Pablo Neruda-Moare cate putin

"În poezia lui Pablo Neruda, poet fundamental, se revarsă, ca într-un fluviu enorm, multe din coşmarurile unei epoci disperate, scindate, convulsionate. Ca într-un mare curs de apă tropical, în el se contopesc fluturele şi calmanul, putreziciunile nopţii şi parfumul zorilor. Dar sub valurile acestei ape curgătoare continuă să existe o viaţă subterană şi gregară, nocturnă, plină de mâl şi rădăcini. ”  (Mariano Picón Salas) Pablo Neruda, pseudonimul scriitorului Chilean Ricardo Eliecer Neftalí Reyes Basualto, s-a născut în Parral, un oraş aflat la 300 km la sud de Santiago, la data de 12 iulie 1904. Tatăl său a lucrat în domeniul căilor ferate, iar ama sa, Rosa Neftalí Basoalto Opazo, a fost învăţătoare murind la două luni după ce l-a născut. Prima lucrare a sa publicată a fost un eseu pe care l-a scris la vârsta de treisprezece ani, “Entusiasmo y perseverancia”, pentru un ziar local.  În 1920, când el a adoptat pseudonimul de Pablo Neruda, a început să publice de poezii, proză şi articole în ziare. Anul următor, el s-a mutat în Santiago pentru a studia franceza devenind profesor. Curând abandonează catedra dedicându-şi întregul timp poeziei.  În 1923, primul său volum de poezie, “Crepusculario”, a fost publicat. În anul următor publică “Veinte de poemas de amor” şi “Canción desesperada”, o colecţie de poezii de dragoste care au fost controversate pentru erotismul lor. Ambele lucrări au avut o critică favorabilă peste hotare şi au fost traduse în mai multe limbi. Peste decenii, “Veinte poemas”, se va vinde în milioane de exemplare şi va deveni una dintre cele mai cunoscute creaţii ale sale. Marele romancier colombian Gabriel García Márquez îl considera "cel mai mare poet al secolului 20 în oricare limbă". El a fost un scriitor prolific, scriind poezii de dragoste, poezii suprarealiste, poeme epice cu caracter istoric, poezii politice, poezii despre lucrurile comune şi nu în ultimul rând poezii despre natură şi mare.Deşi avea o reputaţie recunoscută, atât în ţară cât şi peste hotare, Pablo Neruda, a trăit în mizerie. În timpul vieţii sale, Neruda a fost celebru pentru convingerile sale politice. Un comunist sincer, el a fost o scurtă perioadă de timp senator al partidului comunist, înaintea exilului forţat. În 1970, Neruda, întors din exil, a candidat pentru preşedinţie, dar a sfârşit dând sprijinul său lui Salvador Allende. În 1971, lui Pablo Neruda i-a fost a acordat premiul Nobel pentru literature. În 1973, la 23 septembrie, moare răpus de boală… Poem Moare cate putin cine se transforma in sclavul obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii; cine nu-si schimba existenta; cine nu risca sa construiasca ceva nou; cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste. Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru. Moare cate putin cine evita pasiunea, cine prefera negrul pe alb si punctele pe “i” in locul unui vartej de emotii, acele emotii care fac ochii sa straluceasca, oftatul sa surada, si care elibereaza sentimentele inimii. Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este nefericit in lucrul sau; cine nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis; cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile “responsabile”. Moare cate putin cine nu calatoreste; cine nu citeste; cine nu asculta muzica; cine nu cauta harul din el insusi. Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat. Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si detestand ploaia care nu mai inceteaza. Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput; cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras si cine nu raspunde chiar daca cunoaste raspunsul. Evitam moartea cate putin, amintindu-ne intodeauna ca “a fi viu” cere un efort mult mai mare decat simplul fapt de a respira. Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire splendida. Totul depinde de cum o traim… Daca va fi sa te infierbanti, infierbanta-te la soare. Daca va fi sa inseli, inseala-ti stomacul. Daca va fi sa plangi, plangi de bucurie. Daca va fi sa minti, minte in privinta varstei tale. Daca va fi sa furi, fura o sarutare. Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica. Daca va fi sa simti foame, simte foame de iubire. Daca va fi sa doresti sa fii fericit, doreste-ti in fiecare zi… TOTDEAUNA Eu n-am fost gelos Niciodată! Vino cu un bărbat pe umeri! Vino cu o sută de bărbaţi în plete, Vino cu o mie de bărbaţi între glezne şi sâni! Vino ca un râu plin de înecaţi care întâlneşte marea mânioasă şi veşnica spumă- timpul! Târăşte-i pe toţi după tine! Acolo unde te aştept eu vom fi totdeauna singuri, vom fi totdeauna numai tu şi eu, singuri pe pământ pentru a ne începe viaţa. Pot sa scriu versurile cele mai triste acum Pot sa scriu versurile cele mai triste acum. Sa scriu de pilda :”noaptea-i instelata Si tremura sub gheata, in departare, astrii Vantul noptii se roteste prin ceruri si canta”. Pot sa scriu versurile cele mai triste in noaptea asta. Da, am iubit-o si, uneori, si ea m-a iubit. In nopti precum aceasta, am avut-o in bratele mele Si, sub cerul fara margini, am sarutat-o de atatea ori. Ea m-a iubit si, uneori si eu am iubit-o ; Cum sa nu fi iubit nemiscarea marilor sai ochi. S-ascult imensa noapte, mai imensa fara ea. Si versul cade-n sufet ca roua peste iarba. Ce importanta are ca dragostea mea n-o mai poate pastra ? Noaptea e plina de stele si eu sunt fara ea. Aceasta-i tot. In departare cineva canta. In departare. Cu aceasta pierdere sufletul meu nu se poate impaca. Ca si cand ar dori s-o apropie, ochii mei o cauta. Inima mea o cauta, si ea nu e cu mine. Aceasta noapte leagana aceiasi arbori, Numai noi, cei de atunci, nu mai suntem aceiasi. N-o mai iubesc, e adevarat, Dar cat am iubit-o !... POEMUL XV Iubescu-te cînd taci, cãci pari a fi absentã, percepi din depãrtare, cum vocea mea se scurge. De parcã ochii tãi ar fi orbiti de-o razã, iar un sãrut de parcã pe-o viatã ti-ar ajunge. Cum sufletu-mi, iubito, se aflã pretutindeni, apari din mii de lucruri ce-mi apartin doar mie. O, fluturas din visuri, suspinul vietii mele, încapi doar în cuvîntul captiv: melancolie. Si te iubesc cînd taci, de parcã-ai fi departe, parcã ai fi mirajul ce în luminã piere. Tu mã auzi din hãuri, cum vocea mea dispare. Mã lasã sã mã mistui. Mai mult ce as mai cere? Si lasã-mã, iubito, sã-ti spun tot prin tãcerea împlinitã ca inelul, precum lumina clarã, cã esti noapte cu astri ce rãtãcesc sub boltã. Tãcerea ta-i a stelei din lumea selenarã. Iubescu-te cînd taci, cãci pari a fi absentã, de parca-ai fi departe, de-o vesnicie moartã. Si-atunce ne-ar ajunge o vorbã doar, un zîmbet, povestea mea de suflet, poveste-adevãratã.