CORINA-ROTH

Ce a ramas in istorie despre inceputul revolutiei de la Timisoara...

1989 - Timişoara. De la nemulţumiri locale (hotărârea judecătorească după care pastorul reformat Laszlo Tokes urma să fie strămutat în altă localitate), se ajunge la revendicări pe plan politic. Timişorenii se strâng în Piaţa Catedralei. În noaptea de 16 spre 17 decembrie au loc confruntări între manifestanţi şi forţele de ordine.

La fel ca în ţările vecine, în anul 1989 majoritatea populaţiei din România nu era mulţumită de regimul comunist. Politica economică şi de dezvoltare a luiCeauşescu (inclusiv proiecte de construcţii grandomane şi un regim de austeritate menit să permită României să-şi plătească întreaga datorie externă) era considerată responsabilă pentru penuria extinsă din ţară; în paralel cu creşterea dificultăţilor economice, poliţia secretă, Securitatea, era omniprezentă, făcând din România unstat poliţienesc.

Spre deosebire de conducătorii Pactului de la Varşovia, Ceauşescu nu a sprijinit interesele Uniunii Sovietice, ci a urmărit o politică externă proprie. În timpul când liderul sovietic Mihail Gorbaciov vorbea despre reformă, activitatea lui Ceauşescu semăna cu megalomania şi culturile personalităţii ale liderilor comunişti est-asiatici precum nord-coreeanul Kim Ir-sen.

În martie 1989, o serie de activişti de frunte ai P.C.R. au protestat printr-o scrisoare împotriva politicii economice a lui Nicolae Ceauşescu („Scrisoarea celor şase”), dar la scurtă vreme, Nicolae Ceauşescu obţine o victorie politică importantă: Republica Socialistă România reuşeşte achitarea datoriei externe de circa 11 miliarde dolari, cu câteva luni înainte de termenul pe care chiar dictatorul român îl preconizase.

La 11 noiembrie 1989, înainte de congres, pe străzile Brezoianu şi Kogălniceanu din Bucureşti, studenţi din Cluj-Napoca şi Bucureşti au demonstrat cu pancarte „Vrem reforme!” împotriva guvernului Ceauşescu. Studenţii Mihnea Paraschivescu, Graţian Vulpe, economistul Dan Căprariu-Schlachter din Cluj-Napoca şi alţii au fost arestaţi şi anchetaţi de lucrătorii Securităţii de la Penitenciarul Rahova pentru propagandă împotriva societăţii socialiste. O încercare timidă de a protesta împotriva regimului combinată cu bucuria calificării naţionalei române de fotbal la un campionat mondial (victoria cu 3-1 în faţa naţionalei Danemarcei a făcut ca după 20 de ani România să participe din nou la un campionat mondial, cel din Italia) a fost dispersată de Securitate, care şi-a infiltrat lucrătorii operativi printre studenţi.

Căderea Zidului Berlinului şi înlocuirea în noiembrie 1989 a liderului bulgar Todor Jivkov sunt semne ale unui climat revoluţionar în Europa de Est. Între 20 şi 24 noiembrie 1989 a avut loc Congresul al XIV-lea alPCR, care - contrar aşteptărilor opiniei publice interne şi internaţionale - nu a adus nici o schimbare în politica partidului. Ceauşescu a fost reales în funcţia de secretar general al P.C.R., partidul unic (comunist) din România. De asemenea, ceilalţi membri ai Comitetului Politic Executiv (CPEx) al CC au fost confirmaţi în funcţia lor. În discursul final rostit la Congres, Ceauşescu a amintit şi de Pactul Molotov-Ribbentrop, cerând anularea consecinţelor acestuia (implicit, retrocedarea de către Uniunea Sovietică a Basarabiei şi Bucovinei de Nord, anexate în virtutea acestui pact)

În luna decembrie 1989, în ziarul Scînteia, apare pe prima pagina un discurs al preşedintelui Ceauşescu transcris cu toate greşelile gramaticale şi de pronunţare pe care acesta le făcea în exprimarea orală. A fost un semnal transmis în toate cotloanele ţării, fiindcă ziarul avea o răspândire naţională necondiţionată de numărul cititorilor (puţini au citit însă acea primă pagină). Numărul respectiv al Scînteii a dispărut însă apoi din bibliotecile publice

La 4 decembrie, 1989 Ceauşescu a participat împreună cu o delegaţie la întrunirea din Moscova a conducătorilor ţărilor participante la Tratatul de la Varşovia, şi a fost primit separat de Mihail Gorbaciov. Liderul sovietic a ţinut o informare cu privire la rezultatele întâlnirii pe care o avusese cu George H. W. Bush în Malta.

