INIMA MEA ÎN TOAMNĂ BORIS IOACHIM

I Doamnă toamnă - viaţa mea O îneci în amintire... Sufletu-mi cum aş putea Să-l îmbăt de fericire? Toamnă - cântec cenuşiu Viu miroşi a despărţire… Suflet, sufletu-mi pustiu, Vag mai ştie de iubire. Doamnă toamnă – inima Bate-n ritmuri funerare Toamnă hâdă, viaţa mea, De ce n-are căutare? II Stau ferestrele pustii şi reci Vântul numele mi-l strigă-n noapte Amintiri se-ngână pe poteci În miros dulceag de mere coapte. Înc-o toamnă mi-a bătut în geam… Oare câte înc-or să mă cheme? Doamne, anii tineri să-i mai am Toamna n-ar putea să mă blesteme. Toamna – vechi tovarăş de beţii Să gândesc la moarte mă îndeamnă… Zilele şi nopţile pustii Ale tale sunt, beţivă toamnă. III Se zbenguie-n aer firavi funigei Lumina e galbenă, calmă Din aburul verii o frunză de tei Cu jale îmi cade în palmă Stau singuri salcâmii la margini de drum Nu-s păsări pe ramuri să-i plângă Pe marginea văii, în haină de fum Prelinge-se toamna nătângă. Ce arsă e iarba pe dealuri, pe şesuri! O, vară – minune de-arome ce-ai fost! Rămân amintiri cu vagi înţelesuri Atât; şi salcâmii plângând fără rost. IV Deasupra mea e cerul şi-acolo Dumnezeu. Alături, sub fereastră, un tei şi câţiva plopi. O urbe păcătoasă şi-n ea destinul meu; Şi toamna care vine, şi drumul plin de gropi. Un câine prin gunoaie adulmecă hulpav, Amară dup-amiază şi lume la plimbare, Şi dangăte de clopot cu timbru-nalt şi grav Deasupra, peste case - neputinciosul soare. Mereu, mereu, angoasă şi lacrimă de sclav Apusuri ruginite pe urbea păcătoasă, Şi câinele ce scurmă gunoaiele hulpav Şi toamna care vine – şi jalea ce m-apasă. V O, inimă bolnavă azi, Bolnavă ieri şi-ntotdeauna De ce-n tristeţea neagră cazi Când vârcolaci mănâncă luna? Au toamna ţi-a-mplântat hain Al disperării greu pumnal? Ori pregeţi veşnic în suspin Plutind pe-al vieţii silnic val? De ce mă dori în asfinţit? Sau m-ai durut din totdeauna? De ce ţi-e zbuciumul cumplit Când vârcolaci mănâncă luna? VI Azi, iubirile de ieri Mi se-arată ca-ntr-un vis… Toamna, vreme de dureri, Norul pleoapei mi-a deschis. Vagi parfumuri, vagi păreri Mă-nfioară-n ceas târziu… Toamna – vreme de dureri Urlă-n noapte a pustiu. Vai! Mâine, dar mâine ce va fi, Lacrimă sau dor zadarnic? Plânsul meu, cine-l va şti, Piaza rea sau vântul harnic? VII De fiecare toamnă mă leag-o despărţire, Ogoarele arate de IERI îmi amintesc Şi crângurile verii, rămase-n părăsire De-o altfel de durere, perfid, îmi amintesc. În fiecare toamnă fiinţa-mi vrea să moară Dar veselă scânteie mereu se-mpotriveşte: E gândul ce-mi şopteşte de dulcea primăvară, De veşnica speranţă, ce-n mai înmugureşte. E toamna gândul negru şi inima pribeagă Lipsită de speranţă, lipsită de temei, Dar vesela scânteie făcută-i ca să şteargă Zăbranicele toamnei şi stihiile ei. VIII Nu-i nici o bucurie în viaţa mea banală… Iubito, vine toamna şi frunza-i tot mai rară. Priveşte, la fereastră, copacii ce se ndoaie Şi gustă-n pragul uşii văzduhul plin de ploaie Nu-i nici o bucurie în viaţa mea pustie… Că vine, iarăşi, toamna – dă frunza mărturie. Priveşte, să-ţi dai seama, de ce mi-e dragă vara Şi nu ofta când vine, înnegurată, seara. Nimic, nici o schimbare în viaţa mea haină… Te uită, vine toamna, natura-i de rugină,. Întreabă-mă, iubito, când plouă-n faptul serii Şi-o să-ţi răspund cu glasul, cu patima durerii. IX Toamna, târfă cu păr ruginiu Cântă-n noapte viers de desfrânare… Ca un palid craniu, străveziu Hâdă râde luna peste zare. Miezul nopţii… stihii la fereşti Lin valsează-n ritmurile toamnei… Vai! Copilărie, unde eşti, Să m-ascund la pieptul cald al mamei? Tinereţe – râset argintiu Unde e gingaşa ta suflare? Toamna – târfă cu păr ruginiu Cântă-n noapte viers de desfrânare. X Sunt cântăreţul toamnei, de-a pururi blestemat Să cânt căderea frunzei în zborul ei planat. Să-mi curgă ploi în suflet şi-n inima pustie Să plâng când cade bruma, în nopţi de insomnie. Sunt cântăreţul singur pe care toamna-l doare Când ciorile stau ciucur pe negrele ogoare. Eu ştiu când vine toamna după mirosul firii Şi veşnic mă va arde stigmatul amintirii. Sunt cântăreţul toamnei şi-al zilelor noroase Şi sunt poetul nopţii şi-al veşnicei angoase.