VISUL Octavian Petrescu

M-am rupt din cerul veşnic al împietririi mele Şi-n patima iubirii, am lunecat în mare, Să pot scălda în lacrimi divinităţi eterne, Pe care universul departe nu le are. Eram un prinţ al mării, un demon renăscut Din valuri uriaşe şi străluciri de stele... Iubeam o pământeancă, un înger absolut În graţiile sale şi lacrimile mele. Purtam pe trupul galben solzi reci, în care luna Îşi revărsa fiinţa de galben rece plină, Şi dăruit plăcerii, mă renăşteam din umbre, Aşa cum creşte-o floare pe-o falnică ruină. Îi mângâiam iubitei cu fantezie părul Ca nopţile din larguri de negru, mătăsos, Şi, prins în vraja lumii, simţeam timid amorul Cum ca un şarpe tainic mă strânge-ncet de jos. Nici marea, nici abisul pe care-l auzeam Chemându-mă haotic în cuibul lui de ape, Nu îmi puteau iubirea întrece-n măreţie Şi, dus de vraja lumii, le ignoram pe toate. Dar într-o noapte sumbră, de falnică ruină, Cu cerul negru, aspru, de norii grei rănit... Ce singur era digul şi marea cât de tristă, Căci dulcea mea mireasă atunci n-a mai venit! Şi mă durea iubirea nebună, îngrozită De nepăsarea lumii, de ce avea să fie, Căci şi a doua seară la fel de singur digul Era, şi toată marea mi se părea pustie. Trecură astfel zile de dor şi de necaz, Cu valuri obosite şi stele fără viaţă, Cu răsărit de lacrimi şi-apus întunecat, Ce îmi rupeau din suflet speranţă cu speranţă... Priveam rănit din larguri la digul luminat De becuri aburite, sub crunta depărtare, Văzând în locu-acela un fost măreţ palat Ce, de iubirea moartă, se scufunda în mare. De-atunci, seară de seară, m-aşez tăcut pe dig, Pe urmele iubirii şi marea-mi cântă-n slavă Un cântec al speranţei, dar plâng şi-mi este frig, Mi-e inima pustie şi sufletul otravă. Uitat de fericire, ascuns în greu mister, Cu ochii-mi plini de dorul ce veşnic mă veghează, Sunt doar o piatră rece între ocean şi cer, În care noaptea plânge şi-amorul sângerează. Mă zbat în întuneric… şi două lumi deodată Mă sfâşie haotic, cu dinţi de animal... Dorm şi visez, sau poate e realitatea cruntă Care izbeşte-n mine cu forţa unui val? Dar mă trezesc, simt vântul ce bate prin perdele, Şi rece mi-este trupul, de parcă am murit, Privesc pe geam la cerul înfometat de stele, O linişte deplină pluteşte-n infinit... Lumina muribundă de-afară se revarsă Pe o scrisoare albă, ieşită din sertar, În care tu scriseseşi că dragostea e moartă Şi n-are rost, iubito, să o mai caut iar. (Octavian, 2010)