt, nu te uită el. Paradoxal, drama asta m-a apropiat foarte mult de Dumnezeu. Atunci am simţit că e acolo, cu mine. Aş fi înnebunit dacă nu ar fi existat taina asta. Fiul meu era de o frumuseţe extraordinară. Atunci am simţit concret existenţa lui Dumnezeu.
Stăteam la priveghi, la propriul meu copil, şi acolo în bloc, la noi în Botoşani, a venit un om amărât care mi-a povestit toată seara cum a lucrat el în circ, cum a trăit alături de lei, de tigri… Îmi mai povestea, încerca să mă facă să râd, dar la patru dimineaţa a apărut nevastă-sa, care l-a dojenit: „Lasă domne omul să stea în necazul lui!“ „De asta am venit, muiere, să-l scot cu vorba din necaz!“, i-a răspuns omul. Cum să-l uit?
Între 20 şi 30 de ani am avut parte şi de ceva bun. Am pus bazele acestui limbaj în teatru, pe care l-am descoperit într-o noapte. Am pus pick-up-ul cu muzică şi am început să mă mişc şi să „vorbesc“. Nu mai era pantomimă, descoperisem altceva.
Apoi m-am dus la profesorul meu, Traian Ailenei, de la Şcoala Populară, într-un apartament din Drumul Taberei. El s-a uitat la mine în timp ce fuma o ţigară şi mi-a spus: „Bă, tu fă acolo, că ăştia îşi dau seama în 20 de ani“. Şi în 20 de ani au început să-şi dea seama şi criticii de pe aici. Bine, ei nici acum nu prea ştiu că e un limbaj, ei zic că e pantomimă.
Pe urmă, după ce am intrat la Teatru, am ratat o bursă la Marcel Marceau. Şi tot profesorul meu m-a felicitat: „Bravo, mă!“. „De ce?“, l-am întrebat. „Păi, ce, te duceai să fii maimuţă second-hand după ăla? E un mim bun, dar tu nu faci pantomimă, tu pui bazele unui limbaj la nivel european“.
Între 30 şi 40 de ani
Sunt momentele în care am fost răvăşit de prima carte de memorialistică. Treceam pe lângă un chioşc şi am văzut o carte despre ce au păţit nişte oameni prin puşcării. Abia atunci am realizat din ce popor am făcut parte şi abia atunci m-am născut a doua oară. M-am trezit în momentul în care am citit Ion Gavrilă Ogoranu şi Ioan Ianolide, pentru că mi-am cunoscut nişte rădăcini care nu sunt în manualele de istorie. Apoi i-am descoperit pe Corneliu Coposu şi pe Petre Ţuţea, cu un alt tip de discurs despre ţară. Era extraordinar!
Între 40 şi 50 de ani
În această perioadă se închide cercul de viaţă al loviturilor totale. Aveam 49 de ani când a dispărut mama. Se zice că atunci când îţi moare mama, rămâi singur. Când a plecat tata am mai putut să suport, pentru că trăia mama şi o ajutam pe ea, cu toate că era dureros. Când a plecat mama am simţit cum pleacă ceva din mine. Am şi acum reflexul să-i dau telefon şi să-i spun că a ieşit bine un spectacol sau că am venit din turneu. Dar mă opresc. Sunt convins că de acolo, de undeva, ea are grijă.
Cum se vede viaţa de la 55 de ani?
Văd viitorul mult mai scurt. Îmi place expresia asta a Sfântului Apostol Pavel: „Trebuie să ne zorim să trăim!“. Nu atât viaţa este interesantă, cât învierea, adică un fel de trezire. Am sentimentul că distanţele se scurtează, dar nu am niciun fel de panică în faţa morţii, dimpotrivă… Şi parcă îmi dau seama din ce în ce mai mult ce se întâmplă cu noi, cu poporul ăsta. Mai am sentimentul că am trecut de dorinţa de a avea succes, pe care o are orice tânăr la început de drum, şi că pot lucra la un alt nivel, direct pentru sufletul românesc.
Dacă îmi spuneai la 48 de ani că o să mă apuc să vorbesc public râdeam amândoi o oră la o bere. Chestia asta a ţâşnit mai ales după moartea mamei – dorinţa asta de a articula ceva în faţa oamenilor. Şi iată că ei vin, iar eu simt că nu vorbesc singur.
Dacă aş lua-o de la început, ce n-aş mai face?
Cred că aş face totul la fel, pentru că structura mea de mare naivitate, care de multe ori a fost lovită pe nedrept, nu se poate schimba. E firea mea.
Nu mă văd prudent. Nu mă văd calculând meschin. Am fost întotdeauna un om echilibrat şi tot pe drumul ăsta aş merge. Aş avea aceleaşi dureri şi aceleaşi vorbe. Pentru că simt că Dumnezeu m-a apărat întotdeauna.
Ştiu că ţara va scăpa totuşi de gheara în care e prinsă, pentru că vine o altă generaţie din spate, iar poporul a început să se mişte. Suferinţa mea e depăşită doar de nădejdea mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu