CORINA-ROTH

Wisława Szymborska (n. 2 iulie 1923) este o scriitoare poloneză. În 1996 a primit Premiul Nobel pentru Literatură.

Wislawa Szymborska (1923 - ...) 

Născută în vestul Poloniei, aproape de Poznań, la 2 iulie 1923. La vîrsta de 8 ani s-a mutat (împreună cu familia) în Cracovia, unde a rămas pînă astăzi. A studiat filologie polonă la Universitatea Jagiellonă din Cracovia însă, după un an, a trecut (pentru doar încă un an) pe sociologie. Între 1953-1981 a lucrat în redacţia săptămînalului literar cracovian „Zycie Literackie” (Viaţa literară) în care a ţinut o rubrică de critică literară ce s-a concretizat în trei volume apărute în 1973, 1981 şi 1992 sub numele de „Lektury nadobowiazkowe” (Lecturi facultative). A publicat unsprezece plachete de versuri: „Dlatego zyjemy” (Pentru că trăim) 1952, „Pytania zadawane sobie” (Întrebări adresate mie) 1954, „Wolanie do Yeti” (Chemare către Yeti) 1957, „Sol” (Sarea) 1962, „Sto pociech” (O sută de bucurii) 1967, „Wszelki wypadek” (Ar fi putut să se întîmple) 1972, „Wielka liczba” (Marele număr) 1976, „Ludzie na moscie” (Oameni pe pod) 1986, „Koniec i poczatek” (Sfârşit şi început) 1993, „Chwila” (Clipa) 2002, „Dwukropek” (Două puncte) 2005. De-a lungul vieţii, a cîştigat o sumedenie de premii, de la Premiul pentru Literatură al Oraşului Cracovia (1954) şi Premiul Ministerului Polonez al Culturii (1963) la Premiul Goethe (1991), Premiul Herder (1995), Premiul PEN Clubului Polonez (1996), sau Premiul Nobel pentru Literatură (1996) „pentru o poezie care, cu o precizie ironică, permite contextului istoric şi biologic să iasă la lumină în fragmente de realitate umană”, după cum îşi argumenta decizia juriul de la Stockholm.

Consemnări biografice de Doru Cosmin Radu

Bunătatea orbilor

Poetul îşi citeşte versurile în faţa orbilor.
N-ar fi crezut că o să-i fie atît de greu.
Vocea îi tremură.
Mîinile la fel.

Îşi simte fiecare propoziţie
supusă unui test al întunericului.
Trebuie să se descurce singur,
fără ajutorul culorilor sau al luminii.

Un efort mult prea mare
pentru stelele din poemele sale, 
pentru zorii de zi, curcubeiele, norii,

 luminiţele, 

luna,
pentru peştii de culoarea argintului de sub 

apă,
ori pentru vulturul atît de tăcut din înaltul 

cerului. 

Citeşte – de vreme ce e prea tîrziu să se

 oprească – 
despre băiatul în jachetă galbenă de pe

 pajiştea-nverzită,
despre acoperişurile roşiatice gata de 

numărat în vale,
despre numerele nărăvaşe de pe tricourile 

unor

 jucători
sau necunoscutul despuiat ce stă în 

uşa-ntredeschisă.

Şi-ar dori să nu mai menţioneze – 

deşi nu are de ales – 
toţi sfinţii de pe cupola catedralei,
fluturatul unei mîini de la fereastra unui tren,
lentilele microscopului, inelul ce aruncă 

o sclipire,
pînzele albe din cinematograf, oglinzile, 

albumul plin de chipuri.

Dar nemăsurată e bunătatea orbilor,
nelimitată le e îngăduinţa, mărinimia.
Ei ascultă, zîmbesc şi aplaudă.

Cîte unul chiar se apropie
cu o carte ţinută pe dos
cerînd un autograf de nevăzut.

Traducere de Doru Cosmin Radu

Karina