16 decembrie – Izbucnesc manifestările antidictatoriale şi anticomuniste la Timişoara. Intervenţia forţelor de ordine se soldează cu zeci de morţi şi răniţi.

17 decembrie – Şedinţă a CPEx al CC al PCR cu privire la evenimentele din Timişoara.

18 – 20 decembrie – Vizita oficială de prietenie în Republica Islamică Iran a lui Nicolae Ceauşescu (fără Elena). Cu prilejul vizitei este semnat Programul pe termen lung pentru dezvoltarea cooperării economice, comerciale şi tehnici dintre cele două ţări.

19 decembrie – La Timişoara se declanşează greva generală şi se cere demisia lui Nicolae Ceauşescu. Generalul Ştefan Guşă, şef al Marelui Stat Major, raportează la Bucureşti că în stradă nu se află huligani, ci muncitori de la toate întreprinderile timişorene. El ordonă trupelor să intre în cazărmi.

20 decembrie – Timişoara devine primul oraş liber de comunism. Se constituie Frontul Democratic Român, formaţiune politică antitotalitară. Seara, Nicolae Ceauşescu revine în ţară. El se adresează populaţiei, prin intermediul Televiziunii, în legătură cu evenimentele de la Timişoara, declarând că acestea sunt opera unor huligani şi nu au nimic comun cu clasa muncitoare.

21 decembrie – Decret prezidenţial de instituire a stării de necesitate în judeţul Timiş. Mitingul din Capitală, convocat de Nicolae Ceauşescu este întrerupt de grupurile de protestatari, care se regrupează în faţa Hotelului Intercontinental, a ambasadei SUA şi în Piaţa Romană. În cursul nopţii se trage în demonstranţi şi se degajează terenul cu ajutorul blindatelor. Declaraţia şi Programul în 11 puncte alFrontului Democrat Român de la Timişoara, a fost citit din balconul Operei începând cu dimineaţa zilei de 21 decembrie 1989.

O încercare timidă de a protesta împotriva regimului combinată cu bucuria calificării naţionalei române de fotbal la un campionat mondial (victoria cu 3-1 în faţa naţionalei Danemarcei a făcut ca după 20 de ani România să participe din nou la un Mondial, cel din Italia) a fost dispersată de Securitate care şi-a infiltrat lucrătorii operativi printre studenţi. La cea mai mare întreprindere din Timişoara, U.M.T., o parte a muncitorilor a încercat realizarea unui protest şi popularizarea lui în oraş, dar Securitatea a reuşit calmarea spiritelor.

În ziua de 11 decembrie 1989, la emisiunea politică „Panorama” de la postul TV Budapesta 1, s-au difuzat imagini video din Timişoara, avându-l în prim plan pe preotul reformat László Tőkés, care cerea sprijin pentru a nu fi mutat din parohia pe care o conducea. Până în ziua de 15 decembrie 1989, enoriaşii şi un număr mic de cetăţeni ai oraşului au vegheat în faţa parohiei din Piaţa Maria. În acea seară, lucrători ai Securităţii, în civil, au încercat arestarea participanţilor, izbucnind încăierări, care însă nu s-au generalizat sau extins.

La 16 decembrie a izbucnit un protest în Timişoara, ca răspuns la încercarea guvernului de a-l evacua pe pastorul reformat László Tőkés. Pastorul făcuse recent comentarii critice la adresa regimului în mass media internaţională, iar guvernul a considerat că incita la vrajbă etnică. La cererea guvernului, episcopul său l-a revocat din post, privându-l astfel de dreptul de a locui în apartamentul la care era îndreptăţit ca pastor. Enoriaşii s-au adunat în jurul casei sale, pentru a-l proteja de hărţuire şi evacuare. Mulţi trecători, printre care şi enoriaşi ai unei biserici baptiste din apropiere, s-au alăturat protestului, necunoscând detaliile şi aflând de la susţinătorii pastorului că aceasta era o nouă încercare a regimului comunist de a restricţiona libertatea religioasă.

