.jpg)
Frumoase dimineţi de iarnă cu gust de ploaie fără leac, pe aici, prin Bucureşti, pe unde nici măcar adresele nu mai sunt ce-au fost odată. Nămeţii de acum câteva zile au început să se topească. Sau au fost ridicaţi de autorităţi, folosind fel de fel de metode şi strategii, în plină noapte. Poate că sună a poveste, dar e adevăr. Pe strada pe care locuiesc, de exemplu, într-o noapte oarecare, agitaţie mare. Utilaje zgomotoase blocau trecerea de pietoni pe care, la o oră atât de târzie, oricum nu mai trecea nimeni. Am adormit relativ liniştită, gândindu-mă că nu se întâmplă nimic ieşit din comun afară, ci că, aşa cum aflasem că s-a întâmplat şi pe o altă stradă din apropiere, autorităţile au venit să cureţe, cât de cât, dezastrul alb care ameninţa îndeaproape carosabilul. Doar că, dimineaţă, supriză! Maşinile locatarilor nu mai erau la locurile lor. Locuri perfect legale, apropo!
Fuseseră mutate, în plin întuneric, luate pe sus, ridicate tacticos, de către cei care doreau deszăpeziri fără egal. Fără ca proprietarilor să li se spună ceva! Dacă n-am fi fost norocoşi, să se ducă vorba din om în om, cum ar fi fost oare pentru cineva să iasă din casă, să încerce să plece spre serviciu şi să vadă că nu mai are maşină? Apoi, de unde era să ştim – dacă nu se ducea şi vorba aceasta – unde au decis să lase autoturismele care, parcate perfect legal, îngreunau procesul de limpezire? Ar fi trebuit să întoarcem o cană cu gura-n jos, ca în metodele bătrâneşti de la ţară, ca să aflăm unde e… obiectul rătăcitĂ În plus, nu cumva risipa de energie a fost cam mare? Dacă autorităţile hotărau să investească timpul cheltuit pe mutarea maşinilor (pe care le-am fi mutat noi, dacă ni s-ar fi cerut!) în deszăpezirea altor străzi, nu cumva rezultatele ar fi adus mai multă satisfacţie?
Dar de ce să insistăm pe chestiuni tehnice? E anotimpul ţurţurilor indisciplinaţi care ne pun în pericol fiecare pas, mai ales pe străduţe, fie ele în centru sau în periferie, pe unde umbra zăboveşte mai mult decât în alte părţi. E anotimpul zilelor în care zâmbim la semafor atunci când se mai scutură câte un copac bătrân peste noi, lăsându-ne, pentru o clipă, să ne păcălim că ninge iarăşi. E anotimpul întâlnirilor şi despărţirilor de tot felul, al zâmbetelor care nu mai îngheaţă în eternităţi efemere, ci se sting, la fel de repede ca lacrimile, încropind în propriile pretexte noi şi noi adevăruri. E anotimpul cuvintelor cărunte, care caută dintotdeauna destinatar, care încearcă, de când a fulguit ultima oară, să se mintă şi să ne minte că imposibilul o să ocolească, de data aceasta, adeverinţele care ne conţin semnăturile. E anotimpul ne-albului târziu de care nu mai ştim deloc să ne bucurăm, nici în frumoase dimineţi de iarnă cu gust de ploaie fără leac, care se aştern, fără să ne ceară voie, pe aici, prin Bucureşti, pe unde nici măcar adresele nu mai sunt ce-au fost odată…
Fuseseră mutate, în plin întuneric, luate pe sus, ridicate tacticos, de către cei care doreau deszăpeziri fără egal. Fără ca proprietarilor să li se spună ceva! Dacă n-am fi fost norocoşi, să se ducă vorba din om în om, cum ar fi fost oare pentru cineva să iasă din casă, să încerce să plece spre serviciu şi să vadă că nu mai are maşină? Apoi, de unde era să ştim – dacă nu se ducea şi vorba aceasta – unde au decis să lase autoturismele care, parcate perfect legal, îngreunau procesul de limpezire? Ar fi trebuit să întoarcem o cană cu gura-n jos, ca în metodele bătrâneşti de la ţară, ca să aflăm unde e… obiectul rătăcitĂ În plus, nu cumva risipa de energie a fost cam mare? Dacă autorităţile hotărau să investească timpul cheltuit pe mutarea maşinilor (pe care le-am fi mutat noi, dacă ni s-ar fi cerut!) în deszăpezirea altor străzi, nu cumva rezultatele ar fi adus mai multă satisfacţie?
Dar de ce să insistăm pe chestiuni tehnice? E anotimpul ţurţurilor indisciplinaţi care ne pun în pericol fiecare pas, mai ales pe străduţe, fie ele în centru sau în periferie, pe unde umbra zăboveşte mai mult decât în alte părţi. E anotimpul zilelor în care zâmbim la semafor atunci când se mai scutură câte un copac bătrân peste noi, lăsându-ne, pentru o clipă, să ne păcălim că ninge iarăşi. E anotimpul întâlnirilor şi despărţirilor de tot felul, al zâmbetelor care nu mai îngheaţă în eternităţi efemere, ci se sting, la fel de repede ca lacrimile, încropind în propriile pretexte noi şi noi adevăruri. E anotimpul cuvintelor cărunte, care caută dintotdeauna destinatar, care încearcă, de când a fulguit ultima oară, să se mintă şi să ne minte că imposibilul o să ocolească, de data aceasta, adeverinţele care ne conţin semnăturile. E anotimpul ne-albului târziu de care nu mai ştim deloc să ne bucurăm, nici în frumoase dimineţi de iarnă cu gust de ploaie fără leac, care se aştern, fără să ne ceară voie, pe aici, prin Bucureşti, pe unde nici măcar adresele nu mai sunt ce-au fost odată…
Sursa:
http://jurnalul.ro/editorial/anotimpul-cuvintelor-carunte-660956.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu