.jpg)
Un amalgam de vise, pe punţi de întuneric
Se scaldă fără vlagă, mugind adânc în valuri
Se scutură dorinţa, se-amestecă feeric
Atâta nebunie adulmecând spre maluri.
Nimic nu mai contează, doar scâncete se-aud;
E tot albastrul-verde misterios, demonic
Ascuns tot mai adânc sub nebunescul nud
Al cântecului morţii, cu zâmbetu-i sardonic.
Secundele se-adună într-un mănunchi de doi
Nu-i cale de întoarceri şi-i pauză de stele,
Au mai rămas în noapte doar cântecul din noi
Şi visele nebune în dans de vânt şi iele.
Adună-mă din valuri şi dă-mi sărutul vieţii!
Mă tot scufund şi cerul se sparge-n amănunte;
Mai prinde-mă odată în pragul dimineţii
Şi-n amintiri albastre şi-n întrebări mărunte:
De ce mă ninge ploaia cu picuri de lumină
Când e furtună neagră în mine şi-n cuvânt?
De ce mai cântă luna când plouă-atâta vină
Peste furtuni şi lacrimi şi peste legământ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu