In memoriam...Alex. Leo Şerban

Alex. Leo Şerban (n. 28 iunie 1959, Bucureşti - d. 8 aprilie 2011, Bucureşti) a fost un critic de film român, eseist, prozator, traducător şi artist vizual, senior editor la revista Dilema veche.


Criticul de film Alex. Leo Şerban, în vârstă de 52 de ani, a decedat la Spitalul "Matei Balş" din Bucureşti, au declarat, sâmbătă, surse apropiate acestuia, informează Mediafax.

Alex. Leo Şerban, care a murit vineri noapte, la vârsta de 51 de ani, de o boală incurabilă, a fost unul dintre cei mai apreciaţi şi mai rafinaţi critici de film români, un apropiat al cineaştilor din noul val românesc şi un fin observator al lumii celei de-a şaptea arte.




Alex. Leo Şerban a absolvit Facultatea de limbi şi literaturi străine din cadrul Universităţii din Bucureşti în 1983, a fost bursier al Ministerului Culturii franceze (1992), "International Visitor" în SUA (1996) şi bursier GE/NEC (2003-2004). În prezent ţine un curs pentru masteranzi la Centrul de Excelenţă în Studiul Imaginii.
Debutează în 1976 cu un poem în Chicago Review, SUA.

Trupul neînsufleţit al lui Alex. Leo Şerban va fi depus, luni, la Casa Monteoru.Admiratorii lui Alex. Leo Şerban îşi vor putea lua rămas bun de la el, luni, la sediul Uniunii Scriitorilor (Casa Monteoru), după ora 16.00, scrie criticul de film Iulia Blaga, potrivit Mediafax .
Incinerarea va avea loc la Crematoriul Vitan Bârzeşti marţi, la ora 14.00.

Alex. Leo Şerban, 2009
Începând cu 1982 este prezent (cu eseuri, poezie, proză, traduceri) în majoritatea publicaţiilor culturale româneşti (Secolul 20, România literară, Luceafărul, Contrapunct, Litere, Arte & Idei, Lettre internationale, Idea etc.) şi în câteva străine (Cahiers du cinema, Cover Magazine, Film Comment). Colaborează la Elle, Idei în dialog, Libertatea, Observator cultural, Suplimentul de cultură, Ziarul de duminică.
A fost singurul critic român invitat în emisiunea Double Je a lui Bernard Pivot (2004).
Realizator şi moderator al emisiunii Fotograme de pe TVR Cultural (2005-2006).
Conferenţiar la Lincoln Center, la Universităţile Umea, Humboldt, Pittsburgh şi la Teatrul Naţional din Bucureşti.
A prezentat Retrospectiva Lucian Pintilie de la Londra (2004), curatoriat şi prezentat Festivalul de film românesc Romanian Cinema: A Journey organizat de ICR Londra (2007) şi retrospectiva Shining Through a Long, Dark Night de la Lincoln Center (2008).
A fost membru în boarduri (Centrul Soros Bucuresti, Consiliul Europei Strasbourg, Fundatia ProHelvetia, EuroArt etc.) şi în juriile mai multor festivaluri de film (FIPRESCI: Londra, Lisabona, Salonic; TIFF, DaKINO, Alter/Native, Anonimul; preşedinte al juriului la Festivalul de film experimental de la Baia Mare etc.), iar în perioada 2007-2010 a fost consilierul de selecţie al Festivalului Filmului European.
În ianuarie 2008 a fost ales – în urma unui sondaj pe site-ul www.cinemagia.ro – "Criticul de film preferat al cinefililor români".
A fost primul beneficiar al Marelui Premiu pentru Jurnalism cultural acordat de Fundaţia "Timpul" (2008).
A fost lector universitar la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti (UNATC). În 2000 s-a autoexclus din Uniunea Cineaştilor din România (UCIN) şi din Asociaţia Criticilor de Film Români.
În 2009, Alex. Leo Şerban a părăsit România şi s-a mutat în Buenos Aires, dezamăgit de profesia sa şi de faptul că „statul nu dă o ceapă degerată” pe filmele româneşti.

Lucrări publicate

Lars von Trier: filmele, femeile, fantomele (în colaborare cu Mihai Chirilov şi Ştefan Bălan - Ed. Idea Design & Print 2004), Premiul Asociaţiei criticilor de film din România
Dietetica lui Robinson (Ed. Curtea Veche, 2006), nominalizata la Premiile revistei România literară şi la cele ale Uniunii Scriitorilor
De ce vedem filme. Et in Arcadia cinema (Ed. Polirom, 2006), Premiul de critică cinematografică al Uniunii Cineaştilor
4 decenii, 3 ani şi 2 luni cu filmul românesc (Ed. Polirom, 2009)
N-am scris niciodată într-un oracol.


O să încerc, aşadar, să mă pun în mintea adolescentului care eram (n-ar fi foarte greu: unii spun că încă sînt adolescent!) şi o să scriu frumos în albumul tău, dragă Almanahule, ceea ce cred eu despre:



1. Flori. Floarea mea preferată este Trandafirul. Obişnuiesc să merg în parcul Circului, pentru că este mai aproape de unde stau, şi să fur trandafiri. Cînd se lasă seara, pe furiş, cu un foarfece de grădină şi o sacoşă mare de plastic. N-am fost prins niciodată, fie pentru că gardienii dorm, fie că sînt foarte bun. Am o tehnică de nota zece: mă fac că mă plimb pe aleile parcului, ochesc o tufă plină de trandafiri, privesc de jur-împrejur ca să mă asigur că nu mă vede nimeni şi, zbang!, mă arunc la pămînt... Scot foarfecele, tai la repezeală, ţac-ţac, tijele care mă interesează, le bag în pungă, apoi mă ridic brusc şi-mi continui drumul ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Mai merg. Iar ochesc o tufă (altă culoare de trandafiri), iar privesc în jur, iar mă arunc la pămînt, ţac-ţac... Fac chestia asta pînă se umple punga. După care plec, demn, din parc, cu ditamai punga din care ies parfumuri.



Florile sînt atît de frumoase că nu mă lasă inima să le abandonez în parc. Ştiu că există şi oameni obtuzi, care consideră că ceea ce fac eu este infracţiune. O fi, nu zic nu, dar este o infracţiune estetică: doresc să fiu înconjurat de frumos. Trandafirul este frumos, deci trebuie să-l am. Frumosul este gratuit, dar trebuie să ai curaj să furi ceea ce este gratuit! Aceasta este filozofia mea de viaţă.



2. Filme. Filmul meu preferat este Ce s-a întîmplat cu Baby Jane? Este un film făcut prin anii '60 de un regizor american, Robert Aldrich. Filmul este alb-negru şi în el joacă Bette Davis şi Joan Crawford. Sînt două surori care se urăsc de moarte. Baby Jane (Bette) a fost un "copil minune" care cînta în vodeviluri şi care devenise foarte cunoscută. Dar pe urmă a crescut, ba chiar a îmbătrînit, şi nu mai ştie nimeni de ea... Sora ei, în schimb, a ajuns o vedetă foarte faimoasă de la Hollywood. Doar că a paralizat în urma unui accident de maşină şi, de atunci,n-a mai văzut-o nimeni. Stă numai în casă, păzită bine de Baby Jane, care e un monstru: îi face numai mizerii, n-o lasă să se vadă cu nimeni şi îi pune un şobolan mort în farfurie! Sora celebră ţipă, se învîrteşte cu scaunul de paralitică pînă ameţeşte şi vrea să fugă ajutată de menajeră, dar Baby Jane se prinde şi-o omoară pe menajeră pentru că e, v-am spus, un monstru. Am uitat să vă spun că mai apare la un moment dat un individ cam grăsan, angajat de Baby Jane să o acompanieze la pian, pentru că vrea să-şi facă (adică Baby Jane) "comeback"-ul în lumeashowbiz-ului, şi biata Baby Jane se cam îndrăgosteşte de el, dar tipul, pe lîngă că e gras, e cam alunecos, stă cu maică-sa şi nu pare interesat de femei... În fine. Ce e mişto e că, la un moment dat, Baby Jane cîntă cîntecelul care a făcut-o faimoasă cînd era copil, iar cîntecelul zice aşa: "I've written a letter to Daddy", versul următor e "The address is heaven above" şi aici Baby Jane arată spre cer, adică înţelegi că taică-su a mierlit-o şi a rămas singură-singurică, e foarte înduioşător acest cîntecel pentru că îţi dai seama că Baby Jane a rămas cu o minte de fetiţă,n-a mai ieşit din cîntecelul ăla şi trăieşte în continuare visul ei de copil răsfăţat căreia i s-a promis o carieră, dar a venit soră-sa şi i-a furat cariera, cum să n-o înţelegi?... Adică, ce vreau să spun e că eu m-am identificat cu Baby Jane, nu cu soră-sa, o dată pentru că Baby Jane e jucată de Bette Davis, care e o actriţă mai mare ca Jane Crawford, a doua oară pentru că soră-sa suferă şi e o victimă, şi nimeni nu vrea să sufere sau să fie o victimă.