Când a devenit evident că mulţimea nu va dispărea, primarul, Petre Moţ a făcut câteva declaraţii, sugerând că s-ar fi răzgândit în privinţa evacuării lui Tőkés. În acelaşi timp, mulţimea crescuse ameninţător— şi de vreme ce Petre Moţ a refuzat să-şi confirme în scris declaraţia împotriva evacuării pastorului, mulţimea a început să cânte sloganuri anticomuniste. În consecinţă, forţele de miliţie şi ale Securităţii au intrat în scenă. La 7:30 pm, protestul s-a extins, cauza iniţială trecând în planul secund. Unii protestatari au încercat să incendieze clădirea care găzduia comitetul judeţean al Partidului Comunist Român (PCR). Securitatea a răspuns cu gaze lacrimogene şi jeturi de apă, în timp ce miliţia a recurs la forţă şi la arestarea multora. Ei s-au mutat în jurul Catedralei Mitropolitane şi au plecat într-un marş de protest prin oraş, fiind din nou confruntaţi de forţele de securitate.

Protestele au continuat în ziua următoare, 17 decembrie. Protestatarii au intrat în Comitetul Judeţean şi au aruncat pe fereastră documentele partidului, broşurile de propagandă, scrierile lui Ceauşescu şi alte simboluri ale puterii comuniste. Au încercat din nou să incendieze clădirea, dar de această dată au fost opriţi de unităţi militare. Semnificaţia prezenţei armatei pe străzi poate fi una singură: ordinele au venit de la cel mai înalt nivel, probabil chiar de la Ceauşescu. Armata a eşuat în încercarea sa de a restabili ordinea, reuşind să transforme Timişoara într-un infern: focuri de armă, victime, lupte de stradă, maşini în flăcări, TAB-uri care transportau forţe de securitate înarmate şi tancuri. După ora 20:00, se trăgeau focuri de armă din Piaţa Libertăţii până la Operă, inclusiv în zona podului Decebal, Calea Lipovei şi Calea Girocului. Tancuri, camioane şi TAB-uri blocau accesul în oraş, în timp ce elicopterele patrulau zona. După miezul nopţii protestele s-au domolit. Ion Coman, Ilie Matei şi Ştefan Guşă au inspectat oraşul.

Între timp, la Bucureşti, pe 17 decembrie 1989, Ceauşescu a obţinut din partea CPEx aprobarea folosirii forţei pentru înăbuşirea revoluţiei de la Timişoara.

Pe 18 decembrie, la ora 8.15, Nicolae Ceauşescu îi convoacă la reşedinţa sa din strada Primăverii (Bucureşti) pe oamenii de cheie ai conducerii de stat, cu care se întâlneşte pe rând: generalul Marin Neagoe, şeful Directiei a V-a de securitate şi gardă (care l-a însoţit pe Ceauşescu în Iran, împreună cu ministrul de externe Ion Stoian). În jurul orei 8.30 se prezintă generalul Vasile Milea (ministrul apărării), apoi, la scurt timp, Tudor Postelnicu (ministrul de interne) si generalul Iulian Vlad (şeful DSS, cu care Ceausescu a avut ultimele consultări). Avionul prezidenţial a decolat la ora 9.30 şi, pentru prima oară, a fost însoţit pe tot teritoriul ţării şi deasupra apelor teritoriale din Marea Neagră de patru avioane de vânătoare tipul MIG, fapt repetat şi la întoarcere, pe 20 decembrie.

