.jpg)
Din lumea celor care nu cuvanta
Prietenul Blanos ...
Cornelia Ecaterina Mesaru
A fost odată ca niciodată, într-un orășel liniștit, mărginit de o pădure deasă, o fetita pe nume Melissa avea sase ani și o mulțime de jucării, dar îi lipsea cel mai important lucru: un prieten adevărat cu care să-și împartă aventurile.
Într-o dimineață răcoroasă de toamnă, în timp ce se plimba pe lângă liziera pădurii, a auzit un scâncet slab venind din spatele unui tufiș de mure. S-a apropiat cu grijă și a dat la o parte crengile. Acolo, ghemuit și tremurând de frig, se afla un cățeluș cu totul și cu totul deosebit. Avea blanita de ciocolata...cu lapte amestecata , lungă, și atât de moale, încât părea un norișor pufos care s-a jucat lapte gros si a căzut din cer jos . Ochii lui mari, negri și lucioși ca două mure, o priveau cu un amestec de teamă și speranță.
„Hei, micuțule”, a șoptit ea , întinzând încet mâna. „Nu-ți fie frică.”
Cățelușul i- a mirosit degetelele , iar urechile lui au început să se miște timid, ca o elice mică. În acea secundă, între cei doi s-a legat o magie care nu avea să se stingă niciodată. Fetita l-a luat în brațe, strângându-l la piept, și a decis pe loc cum îl va chema: Prietenul Blănos.
Din acea zi, viața lor s-a schimbat complet. Prietenul Blănos a devenit umbra și sufletul ei. Diminețile începeau mereu la fel: cățelul sărea în patul ei , o trezea cu lătraturi scurte, vesele, și-o mângâia pe față cu limba lui caldă.
Împreună au transformat curtea casei într-un tărâm al fanteziei. Alergau după mingi colorate, săreau peste obstacole imaginare și construiau fortărețe din cutii de carton. Când fetita era trista sau obosita , Prietenul Blănos simțea imediat. Se așeza cuminte lângă picioarele ei, își sprijinea capul greu pe genunchii calzi și o privea cu o înțelegere profundă, de parcă i-ar fi spus: „Sunt aici, totul va fi bine.”
Cea mai mare aventură a lor a avut loc în timpul verii următoare. În timp ce explorau o poiană secretă din pădure, Melissa a alunecat și a căzut într-o mică râpă , luxându-și glezna. Durerea era mare și nu se mai putea ridica, iar soarele începea să apună.„Du-te, Blănosule! Cere ajutor!” a strigat ea , strângându-și piciorul.
Cățelul a înțeles într-o clipă. A lătrat puternic, o singură dată, ca un soldat care primește un ordin, și a zbuchit-o prin pădure cu viteza săgeții. A ajuns la casa părinților ei și a început să latre agitat la ușă, trăgându-l pe tatăl fetitei de pantaloni. Părinții au înțeles imediat că ceva nu este în regulă și l-au urmat pe cățel, care fugea înainte, întorcându-se mereu să se asigure că oamenii țin pasul.
Datorită lui Prietenul Blănos, fetita a fost găsita repede și salvata . În acea seară, după ce doctorul i-a bandajat glezna, fetita stătea în pat, iar salvatorul ei stătea întins la capătul saltelei, păzindu-o mândru. Părinții i-au pregătit cățelului o cină regească, dar pentru el, cea mai mare recompensă a fost mângâierea caldă din spatele urechilor.
Anii au trecut, au crescut, iar Prietenul Blănos a prins câteva fire albe în jurul boticului. Însă energia și loialitatea lui au rămas neschimbate. Ei au demonstrat tuturor că cea mai frumoasă prietenie din lume nu are nevoie de cuvinte, ci doar de o inimă curată și de o coadă gata mereu să bată semn de bucurie...si povestea-i terminata !