În plus, Baby Jane e ca Trandafirul din parcul Circului, tăiat, ţac-ţac, şi uitat să se veştejească într-un apartament: ceva care a fost frumos şi acum nu mai e, şi lumea vrea mereu alţi trandafiri, dacă înţelegeţi unde bat... E un film foarte trist.



3. Fete. Iubita mea preferată este L. În liceu toată lumea ştie că sînt îndrăgostit de L., ştie şi ea fireşte, dar nu pot să-i dau numele întreg pentru că acum L. este iubita lui T., care este un mare jurnalist şi nu ştiu dacă ştie că sînt îndrăgostit de L.



L. este o fată cu nasul puţin coroiat şi cu pielea smeadă, ceea ce mie mi se pare foarte sexy. Se vopseşte un blond spălăcit, uneori puţin roşcat (în funcţie de cum îi iese culoarea), şi e foarte "ciudată" ("ciudată" în sensul bun, fireşte!). Adică, împreună cu prietena ei nedespărţită, N. (care, şi ea, este căsătorită şi divorţată, şi-n plus cumnată cu un foarte cunoscut showman, aşa că nu pot să-i dau nici ei numele întreg), L. este una din cele mai ciudate fete din liceu, dacă nu chiar cea mai ciudată. Inventează poveşti cu fantome, sau cu Leonard Cohen (cîntăreţul ei preferat), sau cu David Bowie, şi povesteşte atît de bine că mă face să cred că ea chiar a văzut fantome la ea în cartier (Mîntuleasa) - N. dă din cap că da... - sau că l-a cunoscut pe bune pe Leonard Cohen (care i s-a arătat în vis şi i-a făcut chemare pe insula Hydra, unde locuieşte). În clasă îmi trimite bileţele (la toate orele, exclus cînd avem extemporal) despre tot felul de lucruri ciudate care i s-au întîmplat (ei i se întîmplă numai lucruri ciudate) şi, cînd se termină ziua, o conduc acasă (în Mîntuleasa) şi-mi povesteşte în continuare... Nu mă plictisesc niciodată, pentru că L. este ciudată, cum spuneam, dar are şi umor - de fapt, cred că are umor înainte de a fi ciudată, sau ciudăţenia ei este plină de umor, sau umorul ei este ciudat,whatever -, iar cînd tace e suficient să mă uit la nasul ei uşor coroiat şi la pielea ei smeadă ca să nu mai fie nevoie să spun nici eu nimic. (Ăsta e un cuvînt care îi place şi ei, "smead", de aia îl folosesc!)



Eu despre L. atîta am avut să vă povestesc, restul e secret.



4. Băieţi. Aici nu ştiu ce să vă povestesc, pentru că sînt mai mulţi.



5. Melodii, Cîntăreţi. Datorită lui L., ascult numai Leonard Cohen: Suzanne, Bird on a Wire, Sisters of Mercy, Famous Blue Raincoat... FBR este preferatul meu, poate pentru că se termină cu "Sincerely, L. Cohen". Este un cîntec care se întîmplă devreme, "it's four in the morning", şi iarna, "the end of December", de aia - probabil - cîntăreţul abia ciupeşte cîteva coarde de chitară şi cîntă aşa, "dus", adormit, probabil foarte trist (se explică de ce) şi cu o voce ca de fantomă (de aia-i place şi lui L., probabil). E trist (foarte trist) pentru că, de fapt e o scrisoare pe care L. Cohen o scrie unui tip care i-a furat iubita, sau aşa ceva (am stat nuştiucît, eu şi cu L., pe un vers care n-avea nicio noimă, ni se părea nouă, Cohen cîntă cum cîntă el, foarte încet, şi zice acolo ceva gen "You came home with your Lii-iii mălăăn", ce dracu'o fi asta, "Lii-iiimălăăn", ne-am întrebat, şi după un timp ne-am dat seama că zice "Lili Marlene" şi ne-am bucurat foarte mult pentru că Marlene Dietrich, care cînta "Lili Marlene", este altă preferată de-a noastră, iar faptul că pînă şi Leo cîntă despre ea arată că e "de-al nostru"...)



Într-o zi, N. vine plînsă la liceu şi ne spune că a auzit, din surse foarte sigure, că "Leo a murit!"... Noi, pînă atunci, spuneam în dreapta şi-n stînga că "ne-am da un an din viaţă numain să-l cunoaştem", eventual pe insula Hydra (dacă o invita pe L.), iar acum N. venea cu această veste care nu, NU putea fi adevărată!! Nu ştiu cum am rezistat orelor din ziua aceea, la liceu, eram aşa de trişti şi de abătuţi că unii profesori ne-au întrebat dacă avem un deces în familie... Cum puteam să le spunem: "Nu ştim încă?"!?



Aşa că m-au însărcinat, L. şi cu N., să-l sun pe cel mai atotcunoscător om din România - Florian Pittiş - şi să-l întreb, direct şi bărbăteşte, dacă e adevărată cumplita veste. O colegă de-a noastră, care era combinată cu un rocker, ne-a făcut rost de numărul de telefon şi seara, cînd am venit de la ore, am format, tremurînd, numărul respectiv (tremuram şi de frica răspunsului, şi pentru că nu mai vorbisem la telefon cu o celebritate!). N-a răspuns dl. Florian Pittiş, a răspuns - cred - mama dumisale, am întrebat dacă pot să vorbesc cu "Dl. Florian Pittiş în persoană", din fericire doamna nu m-a întrebat cine sînt, a lăsat receptorul şi am auzit-ostrigînd, "Moţuuu...?", după un timp a răspuns chiar "Moţu", cu vocea aia a lui, şi eu i-am bîiguit pe nerăsuflate, "E-adevărat-că-a-murit-Leonard-Cohen?" "Cineee?" a întrebat dl. Pittiş. "Leonard Cohen", am mai spus eu o dată - parcă simţind, pe măsură ce încercam să pronunţ cît mai corect, "Lenărdcouăn" (doar făceam liceu de engleză!), că lucrul era chiar mai grav decît credeam - uite, şi dl. Pittiş se fereşte să-mi spună-n faţă cumplitul adevăr! "Ah, Lionard Coen!",mi-a zis - în fine - dînsul, corectîndu-mă. "Nu, nu e adevărat." "Sînteţi sigur?", am mai avut eu tupeul să-l întreb (era clar că dînsul ştia mai multe despre "Lionard" decît ştiam eu despre "Lenărd"...). "Categoric!" Am sunat-o imediat pe L. să-i spun bucuroasa veste, ea a sunat-o pe N., care a sunat-o pe colega-combinată-cu-un-rocker şi, a doua zi, tot liceul a aflat că nu mai sîntem în doliu...



Cînd ascult cîntecul ăsta, Famous Blue Raincoat, eu văd ceva albastru (normal), nu văd niciun "raincoat", nici "famous", nici ne (nu-nţeleg de ce...), în schimb îl văd pe "L. Cohen" cu faţa cît un zgîrie-nori cîntînd foarte trist, dar totuşi fericit că nu a murit înainte de vreme, avînd timp să ajungă călugăr budist la o mănăstire Zen din California (Hydra a dispărut de pe hartă)... Şi mai văd New Yorkul sub ninsoare, ca un glob din ăla de plastic pe care, dacă-l zgîlţii, se stîrneşte o furtună de fulgi, şi printre fulgii ăia încerc să văd - dar asta îmi iese mai greu - scena în care Baby Jane dansează fericită pe plajă, cu două îngheţate luate gratis de la toneta alb-negru din film, care se întîmplă tot în California (= legătura cu "Lenărd"!). E vară, e soare, e ziua-namiaza mare, dar fulgii tot nu se topesc, şi L. apare în film (în alb-negru) şi-mi spune, "Îţi mulţumesc, dragă Alex, pentru filmul recomandat, i l-am recomandat şi lui N., care şi ea îţi mulţumeşte, am devenit fane Bette Davis..." Apoi o văd pe Baby Jane scriindu-i o scrisoare lui "Daddy", arătînd spre cer, de unde tot cad fulgi, care de fapt sînt cornete de îngheţată, care devin "raincoats" cu numele "L. Cohen" cusut cu fir auriu pe mîneci, care mîneci sînt pline de trandafiri roşii, care - cînd globul de plastic se topeşte fără sunet, la sfîrşitul cîntecului - împrăştie un parfum de zăpadă. E ceea ce simt cînd ascult acest cîntec.