În dimineaţa zilei de 18 decembrie, centrul Timişoarei era păzit de soldaţi şi agenţi de Securitate în haine civile. Primarul Moţ a cerut o adunare a partidului la Universitate, cu scopul de a condamna „vandalismul” zilelor precedente. De asemenea a decretat legea marţială, interzicând populaţiei să circule în grupuri mai mari de două persoane. Sfidând interdicţiile, un grup de 30 de tineri au înaintat spre Catedrala Ortodoxă, unde au fluturat drapele tricolore din care tăiaseră stema comunistă. Aşteptându-se să se tragă în ei, au început să cânte „Deşteaptă-te, române!”, un vechi cântec patriotic care fusese interzis din 1947. Într-adevăr s-a tras asupra lor, unii dintre ei au murit, alţii au fost răniţi grav, în timp ce unii au avut norocul să scape.

În aceeaşi seară, 43 de cadavre ale celor împuşcaţi mortal la demonstraţie, dar şi ale unor răniţi executaţi în Spitalul Judeţean, au fost sustrase de la morga spitalului şi duse la Bucureşti pentru ca urmele represiunii să fie şterse. Cadavrele vor fi incinerate la crematoriul „Cenuşa” din Bucureşti, cenuşa a fost colectată în patru pubele de gunoi şi ulterior deversată într-o gură de canal aflată pe raza localităţiiPopeşti-Leordeni, Ilfov. (Pentru detalii vezi: Operaţiunea Trandafirul.)

La 19 decembrie, Radu Bălan şi Ştefan Guşă au vizitat muncitorii din fabricile timişorene, dar au eşuat în a-i determina să-şi continue munca. Pe 20 decembrie, coloane masive de muncitori au intrat în oraş. 100.000 de protestatari au ocupat Piaţa Operei (astăzi „Piaţa Victoriei”) şi au început să strige sloganuri anti-guvernamentale: „Noi suntem poporul!”, „Armata e cu noi!”, „Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!”. În foaierul Teatrului Naţional din Timişoara o serie de cetăţeni curajoşi vor crea Frontul Democratic Român, cu un Program politic în care se regăseau cererile celor aflaţi în Piaţă. Între timp,Emil Bobu şi Constantin Dăscălescu au fost desemnaţi de Elena Ceauşescu (Nicolae Ceauşescu era la acel moment într-o vizită în Iran) să se întâlnească cu o delegaţie a protestatarilor; totuşi, ei au refuzat să îndeplinească revendicările oamenilor şi situaţia a rămas în mare parte neschimbată.

La 20 decembrie, trenuri încărcate cu muncitori de la fabrici din Oltenia au sosit la Timişoara. Regimul a încercat să-i folosească la înăbuşirea protestului, dar până la urmă aceştia s-au alăturat timişorenilor. Un muncitor explica: „Ieri, directorul fabricii noastre şi un oficial al Partidului ne-au strâns în curte, ne-au dat bâte din lemn şi ne-au spus că huliganii şi ungurii devastează Timişoara şi că este de datoria noastră se mergem acolo şi să ajutăm la înăbuşirea demonstraţiilor. Dar acum mi-am dat seama că nu este adevărat.

Treptat situaţia iese de sub controlul autorităţilor. Mai mulţi militari încep să fraternizeze cu demonstranţii. La sfârşitul zilei, Timişoara este declarată oraş liber de către demonstranţi.

Manifestul „A căzut tirania” tipărit la Timişoara în 22 decembrie 1989

Evenimentele din Timişoara au fost descrise în jurnalele de ştiri ale radiourilor Radio Europa Liberă şi Vocea Americii, ascultate clandestin de către români, precum şi de către studenţii care se întorceau acasă pentru sărbătorile de Crăciun.

Schimbarea sistemului comunist era un fapt la sfârsitul lui decembrie, dar cu mari sacrificii de a caror absurditate ne întrebam si astazi:

1104 morti, dintre care 162 înainte de 22 decembrie, iar 942 dupa 22 decembrie

3352 raniti, dintre care 1107 înainte de 22 decembrie si 2245 dupa 22 decembrie

Din sufletele a sute de mii de timişoreni adunaţi în Piaţa Victoriei în decembrie 1989, prin sufletul lui a luat naştere imnul Revoluţiei de la Timişoara. Ilie Stepan este cel care a dus numele primului oraş liber în lume. Piesa lui, intitulată "Timişoara", a devenit un adevărat imn al Revoluţiei din 1989.