Vă mulţumesc pentru atenţie.

a.l.s.
Almanah Caţavencu, decembrie 2006


Alex. Leo Şerban
Dilema Veche, noiembrie 2009


Dragi cititori,


Sînt mai bine de 16 ani de cînd scriu la Dilema (veche)... (Este, practic, dublul celei mai lungi relaţii pe care am avut-o cu cineva!) Am fost de faţă la naşterea revistei, la aniversările ei succesive, la părăsiri (unele, din fericire, temporare) şi regăsiri, la prime-veniri şi primeniri, la schimbări şi mutări, la bucurii şi tristeţi, la suişuri şi coborîşuri şi iar suişuri. Cum se zice la nuntă, "la bine şi la greu". A fost - o mărturisesc fără nici un bemol - cea mai plină experienţă profesională pe care am avut-o vreodată. La lansarea Dilemei, în ianuarie 1993, Cosaşu a spus (memorabil cum îl ştim) că o revistă se face dansînd. Ei bine, tot ce mai pot adăuga este că am dansat - dilematic - cît să schimb vreo zece perechi de pantofi. Dilema a reuşit acest pariu aproape imposibil: să armonizeze "stilurile de dans" diferite ale unor oameni feluriţi. Am dansat, fiecare cum am putut şi ştiut, însă pe aceeaşi muzică. A dance to the music of time (este titlul unui roman englezesc) în interpretarea orchestrei dirijate de Andrei Pleşu.

Iar la sfîrşit, o reverenţă.

Spun, aici, "sfîrşit" pentru că simt că, în ce mă priveşte, am ajuns la un fel de finiş. Cheful de a dansa mi-a pierit. A intervenit o rutină, o rugină, o insatisfacţie (pur personală) legată de meseria de jurnalist. Şi chiar de critic de film: am văzut, în ultimii ani, cum acest statut - la care visam, adolescent, nesperînd că visul mi se va împlini - a ajuns să nu mai însemne nimic. Credeam că sîntem utili, noi, criticii de film; îmi dau seama însă tot mai mult că probabil împărţim cu cronicarii de dans calitatea de "cea mai nefolositoare meserie din lume". Asta, văzuţi din afară. Dinăuntru, constat că ceea ce începuse ca o pasiune devine un soi de sinecură. Sîntem invitaţi la festivaluri, în jurii etc., ca şi cum am fi deportaţi în vagoane de lux. Condiţia fiind să nu ne uităm o clipă pe geam, ci numai la filme. Or, dincolo de geam, oamenii nu văd filmele pe care le vedem noi, ci filmele de la televizor, pe care noi le-am văzut deja. Părem că ne chinuim să stoarcem soare din castraveţi...

Am avut totuşi norocul să fiu martorul renaşterii filmului românesc. Numai că, din păcate, perspectivele - şi aici - sînt sumbre. Cînd doi dintre cei mai optimişti regizori români (Cristian Mungiu şi Tudor Giurgiu) recunosc, în diverse interviuri, că filmul românesc a luat un start bun, dar va rata finişul din indolenţă sau incompetenţă instituţională, lucrurile sînt mai grave decît dacă ar spune-o un pesimist incurabil. Nu ştiu dacă românii mai sînt interesaţi să vadă filme româneşti bune; ştiu însă sigur că statul nu dă o ceapă degerată pe ele. Ce să mai vorbim despre critică...

Mi-ar fi, cu siguranţă, foarte comod să mă prefac, avînd de partea mea - deja - comoditatea de a scrie uşor, fără efort. M-aş preface că jurnalismul e ceea ce-mi place mai mult să fac, că lumea e foarte interesată de opiniile mele, că statutul pe care mi l-am dorit e la fel de prestigios ca atunci cînd mi l-am dorit, că nimic nu s-a schimbat şi că, în fond, chiar dacă totul s-a schimbat, pot continua ca şi cum - un finiş comod, senin şi nedilematic. Dar, tocmai pentru că întrebările pe care mi le pun sînt mai numeroase decît răspunsurile pe care le-aş putea da, am decis să mă opresc aici. O experienţă se încheie, dar căutarea continuă, căci lumea e mare.

Vă mulţumesc că m-aţi însoţit o bucată de drum.


a.l.ş.